Juriul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia, format din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Ioan Moldovan şi Mircea A. Diaconu, i-a atribuit Premiul celei de-a XXVII-a ediţii poetului Aurel Pantea. Ceilalţi nominalizaţi au fost Nichita Danilov, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Nora Iuga, Ioan Moldovan, Ovidiu Genaru.
Gala de decernare a avut loc pe scena Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoşani, în seara zilei de 15 ianuarie 2018.

Gellu Dorian: Aurel, tu eşti un mureşean din Cheţani, stabilit la Alba Iulia. Pînă a ajunge acolo ce-ai făcut?

Aurel Pantea: Într-adevăr, sunt născut în Cheţani, judeţul Mureş. Satul meu natal se află de câteva sute de ani pe cursul mijlociu al Mureşului. În Cheţani, am urmat şcoala generală, după care am studiat la Liceul Teoretic, în orăşelul Luduş, situat la 7 km de Cheţani. Am absolvit liceul în 1971.

G.D.: Ai absolvit Filologia la Cluj, într-un mediu universitar propice creaţiei literare. De cine te-ai ataşat mai mult din cercul echinoxiştilor?

A.P.:Am dat examen de admitere la Facultatea de Filologie din Cluj. Am picat. În acel an, Ceauşescu dăduse un ordin în virtutea căruia toţi absolvenţii de liceu care au ratat intrarea la facultate au fost scutiţi de armată, dacă se angajează în „câmpul muncii”. Am plecat urgent la Deva, unde aveam un frate care lucra pe şantierul DevaMintia. La Mintia se construia cunoscuta termocentrală. Fratele meu Ioan m-a ajutat să mă angajez muncitor necalificat. Am acceptat cu bucurie chiar această slujbă doar pentru a scăpa de armată. În anul următor am fost admis la Facultatea de Filologie din Cluj. Acolo am cunoscut mediul exigent şi generos, moral şi auster al echinoxiştilor. Trebuie să precizez că mediul şi personalitatea revistei „Echinox” îmi erau cunoscute graţie poetului Vasile Dan, născut în acelaşi sat cu mine, cu ceva mai vârstnic. Trăitor în Cluj, Bazil venea din când în când pe acasă şi îmi povestea despre ce se întâmplă cu poezia la Cluj. Vasile Dan mi-a deschis, prin cărţile pe care mi le împrumuta şi prin dialogurile cu el, apetitul pentru lectură şi pentru adevărata poezie. La vârsta de 14 ani, când ne-am întâlnit spiritual, eu citeam Eminescu, Coşbuc, Goga, Labiş, Ion Horea. Lecturi sărace şi haotice. Prin Vasile Dan am avut acces la marea poezie a lumii. Bazil mi-a dat să citesc Rilke, Gottfried Benn, Paul Celan, Georg Trakl, Eugenio Montale etc., dar şi Franz Kafka, Dostoievski, Albert Camus etc. Lecturi „grele” pentru un copil de 14 ani. Norocul meu a fost că tăifăsuiam ceasuri întregi cu Bazil, mult mai iniţiat decât mine în enigmele poeticului. Aşa că întâlnirea cu mediul echinoxist şi cu echinoxiştii nu a fost prea şocantă pentru mine, îi ştiam după nume şi cărţi, graţie lui Bazil, pe Ion Mircea, Dinu Flămând, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Aurel Şorobetea. Tot la „Echinocţiu” i-am întâlnit pe colegii mei de promoţie, care mi-au devenit prieteni până în ziua de azi: Mircea Petean, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Augustin Pop, Ioan Moldovan, Ion Cristofor.

G.D.: Ce amintiri ai de la Arizona?

A.P.: „Arizona” era într-adevăr o cafenea unde se întâlneau aproape ritualic scriitorii din Cluj de toate vârstele. Pe lângă faptul că se bea o cafea bună acolo, locul reprezenta un fel de centru de unde iradiau toate ştirile despre viaţa literară clujeană.

G.D.: Ca profesor la Borşa Maramureşului, ce amintiri porţi cu tine?

A.P.: Am absolvit Filologia clujeană şi am fost repartizat, împreună cu soţia mea Katia, în localitatea Borşa din Maramureş. Acolo, împreună cu Mircea Petean am editat şi multiplicat la şapirograf un număr unic dintr-o revistă intitulată „Metamorfoze”. În Borşa s-au născut 2 copii ai mei, David şi Ana. Daniil se născuse în 1975 pe când eram încă studenţi. Cei patru ani petrecuţi în Borşa au reprezentat o perioadă dificilă pentru noi. Ţin minte că nu ne ajungeau banii de la un salariu la altul. Dar eram tineri şi asta ne ajuta să le învingem pe toate ce ne stăteau în cale.

G.D.: Ai părăsit la un moment dat învăţămîntul şi ai coborît la munca de corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia, unde, probabil, ai simţit chemarea iubirii familiale? Ce ne poţi spune despre acea perioadă?

A.P.: În 1980 ne-am mutat la Alba Iulia. Patru ani am lucrat corector la ziarul local „Unirea”. A fost cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Eram nevoit să citesc toate imbecilităţile scrise în cel mai viguros limbaj de lemn. Uram, pur şi simplu, să mă duc la serviciu. N-am rezistat decât 4 ani, după care, până în 1989 am lucrat ca suplinitor la o şcoală generală şi la un liceu din oraş.

G.D.: După 1989, te-ai apropiat de revista „Vatra” de la Târgu Mureş. Ai urmărit să lucrezi în presa literară sau te-a atras echipa de acolo: Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă…?

A.P.: La revista „Vatra” din Târgu Mureş am început să lucrez din 1990. O propunere dea lucra la revistă a venit înainte de 1989 din partea redactorului-şef al revistei, scriitorul Romulus Guga, cu care m-am întâlnit absolut întâmplător la o trecere a sa prin Alba Iulia. N-afost să fie atunci, deoarece dosarul meu de cadre nu corespundea exigenţelor cenzurii comuniste. Lucrul la revista „Vatra” împreună cu Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă, Mihai Sin, Dumitru Mureşan (fie iertat) a fost cea mai frumoasă perioadă din existenţa mea. Ne-am regăsit în mediul redacţional al revistei trei echinoxişti puşi pe fapte mari. Ne nutreau un entuziasm şi-o voioşie existenţială şi profesională pe care n-am mai regăsit-o de atunci nicăieri.

G.D.: De cînd ai devenit universitar? Ce tea determinat să intri în învăţămîntul universitar, nu la Târgu Mureş sau Cluj, ci la Alba Iulia?

A.P.: Am devenit universitar în 1992 la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, invitat fiind de rectorul de atunci al Universităţii şi fondatorul ei, de fapt, arheologul Iuliu Paul. Am ajuns universitar la Alba Iulia, dar pentru o scurtă perioadă, un an, am lucrat şi la Facultatea de Litere din Cluj la invitaţia domnului Ion Vartic. Mi s-a propus să mă titularizez, dar cum Facultatea de Teatru din cadrul Filologiei clujene nu răspundea înclinaţiilor mele (trebuia să predau doar dramaturgie) m-am consolat, rămânând la Universitatea din Alba Iulia. Am hotărât să intru în învăţământul universitar din dorinţa de a-mi disciplina spiritul. Nici nu ştiu când au trecut anii, deoarece, iată, sunt pensionar. Predând la universitate, am descoperit foarte puţine talente. Nu exclud posibilitatea ca eu să fi fost de vină că nu le-am găsit sau chiar nu erau.

G.D.: Debutul tău literar s-a petrecut în presă, cînd?

A.P.: Am debutat literar în revista studenţească „Gaudeamus” din Oradea în 1969, graţie lui Vasile Dan, care era student acolo. Consider că tot un debut îl reprezintă publicarea în revista „Echinox” a unei poezii în anul 1971.

G.D.: Editorial ai debutat cu o carte remarcabilă, Casa cu retori, la Albatros, în 1980. Te înscriai astfel în curentul tînăr al optzecismului sau încă te credeai în conservatorismul expresionist al „Echinox”-ului?

A.P.: Într-adevăr, am debutat editorial cu cartea pomenită de tine, în acelaşi an, şi la aceeaşi Editură „Albatros”, împreună cu Liviu Ioan Stoiciu şi Matei Vişniec. Cartea mea de debut a fost scrisă, alimentat fiind de energii polemice şi ironice în raport cu un anume mod de a se scrie poezie. Energiile polemice ale cărţii erau îndreptate, în fond, împotriva felului cum înţelegeam spiritul poetic. Eram marcat de-o religiozitate în raport cu spiritul poetic, religiozitate ce mă conducea adesea spre solemnităţi nefuncţionale liric.

G.D.: În 1983 publicai deja a doua carte de poezie, de data aceasta la Cluj-Napoca. Pînă în 1992 nu ai mai publicat nimic? Ce s-a întîmplat?

A.P.: A doua carte de poezie a apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, redactorul ei fiind poetul Vasile Igna. Cartea se numeşte Persoana de după-amiază. Această carte poate fi considerată şi chiar o consider astfel fundamentul realului poetic, pe care l-am edificat, atât cât mi-a fost dat, în următoarele cărţi. Până la a treia carte apărută în 1992, n-am făcut decât să scriu într-o ritmicitate capricioasă, fără prea mari speranţe că voi mai putea publica vreo carte de poezie. Manuscrisul acestei cărţi fusese predat Editurii Cartea Românească şi se afla în grija poetului Florin Mugur. Parese, Florin Mugur a întâmpinat mari dificultăţi în susţinerea acestei cărţi, astfel încât, deşi se publica pe rupte după 1990, a reuşit să apară cartea abia în 1992.

G.D.: Cum ai evoluat poetic după 1990? S-a schimbat ceva în orientarea ta literară, în strategie?

A.P.: După 1990, fără preocuparea pentru vreo orientare literară sau alta, fără vreo strategie, n-am făcut decât să scriu poem după poem, respectând o anume conştiinţă difuză pe care o recunosc în ceea ce aş numi fatalitatea destinaţiei poetice.

G.D.: Cele peste zece cărţi de poezie s-au adunat în Opera poetică, publicată în 2016 la Editura Paralela 45. Un adevărat destin poetic, deşi nu prea vizibil, nu zgomotos, aşa cum se întîmplă cu poeţii care nu locuiesc în marele centre culturale ale ţării, dar unul mai mult decît remarcabil. Eşti mulţumit de modul cum ai fost receptat de critica literară?

A.P.: Adevărul e că am fost destul de stupefiat, când am văzut cât de multă poezie am scris. Mie mi se pare că am scris foarte mult, dar, iată, multora li se pare că am scris relativ puţin. Cred că locuirea într-un mare centru cultural sau într-un oraş fără prea mare anvergură culturală era determinantă pentru receptarea unui scriitor în perioada comunistă. Şi azi se recunosc, uneori, inerţii ale acestui tip de percepţie. Oricum, lucrurile s-au schimbat, în sensul că valoarea unui scriitor locuitor în provincie nu mai este obturată atât de mult ca în situaţiile dinainte de 1989 când raportul centru-provincie era în măsură să denatureze condiţia unui scriitor sau a altuia. Acest fapt a devenit posibil şi pentru că s-au înmulţit centrele autorităţii critice. Critici de primă însemnătate, nereceptaţi ca autorităţi critice, se află acum pe prima scenă a receptării literaturii. În ce mă priveşte, începând cu volumul meu de debut şi până acum am avut şi am destule satisfacţii generate de receptarea critică a poeziei pe care o scriu.

G.D.:După 2000 ai făcut şi tu critică literară. Îndemnat de catedră sau de o necesitate de a aşeza unele valori literare acolo unde le este locul? În 2003 ai debutat ca eseist cu Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale intermediarului, care a cunoscut în 2005 o a doua ediţie. Ce ţi-ai propus cu această carte, care a deschis calea Simpatiilor critice, imediat, în 2004?

A.P.: Critică literară am scris şi înainte de 1989. Era un fel de exerciţiu al dialogului cu alte conştiinţe poetice. Am scris şi mai scriu din când în când critică literară pentru a-mi exersa simpatia pentru un poet sau altul, înţelegând prin simpatie potenţialul de identificare cu imaginarul altui poet. Cartea mea Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale intermediarului e materializarea tezei mele de doctorat dedicate visului şi reveriei în poezia românească. Am abordat această temă mare din perspectiva criticii tematologice. Consider şi acum că receptarea unei opere din perspectiva criticii de identificare este în măsură să reveleze straturi profunde ale unei poezii sau întregi cărţi. Spun asta, în ciuda faptului că unii declară ritos că vremea criticii de identificare a trecut, aceasta nemaifiind funcţională. Dar când îi întrebi dacă au citit Starobinski, Jean Pierre Richard, Poulet dai de abisuri de ignoranţă.

G.D.: De ce Înapoi la lirism, aşa cum îndemni în cartea din 2005? Poezia ta nu este împănată cu prea mult lirism, ci mai curînd este un îndelung experiment al limbajului încorporat stării poetice, care, în fond, ţine tot de lirism, dar de unul extrem de bine lucrat, eliminînd orice minimă nuanţă de desuetudine, cum este considerat acum lirismul.

A.P.: Cărticica Înapoi la lirism e, cum ştii, o anchetă pe care am realizat-o în timp ce lucram la revista „Vatra” din Târgu Mureş. Titlul destul de imperativ doreşte să atragă atenţia asupra acestei forme fundamentale de a fi a poeziei. Lirismul e o manifestare esenţială a spiritului poetic, începând din antichitate până azi. Lirismul e confesiune integrală, se naşte din dorinţa de a edifica o identitate fără rest. A fi liric înseamnă a elimina până la totală dispariţie deosebirile dintre subiectul poetic şi un „tu” cu care conştiinţa lirică intră în relaţie. Lirismul este, aşadar, un fel de melodicizare a relaţiei subiect-obiect. Acest adevăr l-am urmărit în toate poemele mele.

G.D.: Te-a preocupat poezia lui Doinaş, care nu-ţi este afină, dar şi sacrul în poezia românească? Sunt teme grele şi de impact doar în mediile elitiste sau cunoscătoare ale poeziei autentice.

A.P.: Am scris despre poezia lui Doinaş, considerând că dialogul critic cu această poezie e, în egală măsură, un act de provocare şi iniţiere. Am scris, de altfel, şi despre studiile de poezie ale lui Doinaş. Opera sa poetică şi critică reprezintă reliefuri pregnante ale literaturii române contemporane. Da, într-adevăr, am editat o carte despre Sacrul în poezia românească, o lucrare pe care am coordonat-o. E adevărat, cum spui, atât poezia lui Doinaş, cât şi tematica sacrului reprezintă două teme majore ale poeziei. Consider că şi cartea despre sacru, fiind alcătuită cu colaborarea unor scriitori şi critici importanţi, are potenţial necesar de provocare a conştiinţelor scriitoriceşti şi nu numai. Nu în ultimul rând, Sacrul începe să se întrevadă şi în unele poeme pe care le scriu.

G.D.: Crezi în viitorul poeziei?

A.P.: Da, cred. Credinţa aceasta îmi este nutrită de convingerea că prin această sublimă artă se naşte un tip de real ireductibil la altele: realul poetic. Realul poetic este, după credinţa mea, inepuizabil. Fiecare poet, cu fiecare poem, dar şi fiecare cititor produc real poetic. Înţeleg, deci, că realul poetic e o formă esenţială a umanului.

G.D.: Ce modalităţi de promovare eficientă a poeziei vezi în etapa imediată, pentru că cele ce ţin de internet, de reţelele de socializare nu s-au dovedit a fi de urmat sau de o eficienţă estetică selectivă spre bine?

A.P.: O promovare eficientă a poeziei, cum spui, ţine atât de scrisul propriu-zis al poemelor, cât şi de administrarea lor. Reţelele de socializare din imediata contemporaneitate, chiar dacă unele dintre ele au cele mai bune intenţii, nu sunt alimentate de spiritul critic. Fiind deficitare la acest capitol, aceste reţele păcătuiesc prin amatorism. Până la urmă, promovarea poeziei o fac în continuare editorii, librarii, revistele de literatură şi de poezie, toate acestea alimentate de spiritul critic.

G.D.: Ce părere ai despre instituţia premiului literar din România? Nu crezi că proliferarea premiilor literare de tot felul şi mai ales a celor naţionale duce această instituţie în derizoriu? Crezi că un poet trebuie să devină colecţionar de premii sau să facă tot ce-i stă în putere, în afară de opera sa evidentă, să obţină cît mai multe premii? E o notă de decenţă sau de indecenţă?

A.P.: Instituţia premiului literar de la noi conferă prestigiu. Nu-mi pare că există prea multe premii naţionale. Cele care conferă cu adevărat prestigiu poetului ce primeşte un astfel de premiu stau sub semnul unor mari poeţi: Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia. Nu aş şti să ierarhizez importanţa acestor premii, dar sper că e clar pentru toată lumea că Premiul Eminescu posedă o unicitate ireductibilă.

G.D.: Ce te nemulţumeşte în viaţa literară din România?

A.P.: Mă nemulţumeşte în viaţa literară invazia de psihisme mohorâte. Toate acestea întunecă relaţiile dintre scriitori, întreţinând o atmosferă belicoasă, nimănui folositoare. Toată rumoarea toxică din viaţa literară ar putea fi risipită prin exerciţiu pur al spiritului critic.

G.D.: Îţi mulţumesc.

A.P.: Dragă Gellu Dorian, eu îţi mulţumesc pentru onoarea de a putea sta de vorbă împreună şi pe această cale.