Este o specie recentă a criticii de întâmpinare, care s-ar putea să aibă succes nu atât la public, cât la autorii supăraţi pe cronicarii literari. Din câte citim, pionierul ei e Marius Chivu, mai nou selecţioner de texte pentru antologii de poezie. Dacă în cazul antologiei de 111 cele mai frumoase poeme ale lui Bacovia (Editura Nemira, 2015) şi-a reluat în DILEMA VECHE nr. 588, din 21-27 mai 2015, textul introductiv al ediţiei, făcând cuvenita menţiune – ceea ce, treacă de la noi, i se îngăduie unui cronicar în pană de subiecte – antologia alcătuită anul acesta, în preajma Dragobetelui, cu Radu Vancu, 111 cele mai frumoase poezii de dragoste, apărută tot la Nemira, se bucură, în Dilema de săptămâna aceasta, de o cronică propriu-zisă. Semnată, aţi ghicit, de Marius Chivu! E şi asta o treabă, să le explici iubitorilor de poezie, din principiu ingraţi cu criticii, cum am trudit „eu şi Radu Vancu” (topica îşi are tâlcul ei!) la o selecţie care, bineînţeles, le bate pe toate cele care au fost şi pe toate cele care vor veni. Să le spui pe şleau, fără artificii critice, cât de greu v-a fost şi cum veţi fi reuşit să-i captivaţi pe „cititorii de ocazie ai literaturii române”, fiindcă cititori sistematici, probabil, că nu mai sunt... Să declari că, dincolo de toată metoda, care oricum nu te interesează, propunerea unui canon poetic, din 1785 în 2015, e o chestiune de gust. Şi, sigur că da, gustul nostru e mereu mai bun decât al lor. Nici urmă de îndoială, nici urmă de ezitare, doar o certitudine care-ţi dă fiori. Cât despre Marius Chivu, decât să-şi scrie autocronici, mai bine şi-ar face autocritica.