Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

actualitatea – colocviul romanului românesc:
Autobiografie şi ficţiune de Gheorghe Schwartz

Niciodată nu am fost atras de autobiografiile intitulate „roman”. Scrise la persoana întâi sau ascunse după un alt nume şi narate la persoana a treia, ele nu fac decât să încerce să reproducă o viaţă trăită aievea. Or, acea viaţă a fost deja scrisă de Dumnezeu şi mi se pare cel puţin lipsit de sens să încerci să-i faci Lui concurenţă.
Dar este o autobiografie cu adevărat copia celei trăite? Autorul poate să fie tentat să dea explicaţii celor întâmplate, explicaţii ce s-ar putea să distorsioneze amintirile, făcându-le mai conforme cu morala zilei, justificându-le. Sau, conştient ori nu, s-ar putea ca autorul chiar să- şi amintească altfel cele petrecute. Ori să introducă în povestea trăită şi elemente inventate. Mai ales că romanul – autobiografie nici nu pretinde autenticitatea celor întâmplate. Şi, atunci, avem de a face cu o carte de amintiri sau tot cu o ficţiune?
Privită astfel, problema poate părea falsă din start: orice autobiografie, datorită subiectivităţii autorului ei, devine mai mult ori mai puţin ficţiune. Auzim de atâtea ori sintagma: „Viaţa mea a fost un adevărat roman” şi cel ce ne-o spune crede cu adevărat aşa. Datorită singularităţii fiecărui trai, datorită modului diferit în care îşi adună fiecare dintre noi amintirile, datorită experienţelor personale şi a posibilităţilor noastre diferite de a realiza conexiunile, aceeaşi biografie prezintă infinite posibilităţi de a fi reflectată. Numai că o singură biografie nu este trăită decât de un singur individ şi versiunea acestuia este cea care se impune. Şi cel ce a spus că „Viaţa mea a fost un adevărat roman”, fiind convins de unicitatea parcursului său şi copleşit de amintirea experienţelor trăite, nu vede de ce toate acestea n-ar fi la fel de interesante şi de impresionante şi pentru altcineva. Odată cu apariţia conştiinţei de sine, copilul este convins că reprezintă centrul universului şi că odată cu el se va sfârşi şi lumea. Copilul va creşte şi va fi educat să convieţuiască printre ceilalţi, să se simtă parte integrantă a societăţii şi să nu mai tot spună că el este buricul pământului. Să nu mai spună, chiar dacă în adâncul sufletului său nu va simţi altfel. Dovadă, „eu”, rămâne parte din „noi”, un „noi” compus din „eu” şi „ceilalţi”. Şi, atunci, nu este firesc să auzi din gura unuia sau altuia că „viaţa sa a fost un adevărat roman”?
De multe ori, însă, altcineva descrie acea viaţă, lucrarea rezultată nemaifiind, desigur, „autobiografie”. Şi, chiar dacă porneşte de la un destin real, dubla preluare – o dată, relatarea celui ce a trăit-o şi, a doua oară, filtrată de subiectivitatea celui ce a pus-o pe hârtie -, am putea spune din nou că, de fapt, tot de o ficţiune avem parte. Numai că este vorba despre o ficţiune construită pe o trăire aievea şi nu pe una inventată. O trăire scrisă de Dumnezeu şi modificată, completată, adăugită de autorul naraţiunii. În fond, amestecată cu sensibilitatea, măiestria, inteligenţa şi experienţa de viaţă a scriitorului. Adică o biografie încastrată într-o altă biografie.

Am început aceste rânduri cu mărturisirea că „niciodată nu am fost atras de autobiografiile intitulate «roman »”. Dar, după cele tocmai expuse, mai putem vorbi şi despre romanele ce nu se bazează pe autobiografiile filtrate prin biografiile autorilor?
Basmele şi naraţiunile S.F. chiar încearcă să creeze o lume a lor. Dar bunicul sfătos care le povesteşte copiilor despre Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor are grijă să specifice originea eroului de parcă ar proveni din istoria satului său. Şi autorul de lucrări ştiinţifico – fantastice îşi alcătuieşte chiar şi personajele venite din alte galaxii după chipul şi asemănarea oamenilor de pe Pământ. (Cel mult, unele personaje au trei ochi sau urechile mai mari decât ale noastre, dar sunt tot ochi şi tot urechi şi noi percepem acele creaturi drept biete fiinţe cu malformaţii…) Nici Zmeul Zmeilor şi nici „extraterestrul” nu sunt altceva decât nişte pământeni uşor deformaţi. Dacă singur autorul ar cunoaşte cu adevărat cum arată o fiinţă venită dintr-un alt sistem solar şi ar descrie-o exact aşa cum este ea în realitate, cititorul nu l-ar putea urma, neavând acele informaţii, aşa că n-ar putea urmări naraţiunea care, pentru el, n-ar avea nici o logică. La fel şi fiinţele din basme trebuie să fie nişte fiinţe din jurul nostru moderat modificate, altfel copilul s-ar speria de ele, ca de orice lucru necunoscut.
Daniel Defoe n-a fost în mod fizic niciodată pe insula unde a eşuat şi a trăit Robinson Crusoe, chiar dacă, într-o lucrare ulterioară, scriitorul a iniţiat şi o încercare la persoana întâi, „autobiografică”, să justifice capodopera sa. Iar Shakespeare n-a fost fiu de rege şi nici n-a păşit vreodată la Helsingor pentru a ni-l da pe Hamlet. Nefolosind „modele autentice”, cei doi clasici au născocit. Ei au prelungit experienţele noastre cu imaginaţia lor.
În manualele de şcoală, citim despre opera cutărui autor că „a oglindit cu multă măiestrie societatea vremii”, „că a realizat o frescă vie” a acelei societăţi. A inventat Defoe insula lui Robinson Crusoe sau a „a oglindit cu multă măiestrie societatea vremii”? Dar Shakespeare „a realizat o frescă vie” a unei societăţi existente? Caragiale i-a născocit pe Tache şi pe Mache ori n-a făcut decât să aştearnă pe hârtie ceea ce a auzit şi văzut în cârciuma sa?
Pentru a fi inteligibil, scriitorul trebuie să zămislească o lume integrabilă în universul cititorilor prin elemente din realitatea imediată şi în limitele logicii noastre, a celor mulţi. Aşadar, o „lume integrabilă”, aşadar ceva de afară, aşadar o „altă lume”. Dar există o „altă lume”? Poate mintea omenească să născocească „o altă lume”? Una diferită de „lumea noastră”? Cât de diferită? Păi, ajunge să te orientezi după altă logică pentru a fi încadrat într-o anumită entitate psihiatrică!
Marea problemă a scriitorului aceasta mi se pare a fi: să iasă din el, rămânând totuşi într-o lume încadrabilă universului cititorilor, acceptabilă înţelegerii lor, cutumelor lor, cunoştinţelor şi experienţei lor. Din când în când, o asemenea situaţie părându-li-se unora caducă, apar aşa-zisele curente antiacademice. Spre deosebire de pictura nonfigurativă ori de muzica dodecafonică, ambele destinate doar unui public avizat şi dăinuind datorită lui, în literatură şi mai ales în proză, înlăturarea povestirii s-a limitat la doar câteva efemeride experimente notabile.
Povestind ceva, scriitorul îşi încadrează eroii şi naraţiunea într-un decor, într-o lume. Desigur, nu toată butaforia este originală, altfel, într-o atmosferă lui cu totul necunoscută, aşa cum am spus, cititorul nu l-ar putea urma. Dar pietricelele caleidoscopului pot să se aşeze în mod diferit, creând peisaje inedite. Iar elementele de autobiografie se adaptează noului mediu. Noii lumi. Lumii autorului realizată de autor însuşi. Nu mai este vorba despre o autobiografie – roman. Este vorba despre un roman cu elemente autobiografice. (De la faptul că şi personajele au doi ochi, ca şi autorul, că vorbesc în limba autorului, că utilizează simţurile autorului etc.) Un roman ce se naşte şi se dezvoltă nu în lumea unde trăieşte fizic autorul, ci în lumea creată de sensibilitatea sa. O lumea a lui, chiar dacă e reconstruită din atât de asemănătoarele materiale ale lumii unde trăieşte şi el.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara