Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
autenticitate de Daniel Cristea-Enache

Liviu Ioan Stoiciu, Efecte 2.0, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017, 94 pag.

generaţia 1980 de poeţi oferă exemplul unui Ion Mureşan, autor „steril” care lasă mulţi ani să se adune pentru a publica o nouă carte de versuri; şi pe cel al unui Liviu Ioan Stoiciu, scriitor „prolific”, cu apariţii editoriale succedate într-un ritm susţinut. Nu numai poeticile lor diferă, de la post-expresionismul histrionic al lui Mureşan la pseudo-prozaismul fantasmatic al lui Stoiciu, ci şi modalitatea în care le explorează şi le exploatează. Efecte 2.0, cel mai recent volum de poezie al lui Stoiciu (despre care s-a scris deja o cronică atentă în România literară), a apărut din aceeaşi convingere a autorului că între autenticitatea parcursului liric şi traversarea unor faze existenţiale există o legătură ce trebuie examinată.

Cel care o face, la vedere, este chiar poetul, regăsit în mai toate ipostazele protagonistului; nu însă şi în titlul cărţii şi în „explicaţia” lui mai degrabă comică: „Versiunea 2.0 a aplicaţiei Poezie…”. Minus această concesie de adaptare silnică la noi şi diferite limbaje, cartea e ilustrativă deopotrivă pentru scriitura lui Stoiciu şi pentru obsesionalul poetic care o face inconfundabilă. Cele trei cicluri, Rar sus, Împotrivirile şi De necuprins, modulează un lirism al traumei şi angoaselor, al nefericirii văzute pe dinăuntru şi pe toată circumferinţa, dar într-un plan ce rămâne realist şi „mundan”, fără o ridicare la putere simbolică şi fără expresionism. Găsesc o explicaţie pentru numărul relativ mare de volume de poezie semnate de Stoiciu în chiar formula lui lirică. Dacă poeţi expresionişti „puri” precum mai sus menţionatul Mureşan sau post-„optzecistul” Ioan Es. Pop nu pot multiplica o experienţă-limită a subiectului poetic şi una revelatorie a limbajului (aşa cum Nichita Stănescu nu a mai putut scrie 11 elegii decât prin auto-pastişare), Stoiciu e solicitat de propriul parcurs, în care fiecărui episod şi celei mai banale secvenţe li se poate atribui un semn. Oriunde am deschide cartea de faţă, poemele sunt înţesate de lucruri oarecare ce capătă o fosforescenţă stranie şi de fapte mărunte ce pot deveni, dintr-o dată, mari. Şi aceasta fiindcă Stoiciu nu lucrează cu simboluri (podul, pivniţa, păpuşa de cârpă, râul de sânge: arsenalul expresionist de la Mureşan şi Pop) prin care elementele de real şi de cotidian să-şi transgreseze planul şi să adere la o altă ordine. Aici, dimpotrivă, un poem reuneşte şi „amestecă” elemente şi aspecte ale unor (i)realităţi diferite, supraîncărcând regimul realist cu componente onirice sau biblice, vizionare sau fantastice. În Sminteli vedem parcă o scenă de film S.F., cu un „obiect conic transparent” plutind „în aer la mică înălţime” şi făcând oamenii să deraieze. Delirul nu afectează nici sintaxa poemului, nici lexicul, poetul observând cu aceeaşi minuţiozitate cadrul în care a pătruns nebunia. Arta lui Stoiciu se vede şi din fineţea cu care firescul aşezat şi „împământenit” va fi descris în contaminarea lui progresivă. Personajele îşi pierd minţile, poemul rămânând însă realist şi „exact”: „Măicuţe surâzătoare îşi răspund strict/ monosilabic una alteia, îndepărtează bolovanii ce ţineau/ roţile camionului, o rablă, plin cu steaguri,/ oprit în pantă şi se dezbracă din mers, pe caniculă, se ung,/ aţâţate, cu uleiuri de plajă: ele/ conduc o coloană de îngeri. Îngeri? Nu-s beţivi? Încet// încet camionul se prăbuşeşte în/ râpă, în chiotele manifestanţilor care duc în vârful unor/ pari veşmintele măicuţelor, adunate din/ praf, «vrem şi costumul de baie!», se strigă, urcă la deal/ cu toţii, asudaţi, bărbaţii fug după/ măicuţele goale, ţipă, le trântesc la pământ, influenţaţi// negativ de un obiect conic transparent,/ care plutea în aer la mică înălţime, venit de pe deasupra/ copacilor din luncă, din urmă,// lăsând să se desfăşoare lucrurile pe seama unei sminteli/ colective, trecătoare. După terminarea/ ciclului temporal.”

şi mai interesantă este modalitatea de combinare şi „compactare” a elementelor în poemele în care observatorul nu se află în exterior, ca în Sminteli, ci face parte din cadru. Cititorul mai puţin avizat ar fi putut trage concluzia că observaţia aceasta lucidă şi descripţia atentă se datorează anume unei distanţe „protectoare” puse de Stoiciu între poet şi personajele lui. Dar şi când tabloul îl include, rezultatul nu e o distorsionare subiectivă a realităţii înconjurătoare, o lume devenită „poetică” prin iluminări simbolice şi revelaţii. Din miezul tabloului, parte a lui, protagonistul îşi păstrează spiritul de observaţie, urmărind curios şi obiectivat ce se întâmplă cu viaţa lui. Psihoza suicidului, parte a obsesionalului din Efecte 2.0, se manifestă şi în poemul care încheie ciclul De necuprins şi cartea. Asta după ce alte „decoruri” de viaţă reală, de pe plaja mării pe cărări de munte, fuseseră decupate în acelaşi mod realist. Acum scena se petrece „pe malul lacului”, unde personajul „întins pe o pătură”, „la sfârşit de săptămână”, îşi amână, cu frică, sinuciderea pregătită cu grijă. Poemul se intitulează Gropar şi este remarcabil: „Resturi risipite, răni, raţe… Pe malul lacului, întins/ pe o pătură, să se simtă bine, la/ sfârşit de săptămână – dar el se simte rău, din ce în ce/ mai rău, stă cu un brici în mână. Îi/ e frică, dacă i se năzare să-şi taie singur gâtul? Nu-i/ trebuie decât o secundă şi harşti!,/ briciul îl retează… E paralizat de frică, vede peste tot/ resturi din el risipite, răni, raţe care-l/ ciugulesc. Raţe? E salvat, surâde, le-ar trebui un/ lac de sânge să se bălăcească, iar el nu/ are decât o picătură… I s-a// spus că suferă de tulburări de personalitate, că/ în el mai e cineva, care-l/ influenţează în rău. E chiar influenţat să dobândească/ amintiri false, ale altuia, străin, din el,/ amintiri care nu au existat niciodată… E atât de simplu/ să o termini/ şi el nu se îndură. A venit anume până aici,/ la una dintre intrările subpământene – şi are chef să se/ distreze. Eu sunt groparul/ satului, se prezintă unei domnişoare sosite cu/ familia de la oraş la iarbă verde.” Spre deosebire de personajul cu briciul în mână, poemul în sine nu are simptomatologia nevrozei şi psihozei pe care le decupează. S-a făcut observaţia că la Bacovia nevroticul morbid afectează însăşi structura versului, deformat imagistic şi „rupt”, dezagregat sintactic. La Stoiciu, limpiditatea versurilor în care sunt descrise experienţe teribile şi claritatea strofelor ce ne duc spre nebunia unui eu suferind sunt de un efect artistic sesizabil. Autenticitatea şi adâncimea poeticului se datorează tocmai lentilei ce apropie siluete şi gesturi, aducând în prim-plan senzaţii şi percepţii monstruoase, o sumă de experienţe terifiante ce par a fi trăite alături. Nu e obligatoriu să fii „inspirat”, să ai „viziuni”, să aştepţi momente revelatorii pentru ca planul realităţii cotidiene să se şteargă, făcând loc unei logici simbolice superioare. Vizionarismul poetic poate creşte din chiar materia dată a realităţii „banale” şi se poate dispensa de simboluri consacrate atunci când urme şi semne se văd la tot pasul. Poezia pe cât de „ciudată”, pe atât de bogată pe care o scrie Stoiciu iese din această convingere că ea e peste tot, pulverizată în obiecte şi sentimente, amintiri şi proiecţii, întâmplări cu şi fără sens, la fel de importante pe traiectoria unei experienţe.

În finalul unei cronici din 1989, Nicolae Manolescu scria despre autorul „optzecist” că este „un poet original, unul din cei mai înzestraţi ai generaţiei sale”. La aproape treizeci de ani de la formularea acestei judecăţi de valoare, constat că ea rămâne valabilă: Efecte 2.0 e încă un volum puternic de poezie marca Stoiciu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara