Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Augustin Buzura "Iepurii de odinioară au îmbrăcat blănuri de tigri" de Alex. Ştefănescu


Avem mulţi analfabeţi cu diverse diplome


România nu duce lipsă de oameni valoroşi, ci de instituţii. Dumneavoastră aţi creat o instituţie, Fundaţia Culturală Română, care funcţionează, are stil şi colaborează cu instituţii similare din străinătate. Cum a fost începutul? Nu v-aţi simţit copleşit de greutăţi? Nu au existat momente cînd aţi fi vrut să abandonaţi totul şi să vă întoarceţi la masa de scris?
Înainte de a vorbi despre Fundaţie, simt nevoia să mă opresc asupra sintagmei: "oameni valoroşi". De zeci de ani, mai ales în momentele, nu puţine, de derută şi spaimă, mă încăpăţînam să cred şi să susţin că am avea foarte mulţi asemenea oameni, numai că tot mai frecvent sînt obligat să mă întreb, şi nu fără argumente, unde vor fi fiind, unde stau ascunşi aceşti oameni valoroşi? Starea sănătăţii populaţiei este dezastruoasă, a învăţămîntului, de asemenea, peste un milion şi jumătate de analfabeţi, în plus, mult mai mulţi analfabeţi cu diverse diplome, tineretul şi oamenii de acţiune părăsesc ţara, am ajuns izvor gratuit de informaticieni, medici şi supradotaţi pentru "lumea civilizată", criminalitatea, subcultura agresivă au atins culmi periculoase, cultura este cu fiecare an tot mai ignorată, subvenţionată mai prost ca oricînd, şi multe altele. Or, în această situaţie, ce poţi aştepta de la viitor? Mai crede cineva că vom rămîne multă vreme liberi? Dacă am avea atîţia oameni valoroşi, situaţia nu ar trebui să fie alta, mai bună? Acum cînd libertatea cuvîntului, a manifestărilor etc. sînt certitudini, de ce s-au lăsat - ei, cei atît de numeroşi, dacă există cu adevărat - sufocaţi, chiar anulaţi de aceşti suplinitori, de incompetenţii care ne-au adus unde sîntem? Oricît ai fi de valoros, nimeni nu te vede dacă nu scoţi capul, dacă nu strigi. Aşa că, spre regretul meu, se impun unele nuanţe, căci, n-am nici o îndoială, un om valoros se simte răspunzător de soarta comunităţii sale umane şi profesionale, de destinul disciplinei pe care o reprezintă. Oricît ar fi ei de fragili şi de scîrbiţi de nivelul scăzut al diverselor dezbateri sau derutaţi de bădărăniile altor "vedete" ale momentului, nu ai voie să aştepţi la nesfîrşit ca alţii să te salveze, să lupte pentru tine. Să revin însă la Fundaţie.
La început mi s-a propus să intru în diverse partide sau să-mi fac unul al meu, căci aveam foarte mulţi cititori şi mă bucuram de încrederea lor, dar am refuzat. Făcusem politică înainte, cînd nu se putea, cînd a te opune nu era un lucru atît de simplu şi nici numărul acestora nu era atît de mare, cum au lăsat să se înţeleagă victimele autodeclarate sau democraţii postrevoluţionari despre care nimeni n-a bănuit măcar că ar exista înainte de revoluţie. În plus, pe lîngă faptul că aveam un "proiect de viaţă" în care politica nu-şi găsea locul, mai ştiam cîteva lucruri printre care şi faptul că în general scriitorii nu au ajuns pentru prea mult timp pe poziţiile din faţă şi nici n-au ridicat calitatea dezbaterilor şi luptei politice, în schimb, absolut sigur, au pierdut foarte mult ca scriitori, ca profesionişti ai scrisului. Şi mai ştiam cum se construieşte o fundaţie mai ales că, din 1987, făceam parte dintr-o grupare culturală foarte importantă, cu sediul în Amsterdam, Gulliver, cum se numise la insistenţele lui Günther Grass, despre care am avut prilejul să vorbesc deseori, şi de ajutorul căreia am beneficiat din plin în primii ani ai Fundaţiei Culturale Române.


Ne facem singuri mai mult rău decât orice duşman


Prin urmare, într-un moment cînd se distrugea în devălmăşie, mi s-a părut normal să încerc să construiesc o instituţie atunci cînd se putea, cînd nimeni nu-mi interzicea acest lucru. Aveau şi au acest drept şi cei ce mă înjură şi cei ce rîvnesc la avantajele aparente ale Fundaţiei. După numeroase cercetări am optat pentru modelul Institutului suedez şi aşa, treptat, am adăugat în fiecare zi ceea ce se dovedea a fi necesar, centre de cercetări în Iaşi şi Cluj, editură, vreo douăzeci de publicaţii în ţară şi străinătate etc. A fost însă înspăimîntător de greu. Am fost "înjurat" mai ales de confraţi şi de toţi adormiţii "epocii de aur", de parcă eu aş fi înfiinţat Securitatea şi Partidul Comunist Român. Iepurii de odinioară, cei ce mă rugau înainte să nu mai critic atît că ni se va lua Fondul literar sau diverse alte avantaje, îmbrăcaseră blănuri de tigri. Erau violenţi şi puri! Unii anticomunişti de ultimă oră deveniseră mai duri, mai intransigenţi chiar decît comuniştii. În locul operei, de cele mai multe ori inexistente, aceşti vajnici apărători ai democraţiei se ascundeau în spatele diverselor carnete de partid. Şi, în plus, a unor biografii falsificate. Scriau despre cenzură cei ce nu prea aveau idee cum arată o conversaţie "pe text" cu un cenzor sau cu un securist. Hemoragie de procurori naţionali, lumini călăuzitoare şi dizidenţi. Habar nu am pe unde stăteau ascunşi înainte. Oricum, a fost o revărsare de ură, violenţă şi agresivitate pe care îmi va fi greu să o uit. Şi mai ales insultele la adresa poporului căruia, din păcate, îi aparţineau, dar cu toată lehamitea şi deruta care mă încercau, n-am vrut să cedez. Din moment ce drumul pe care mă aflam mi se părea cel bun, cel adevărat, din moment ce mă situam pe o poziţie morală corectă, era exclus să dau înapoi. N-am făcut-o niciodată. Dacă toată lumea stă, critică sau înjură, dacă toţi aşteaptă să le facă alţii treaba sau să li se "dea" fără să mişte un deget, istoria trece pe lîngă noi, ne abandonează uitării sau ridicolului. De atunci, explic întruna de ce e bună cultura, ce drumuri trainice poate deschide ea pentru prestigiul ţării, chiar şi pentru economia ei, la ce foloseşte Fundaţia, ce facem şi mai ales cum sînt sprijinite asemenea instituţii în ţări mult mai sărace decît a noastră. Pentru că, o spun în cunoştinţă de cauză, nu sărăcia ne este piedica principală, ci ignoranţa, suficienţa, refuzul de a învăţa şi de a intra în dialog cu alţii. Ţara lui "Las' că ştiu eu!". În secunda în care au ajuns demnitari, diverse personaje postrevoluţionare au lăsat să se înţeleagă că problemele ţării şi ale locului ei în lume s-au rezolvat de la sine. Oricum, se vede clar că ne facem singuri mai mult rău decît orice duşman. Am mai spus-o de atîtea ori, cultura costă, dar prostia costă infinit mai mult! Acolo unde nu a călcat picior de soldat rus niciodată, au ajuns Tolstoi şi Dostoievski, de exemplu. Şi victoria lor este definitivă. Asta este la îndemîna cui doreşte să observe. Prin oricît de mari greutăţi ar trece o ţară, un popor, nimeni, dar absolut nimeni, indiferent pe ce treaptă ierarhică s-ar afla, nu are voie să-şi desconsidere cultura, spiritul, adică identitatea comunităţii, fără consecinţe catastrofale. Sigur că am fost tentat de foarte multe ori să plec căci ajuns la o vîrstă cînd timpul are alt înţeles şi cînd te torturează personajele cărţilor nescrise, trebuie să alegi. Şi probabil că aş fi plecat demult, dacă nu m-ar fi întărîtat adversitatea unora, mai ales cărora le-am făcut bine! Sau a celor necunoscuţi cu care nu am avut de împărţit nimic niciodată. Unii au mers pînă acolo încît au ajuns să se bucure în scris, în presă, că am avut o anume suferinţă organică. La noi se pare că insuccesul cel mai mare îl are tocmai succesul!


Ierarhiile fixate de Ceauşescu au îngheţat în multe minţi


Nu intenţionez să vă flatez, dar activitatea Fundaţiei Culturale Române -cel puţin aşa se vede din afara ei - se remarcă printr-o organizare riguroasă, prin anvergură şi chiar printr-un anumit fast (în condiţiile în care multe alte instituţii de cultură româneşti au în manifestările lor ceva improvizat şi umil). Cum aţi reuşit să păstraţi această ţinută? Îmi închipui că aveţi nevoie de mulţi bani. De unde îi luaţi?
Dat fiind profilul Fundaţiei, eşti obligat, din respect pentru ţara ta şi pentru cultura ei, pe care încerci să o reprezinţi cît mai onorabil, să fii asemeni altor instituţii din lume cu acelaşi profil cu care, după împrejurări, colaborezi sau te confrunţi. Spre a fi partener valabil pentru Smithsonian Institute, Japan Foundation, Institutul Suedez, Südosteuropa Gesellschaft etc., trebuie să ai o organizare foarte bună, oameni competenţi şi sentimentul timpului, să fii exact, să te ţii de cuvînt, cuvîntul dat să fie echivalent cu un angajament, cu un contract. Şi să nu cobori o singură clipă ştacheta. Ceea ce este foarte greu. De zece ani explic mereu şi mereu unor puternici sau mai puţin puternici ai zilei, din sfera culturii sau politicii, de ce trebuie şi este obligatoriu să rămînem în afara partidelor, să facem doar politica culturală a ţării etc., că numai cultura îi poate uni pe români indiferent pe ce meridian s-ar afla. Într-un spaţiu al migraţiilor şi reconvertirilor mi-ar fi fost mai simplu să fiu membru al vreunui partid. M-aş fi reconvertit... Diaspora reflectă spectrul politic din ţară şi, logic, dacă Fundaţia ar fi a unui partid, nu ar putea rămîne automat şi a celorlalte. Lucru care nu s-a înţeles nici pînă azi. Cît despre bani, toate ţările investesc mult în astfel de instituţii. Fundaţiile importante sînt neguvernamentale, şi ele pot "greşi" cînd este nevoie. Politica de perspectivă, diplomaţia culturală adevărată se face prin fundaţii. Ele nu depind de oscilaţiile politicii şi nici de obligaţiile acesteia. Greşelile lor, cu sau fără voie, le aparţin, nu sînt ale ţării. Ale ţării sînt doar rezultatele muncii lor. Şi cu cît ţările sînt mai sărace şi au nevoie de nume, de afirmare, cu atît investesc mai mult! La noi, ierarhiile fixate de Ceauşescu - muncitori, ţărani, intelectuali - şi "cultura de partid", a lui Lenin, au îngheţat în multe minţi. În această ordine de idei, zece ani, ziarişti şi politicieni de doi lei mi-au reproşat pe toate lungimile de undă că aş fi omul lui Iliescu, omul PDSR-ului. Acum, cînd domnul Ion Iliescu a revenit la putere, am ajuns, iată, omul lui Constantinescu, aş fi, pasă-mi-te, de dreapta! Că aş avea un număr de cărţi, că aş fi membru al unor academii şi societăţi culturale şi ştiinţifice străine, că am fost şi am rămas omul meu ca şi înainte de Revoluţie - cînd mulţi îngroşau birourile sau rezervele de cadre ale partidului - asta nu se observă. Şi nici că Fundaţia a ţinut, ani întregi, locul unor ministere şi al atîtor inutile consilii interministeriale, comisii şi comitete.


Bugetul Fundaţiei este echivalent cu preţul a cinci maşini ale S.P.P.


Am mai spus-o, bugetul Fundaţiei noastre este, mai mult sau mai puţin, echivalent cu preţul a cinci maşini ale
S.P.P.-ului. Avem foarte bune şi foarte multe relaţii în lume, dar ele trebuie întreţinute. Căci eşti obligat şi să dai nu numai să primeşti la nesfîrşit. Noi avem exact bugetul de anul trecut, dar neindexat, deci jumătate din ceea ce am avut, iar dacă ţii seamă de ritmul creşterii preţurilor, nici atît. Cui să explici că nerespectînd contractele şi angajamentele din anii trecuţi, căci orice program se proiectează cu cel puţin doi ani înainte, faci foarte rău ţării? Pentru că, am repetat-o deseori, angajamentele noastre nu sînt cu persoane oarecare, cu S.R.L.-uri sau cu firme obscure, ci cu instituţii şi personalităţi importante şi ele vor produce un ecou negativ foarte puternic care se va întoarce împotriva ţării. Cu puţine excepţii, în aceşti zece ani mi-a fost dat să întîlnesc în sfera de interes a Fundaţiei demnitari care sînt prea mari, prea importanţi pentru biata noastră ţărişoară. Mult mai uşor am ajuns la Suveranul Pontif ori la Preşedintele Statelor Unite, decît la ei. Un distins prieten al meu avea un clasament insolit: după cîte încercări răspund diverşi demnitari, şi nu secretarele secretarelor lor, la telefon. Cei mai generoşi şi-au făcut auzit glasul abia la a treizecea încercare! Înainte, sub vechiul regim, ţelurile erau simple şi irealizabile: ridicarea pe cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului. Acum este la modă intrarea în N.A.T.O. şi în U.E. Dar mă întreb, dacă starea de sănătate a populaţiei, incultura din ce în ce mai copleşitoare, analfabetismul şi toate celelalte tare ce derivă din ignorarea materiei cenuşii şi se traduc prin pierderea identităţii şi conştiinţei naţionale nu îşi vor spune ultimul cuvînt? În ce mă priveşte, pentru a ne duce la bun sfîrşit proiectele din acest an, cel mai greu şi mai derutant din scurta istorie a Fundaţiei, nu ne-ar trebui cine ştie cîţi bani, ci poate preţul a încă două maşini ale S.P.P.-ului. Pînă acum ne-am descurcat singuri în mai multe împrejurări dificile. Pentru festivalul de la Washington, organizat cu Smithsonian Institute, am primit de la stat 380 de mii de dolari, iar pînă la 1 milion două sute ne-am descurcat singuri. Şi a fost cel mai mare succes românesc în S.U.A.! Un milion o sută de mii de vizitatori, peste optzeci de articole în presa americană, cam o mie de politicieni americani ne-au vizitat standul, 40 de milioane de telespectatori ne-au urmărit ore în şir pe canale TV importante. Un politician îmi spunea zilele trecute într-o comisie a Parlamentului că noi, Fundaţia, trebuie să luăm banii din afară. Dar de la cine? Diaspora română nu este bogată şi este îndreptăţită să primească, nu să dea. Pe de altă parte, nu ne ocupăm de imaginea altor ţări, ci tocmai de a României, dar chiar şi aşa, am adus foarte mulţi bani direct sau indirect. Mai mulţi decît am primit.
Ceea ce nu reuşeşte să înţeleagă această dinastie de sfătuitori şi de "competenţi" este că, din păcate, nu sîntem nici S.U.A., nici Germania, Anglia, Franţa sau Japonia, adică o ţară de care lumea să depindă într-un fel. Nu avem nici o limbă de largă circulaţie, ca spaniola sau portugheza, încît lumea, ceilalţi, interesaţii, să pătrundă în marile circuite internaţionale prin intermediul ei. Cine se dă în vînt după cultura noastră? Cu cîtva timp în urmă, am organizat un An cultural românesc în Japonia, pe banii japonezilor. Acum va trebui să le întoarcem gestul japonezilor, să organizăm un An japonez în România şi mă apucă groaza. În mintea multora s-a perpetuat dispreţul foştilor activişti şi asta mă înspăimîntă: sentimentul că ei ştiu totul mai bine decît toţi ceilalţi, că deţin tainele salvării noastre. Şi cum să le explici că ţara-i altceva, că oamenii de cultură adevăraţi, mulţi foarte fragili, incapabili de mari războaie, nu sînt cei cu care se înjură pe toate canalele mediatice?
În sfîrşit, pentru a-ţi apropia diaspora nu trebuie să le pretinzi oamenilor alt ajutor decît cel pe care ţi-l pot da şi nici să faci fel de fel de comitete care să-i zăpăcească sau să le provoace rîsul, ci să pui nişte bani la bătaie pentru a-i sprijini cultural, pentru că de acest lucru au nevoie.
Trebuie să fim foarte fericiţi că românii s-au realizat ca indivizi în ţările în care s-au stabilit în condiţii imposibile, luînd viaţa de la început şi că fac cinste naţiei căreia îi aparţin prin prestaţiile lor ştiinţifice sau culturale. Şi că, în orice moment, sînt dispuşi să-şi ajute ţara, compatrioţii. În paranteză fie spus, noi, românii, nu am avea motive să ne plîngem de absenţa unui lobby pozitiv dacă am fi cît de cît practici. Zece la sută din populaţia Israelului este originară din România; sute de mii de germani sînt de la noi; niciodată n-am avut în lume mai multe vîrfuri ştiinţifice şi prieteni dispuşi să ne ajute. În sfîrşit, după '90 există o emigraţie tînără de mare valoare, total ignorată şi ea. Şi atunci, de ce să ne mirăm de clişeele care circulă despre noi? Ar fi vremea să învăţăm odată din experienţa altora sau măcar să ne întrebăm de ce merg atît de prost unele lucruri!


Scrisul este pentru mine o victorie împotriva morţii


Decernarea Premiilor Fundaţiei Culturale Române a constituit un eveniment cultural care a avut ecou în conştiinţa publică românească. Ce alte evenimente pregătiţi? Şi în ce acţiuni culturale poate mai discrete, dar la fel de importante, este angajată instituţia dumneavoastră?
Ţin foarte mult ca aceste premii să aibă ecou din ce în ce mai mare în conştiinţa românească, din mai multe motive. Avem mari nume de artişti, importante valori risipite în lume, la prestigioase universităţi şi centre de cercetare. Există nume serioase care folosesc cercetări româneşti sau profesori care predau cursuri despre limba, cultura, civilizaţia şi istoria noastră, avînd eficienţa unor adevăraţi ambasadori ai României. Neplătiţi şi, fireşte, cei mai mulţi ignoraţi de toate guvernele de pînă acum, savanţi care nu beneficiază nici măcar de un minimum necesar informării; există, de asemenea, ziarişti foarte importanţi care în anii vechiului regim au făcut distincţii clare între ţară, valorile ei reale şi conducătorii vremelnici. Avem, aşadar, mulţi oameni din lumea politică, universitară, ştiinţifică, culturală, economică etc. care dau informaţii diverselor guverne despre România şi care merită toată recunoştinţa noastră. Fundaţia a reuşit să-i cunoască şi să colaboreze cu ei. Acum, cînd falsele modele şi valori beneficiază de întreaga atenţie, cînd silicoanele sau violarea unor babe sînt veşti mult mai importante ce trebuie aduse imediat la cunoştinţa lumii înaintea faptului, de exemplu, că cea mai mare distincţie acordată de S.U.A. pentru inginerie, un adevărat Nobel al inginerilor, a fost primită de un strălucit, şi cam necunoscut patriei savant de origine română; că apar cărţi importante, invenţii etc. Şi mai am zeci de exemple.
Prin urmare, şi prin intermediul premiilor, vrem să arătăm ţării că avem mari valori, oameni pe care s-ar putea conta, modele ce trebuie puse în locul surogatelor, ţoapelor şi băieţilor deştepţi fără şcoală sau eventual cu şcoala făcută la f.f. Ca să fac o paranteză, într-o clipă de disperare mă gîndisem să-l rog pe Fane Spoitoru sau pe Truţulescu să spună ceva de bine şi despre cultură, căci mai ales asemenea voci se fac auzite în mass media, interesează, sporesc vînzarea unor publicaţii. Şi pentru că vorbeam de ştiinţă, în iunie, la Sinaia, Fundaţia va organiza o întîlnire cu oameni de ştiinţă români din diaspora şi savanţi străini care valorifică diverse cercetări ştiinţifice româneşti. Va veni şi un laureat Nobel cu care sîntem în relaţii strînse şi care ar dori să discute cu conducătorii noştri perspectivele cercetării ştiinţifice în noul secol. Continuăm apoi, împreună cu cîteva universităţi din Europa şi America, cursurile de perfecţionare în rezonanţă magnetică nucleară şi cursurile de biofizică. Am ajuns să dăm diplome şi în medicină. De ce noi? Partenerii noştri ne preţuiesc seriozitatea. Era să uit festivalul de poezii al lumii latine Ars Amandi şi cursurile de vară de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Dar nu ştiu cu ce bani le vom face. După felul în care am fost trataţi de diverşii deputaţi şi senatori la două dintre comisiile Parlamentului, în unele momente am avut impresia că facem ceva rău, ilegal etc. Ceva ce nu merită nici o atenţie. Că mi se face mie un hatîr, că de astă dată au închis ochii, dar... Mulţi ne invidiază pentru ce se vede, ţinuta, relaţiile noastre în lume. Dar cîtă umilinţă, cîtă muncă disperată şi cîte renunţări se ascund în spatele acestor succese! Ca să nu mai vorbesc de turnătorii, controale şi, mai ales, tentative ale unor instituţii de a ne lua sub aripa lor protectoare.

În 1999 aţi publicat un roman aşteptat de multă lume, Recviem pentru nebuni şi bestii. Ce credeţi despre modul în care a fost primit romanul? V-aţi simţit înţeles de critici? Ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că Recviem pentru nebuni şi bestii nu a primit aşa cum ar fi meritat Premiul Uniunii Scriitorilor?
Recviem... este probabil cartea mea cea mai bună, oricum, cea mai apropiată de modelul meu mental. Spunînd aceasta nu vreau să conving pe nimeni. De cînd am înţeles ce înseamnă cu adevărat a scrie mă confrunt doar cu propriile-mi limite, cu alte cuvinte îmi lipseşte sentimentul competiţiei cu alţii, nu simt că aş concura cu cineva şi nici n-aş avea cum, căci la noi toţi sînt mari şi foarte mari, dar simt că sînt mai bun decît mine cel de ieri. Atîta tot. Asta îmi dă putere şi încredere. Marea mea bucurie a fost cînd mi-am dat seama că mi-au ieşit nişte pagini bune şi aceeaşi bucurie a mai durat cîteva ore după ce mi-am văzut romanul tipărit. Apoi a început războiul cu cărţile viitoare. Am spus deseori că scrisul este, pentru mine, un fel de victorie împotriva rutinei, mizeriei şi, mai ales, a morţii. Cînd simţi noaptea ce va veni, fiecare pagină reuşită înseamnă un spaţiu şi un timp smulse morţii şi disperării. Aceste izbînzi, atît de puţine şi de nesigure, dau sens vieţii. Războiul îl port permanent cu propriile-mi limite fizice şi intelectuale, mă mulţumeşte doar încercarea de a ajunge dincolo de dincolo, cum ar spune budhiştii... De fapt, te cunoşti cu adevărat abia după ce te-ai întîlnit cu moartea şi acest dureros contact îţi dictează mişcările următoare, proiectele. Şi nu numai cu moartea adevărată, ultima, ci şi cu cea psihică, despre care am scris mii de pagini. Scrisul este, pentru mine, o salvare individuală, un plus adăugat vieţii ce mi s-a dat. Cît timp pot scrie, exist cu adevărat şi toate întîmplările mele, bune şi rele, trăite şi auzite, capătă o justificare, un sens.


Ambiţiile mele n-au nici o legătură cu vreun juriu al Uniunii Scriitorilor


Cartea în discuţie, deşi foarte, foarte scumpă, s-a vîndut imediat. S-au tras două tiraje şi ar mai merge încă, n-am nici o îndoială, din moment ce mi s-au vîndut imediat alte romane aflate la a patra ediţie. La elogii nu m-am aşteptat, căci, la noi, cam demult nu se mai discută opera, ci omul. În ceea ce mă priveşte, vă rămîn recunoscător pentru ceea ce aţi scris despre ea. Cine a dorit să mă citească, a făcut-o. Dar am parte de tot mai puţini lectori calificaţi, critici competenţi pe opinia cărora pot pune preţ şi din ce în ce mai numeroşi, în buna tradiţie naţională, comentatori după ureche. De fapt, am observat că la noi, pe măsură ce sporeşte numărul geniilor, scade îngrijorător numărul cărţilor notabile. Romanul este discutat la nişte universităţi străine, a beneficiat de comentarii mai mult decît elogioase. Nu spun unde, în ce ţară, deoarece cu Drumul cenuşii am avut o întîmplare pur românească. Un confrate, persoană cunoscută, gură mare, sper să mă contrazică pentru a-i putea oferi mărturia editorului şi a traducătorului, s-a prezentat la editura respectivă din Paris pe care, de altfel, în ţară, a minimalizat-o cît
i-a stat în putinţă şi i-a spus directorului editurii că romanului respectiv i-am adăugat multe pagini "curajoase" abia după Revoluţie, că l-am plagiat pe nu ştiu cine, că traducerea este slabă etc., etc., încît a fost nevoie de şase luni pînă s-a restabilit adevărul. Ca să nu mai vorbesc de alte acuze, în ţară: că pentru traducerea cărţilor mele aş fi cheltuit banii Fundaţiei ş.a.m.d. Niciodată în traducerile cărţilor mele, altfel destul de multe, nu am implicat în nici un fel Fundaţia, nu am dat bani, ci am primit. Asta, în paranteză. Mai mult, în aceeaşi ordine de idei, nu eu am beneficiat de prestigiul real al Fundaţiei, ci Fundaţia s-a folosit de numele şi de relaţiile mele. Cît despre acel atît de discutat premiu al Uniunii, nu ar fi multe de spus. Nu m-a interesat şi nici nu mă interesează cîtuşi de puţin. Dacă aş fi avut asemenea vanitate aş fi trecut pe la Uniune măcar o dată în acest ultim deceniu sau, fiindcă mă pricep la lobby, aş fi găsit diverse drumuri spre sufletul unor membri ai juriului. Mai mult, nu am avut cum să urmăresc discuţiile ce au precedat acordarea premiilor, fiindcă nu eram în ţară în perioada respectivă. Mai tîrziu, după ce s-au liniştit lucrurile, o colegă mi-a citit la telefon declaraţia unui membru al juriului cum că n-au existat cărţi pentru premiul de proză; tot el ne-a mai şi mustrat adînc pe noi, cei ce ne îndeletnicim cu scrisul prozei. Reîntors acasă, am cercetat din curiozitate presa şi am descoperit componenţa juriului şi m-am liniştit. Eram obligat să le dau dreptate: chiar nu se scrisese proză pe priceperea multora dintre ei. Nu o spun cu răutate, ci pur şi simplu constat. În rest nu cred că a fost citit romanul, sau poate numai de Ştefan Agopian, că prea mă înjurase cu sete, la adăpostul anonimatului, numere la rînd, în Academia Caţavencu. Cam asta ar fi! Deocamdată am bani pentru a trăi decent, iar absenţa prestigiului pe care mi l-ar fi conferit un asemenea premiu sper să nu-mi dăuneze prea mult. Cu cîţiva ani în urmă, la Uniune s-au mai dat şi nişte premii Nobel. Şi iarăşi am fost trecut cu vederea.
Dincolo de toate, zeci de ani am trăit pentru alţii, stăpînit de dorinţa de a fi util. Am scris cu gîndul la alţii, mereu şi mereu la alţii, atent, fireşte, să nu fac o singură concesie în ce priveşte calitatea. Cel puţin aşa cred şi aşa îmi văd acum romanele. Într-o zi, însă, va trebui să-mi răspund la o întrebare care mă chinuie: dacă a meritat războiul nebunesc cu cenzura, cu securitatea, dacă au avut vreun rost riscurile, nu puţine, la care m-am supus, frica, durerile, toată agitaţie teribilă întinsă pe mai bine de patru decenii. Conştiinţa îmi zice da, realitatea culturală şi politică postrevoluţionară mă contrazice. Pînă voi ajunge la o concluzie, căci mă simt departe de un răspuns ferm, voi scrie doar pentru mine şi fără gîndul de a mişca vreo conştiinţă, fie ea şi a unui lector profesionist. Ambiţiile mele n-au nici o legătură cu vreun juriu prezent şi viitor al Uniunii Scriitorilor, în al cărei sediu nu am mai păşit, repet, din perioada în care politica, în faza ei turbulent infantilă, făcea ravagii. Pe atunci eram încadrat, de oportuniştii de azi şi laşii de ieri, la "apolitici". Acum văd că rîndurile "noastre" s-au îngroşat simţitor. Toţi vor să fie apolitici, de un timp. De ce oare? Nu mai au memorie sau, în sfîrşit, realitatea le-a deschis ochii? Prin unele publicaţii mai citesc îndemnuri de genul: să nu ne înregimentăm, să nu ne vindem etc., fără să se întrebe nimeni dacă ar dori cineva să ne cumpere.


Marile energii s-au cheltuit pe străzi sau în gazetărie


Revista Observator cultural a organizat nu demult un fel de plebiscit printre literaţi pentru a stabili care sînt primele zece romane din literatura română. Sînteţi la curent cu acel "top-ten"? Cît de edificatoare vi se par asemenea anchete la care participă exclusiv specialişti (sau pretinşi specialişti) în literatură? Vă interesează mai mult părerea lor sau cea a publicului larg?
Regret, dar nici această anchetă nu am urmărit-o cu atenţie. Oservatorul cultural este publicaţia unui grup, a unei vîrste şi a unui mod de a înţelege literatura. Este dreptul lor să susţină pe cine doresc, pentru asta investesc cei ce îi finanţează, etc. Căci nu este o publicaţie "pe banii contribuabilului român", ca să folosesc o sintagmă la modă, e treaba lor ce fac, în cine şi în ce cred. Abia timpul va dovedi dacă au avut dreptate. Oricum, eu le respect opţiunile, preţuiesc revista încă de la primul ei număr şi pe cei care i-au dat o direcţie. Dar, sincer vorbind, de mulţi dintre cei ce au răspuns la anchetă n-am auzit, fireşte este lipsa mea, probabil că sînt studenţi sau critici ce publică în reviste pe care nu le citesc; de alţii, de care am auzit, ştiu că habar n-au de proză, fapt demonstrat de-a lungul anilor, sau au rămas cu gustul în epoci revolute, oricum nu sînt prea mulţi cei pe mîna cărora aş merge. Am mari îndoieli şi în privinţa lecturii, şi a culturii în general, a celor ce s-au pronunţat cu atîta siguranţă. Cînd vor fi avut timp aceşti tineri şi nu numai tineri, dată fiind confuzia şi agitaţia postrevoluţionară, cînd marile energii s-au cheltuit pe străzi sau în gazetărie, să parcurgă întreaga literatură română? De asta să fi optat pentru unele cărţi care, vorba Orianei Falacci, încap într-o pudrieră? Ca să te pronunţi cu responsabilitate şi respect pentru valoare trebuie să ai o solidă cultură şi experienţă în ale cititului, or asta se cîştigă în timp. Mai mult, ar trebui să ştii şi cum se scrie în lume pentru a verifica dacă eşti pe drumul corect. Avînd o experienţă de cititor de peste o jumătate de secol, ştiu prea bine cît poţi citi dacă respecţi cu adevărat cartea, şi de cîte ori trebuie să revii asupra unor texte pentru a putea vorbi în cunoştinţă de cauză despre valoarea lor. Dacă în unele topuri figurează cărţi nescrise încă sau autori aflaţi prin zona debutului, ar fi necesar şi un top al cărţilor necitite. Dar mă opresc aici, deşi ar mai fi cîte ceva de spus: uimitoarea degajare a unora în faţa hîrtiei albe, absenţa răspunderii pentru cuvîntul scris. După cum era de aşteptat, nu figurez în top ten şi cineva ar putea crede că cele spuse de mine sînt expresia nemulţumirii mele, povestea cu strugurii acri... Din păcate, toate aceste păreri le exprim şi le repet de mult şi mi s-ar părea profund imoral să spun acum altceva decît cred. Şi ar mai fi detaşarea pe care mi-o dau experienţa şi vîrsta. Am avut, adică, timp să învăţ cîte ceva despre "oscilaţiile" opiniilor la noi. Au fost scriitori al căror nume ocupa toată presa şi erau în fruntea clasamentelor, ca astăzi să nu-i găseşti nicăieri, şi autori obscuri, odinioară ignoraţi, pe care vremea şi evoluţia gustului literar i-au urcat foarte sus. Vreau să spun că zadarnic îţi faci loc cu "ghiarele şi cu dinţii", timpul nu poate fi trişat. Mă întreb deseori cu ce ochi privea Blaga mărimile din anii cînd nu avea voie să publice sau cînd era ignorat cu bună ştiinţă. Şi unde sînt astăzi Al. Toma, Eugen Frunză, Dumitru Corbea, Novicov, Vitner şi mulţi alţii? Dar acestea sînt simple nuanţe ale unui subiect mult mai grav care mi se pare semnificativ pentru mentalitatea de azi: Mateiu Caragiale în fruntea topurilor. Nu cei care au creat romanul românesc şi i-a dat o faţă europeană, cel care
ne-a pus în rînd cu lumea, nici cel ce-a văzut idei sau cei care au redat în paginile lor întrebările şi tensiunile intelectuale ale unui timp. Într-un veac în care s-a murit în două războaie, în care, la noi, a avut loc o revoluţie, în care libertatea şi demnitatea au fost puse sub semnul întrebării vreme de zeci de ani, în care au existat lagăre sinistre şi închisori, într-un veac în care chiar şi omul poate fi clonat, în care satul universal este o realitate, în care întrebările despre om, univers, divinitate şi viitor, despre ameninţările ştiute şi bănuite frămîntă minţile etc., etc., a te cantona în zona pitorescului, deci în afara durerilor lumii, şi a apăra cu îndîrjire cetăţi pe care nu le mai revendică nimeni sau teritorii de multă vreme abandonate, mi se pare destul de trist. Principala noastră infirmitate: absenţa tragicului, apoi suficienţa, complexul inegalabilităţii, al superiorităţii, băşcălia măruntă, reluarea unor tendinţe sau curente eşuate demult, contemplarea primitivă, exacerbarea simţurilor, inapetenţa pentru întrebările esenţiale ale omului şi toate cele ce decurg de aici spun foarte multe despre un mod de a înţelege şi practica literatura. Nu mă îndoiesc că vor apărea şi alte anchete, cu alţi "mari" în top, căci vorba lui Carl Sandburg, "toţi vor să joace Hamlet..." dar la noi este necesară schimbarea unei mentalităţi în absenţa căreia vom rămîne ca şi pînă acum: mari, incomparabili, de neînţeles. Noi şi restul lumii.



Unii au devenit mari acuzatori naţionali


S-a tot vorbit despre necesitatea ca literatura română să fie cunoscută în străinătate. Între timp, literatura română a început să nu mai fie cunoscută nici în România. Ce credeţi despre acest regres? Ce ar trebui făcut pentru ca literatura română să-şi recucerească publicul?
Literatura română trebuie şi poate fi cunoscută în lume, am avut şi avem cărţi cu adevărat bune, dar pentru asta este nevoie de bani, deci de interesul statului faţă de cultură. Altfel ai, ca şi pînă acum, cota ţării tale şi, fireşte, nimeni nu se înghesuie să te traducă sau măcar să te cunoască. Şi cu cît laşi timpul să treacă, cu atît creşte cifra necesară redresării imaginii. Căci zadarnic înfiinţezi instituţii care să facă acest lucru, adică să-ţi promoveze cultura, civilizaţia, imaginea în lume, dacă nu le sprijini financiar, dacă nu faci tot posibilul să funcţioneze la parametri normali. Mai mult: nimic nu se continuă, totul se începe. Un nou şef, un nou început. Iar dacă ceva totuşi merge, automat se creează alte instituţii paralele, în loc să fie sprijinită una care funcţionează normal. Exact cum făcea Răposatul cu fabricile... S-o luăm pe rînd. La noi, interesul statului în sprijinirea culturii, în afirmarea spiritului, deocamdată, lipseşte. De la 3% din PIB în vremea lui Ceauşescu, la 0,15 astăzi, este o diferenţă care spune foarte mult. Un marş împotriva spiritului, a identităţii naţionale. Semn cert că merităm invidia duşmanilor: nici ei nu ne-ar fi putut face mai mult rău. Tinerii dornici de performanţă nu se pot afirma şi, desigur, pleacă, cei dornici de un trai decent pleacă, de asemenea. Se pare că singurul lucru care contează este ce se zice la diverse talk show-uri şi în editorialele unor ziare, ce părere au diverşi funcţionari internaţionali aflaţi în trecere pe la noi şi nu ce se întîmplă în ţara noastră, în adînc, unde pierderile pot deveni chiar irecuperabile. Continuînd în acest fel, avem mari şanse să ajungem o ţară de slugi, dar slugi bolnave şi hoaţe. Formula cimentului este aceeaşi în întreaga lume, doar spiritul, creaţia noastră specifică, ne deosebeşte de alţii. Cultura, valorile spiritului impuse în lume ne apără mai bine decît orice armată. Vă amintiţi ce ecouri teribile aveau articolele lui Ionesco? Erau preluate imediat de întreaga presă a lumii. Soljeniţîn şi Zaharov au luptat cu un uriaş imperiu şi au învins. Orice dictatură care vine la putere începe cu o lungă listă de cărţi interzise. Mai are rost să ne întrebăm de ce? Dar pentru că e vorba de cunoaşterea literaturii noastre, la noi, la Fundaţie, după ce am specializat diverşi oameni, iată trebuie să dau afară 30% dintre ei. S-a impus un număr fix la o instituţie ce ar trebui să fie foarte mobilă. Una dintre puţinele instituţii care mergeau, care a crescut de la an la an. Dacă cele cîteva zeci de milioane economisite, prin darea afară a atîtor oameni, ar salva ţara, s-ar justifica sacrificiul...
Sigur, vinile trebuie împărţite. Imediat după Revoluţie, noi, scriitorii, am încetat să fim breasla puternică şi solidară, de care vechiul regim a fost obligat să ţină seama. Politica a murdărit totul. Unii au devenit mari acuzatori naţionali, alţii s-au vrut faruri călăuzitoare, alţii au ocupat toate ecranele fără să propună nimic, nu puţini s-au murdărit între ei mai rău chiar decît a izbutit să o facă fosta securitate. Diverşi scriitori nu sînt străini de valurile de ură şi intoleranţă care s-au abătut asupra unei populaţii zăpăcite în primii ani postrevoluţionari. Şi nici de imaginea falsă pe care o are o parte din lume despre slujitorii acestei profesii. Nu trebuie să uităm faptul că, la un moment dat, în Parlament, erau peste treizeci de scriitori, dar nici unul nu a propus vreo lege, un amendament măcar în favoarea culturii, protejării patrimoniului naţional uman, dacă pot spune aşa, adică a valorilor umane din domeniile acestea atît de delicate ale culturii, artei, ştiinţei, precum şi a susţinerii tinerilor de mare viitor. Acum culegem ce am semănat. Statul şi-a luat prea repede, cu ajutorul nostru, mîna de pe cultură, fără să se intereseze ce fac ţările mult mai avansate decît noi. Filmele produse de Franţa, de exemplu, cam 130 pe an, nu ar putea fi realizate fără ajutorul statului. Există experienţa altor ţări, în ceea ce priveşte apărarea culturii naţionale. Imaginea ţării în străinătate se face cu bani, bani mulţi, în comparaţie cu nimicul de care dispunem şi cere timp, răbdare, oameni pricepuţi şi un program riguros de afirmare. Nu există decît foarte, foarte puţini traducători nativi în principalele limbi de circulaţie. Incredibil de puţini chiar în engleză şi aceştia sînt suprasolicitaţi. În S.U.A., un distins coleg caută de ani de zile un traducător pentru cărţile sale, de exemplu. Deci aceşti traducători trebuie crescuţi, formaţi, stimulaţi. Treaba este valabilă şi pentru celelalte limbi.
După aceea, cartea, o dată tradusă, este necesar să intre în marile circuite de difuzare străine, ceea ce presupune o editură bună şi un nume de rezonanţă din ţara respectivă care să te prezinte. Sigur, ne putem asocia cu o mare editură străină pentru a intra pe reţelele ei de distribuire a cărţii, şi avem asemenea relaţii, am coeditat cu cîteva edituri importante, dar, practic, în clipa de faţă, sîntem în imposibilitatea de a susţine financiar asemenea relaţii, am rămas doar cu obligaţia din statut. Nu trebuie să neglijăm agenţiile străine de impresariat. În ceea ce mă priveşte, cu ani în urmă, am fost acceptat de o asemenea agenţie din Elveţia. Ştiu, aşadar, cum procedează alţii, am putea face acelaşi lucru dacă, fireşte, am avea cu ce.
Pînă cînd vom ajunge unde trebuie este obligatoriu, vorba dumneavoastră, să facem ceva pentru cunoaşterea literaturii române în România. Nu milă pentru scriitori şi artişti în general, cum cer diverşi confraţi rămaşi cu mentalitatea prin epoca apusă, scriitorii nu au nevoie de milă, ci de cărţi subvenţionate pentru a fi accesibile celor cărora le sînt destinate, de onorarii ca oriunde în lume, dacă tot imităm capitalismul, de impozite mici sau chiar de scutiri, cum au unele ţări cu mulţi laureaţi Nobel. Or, la noi bibliotecile săteşti practic nu mai există, iar cele orăşeneşti, dacă mai sînt, agonizează. Un sondaj făcut cu doi ani în urmă arată că 70% din populaţie nu a pus, după Revoluţie, mîna pe o carte, nu a deschis o carte. De aici, invazia subculturii, a kitsch-ului, a violenţei şi prostului gust prin diverse televiziuni, de aici inversarea scării de valori, falsele elite, degradarea limbii şi toate cîte decurg din acestea. Unii "suplinitori" iau cu asalt toate ecranele şi îşi dau cu părerea despre orice, încît lumea nici măcar nu se mai întreabă dacă au competenţa necesară sau cel puţin dacă au scris ceva. Dar dacă imaginea pe ecran are cea mai mare greutate, atunci televiziunea publică ar trebui să fie obligată să facă educaţie, cultură, informare reală, să impună evenimente artistice, literare, adică să fie un reper în lumea noastră derutată şi nu televiziunile particulare.


Mulţi scriu aşa cum au trăit: cu flacăra redusă


În sfîrşit, o dată cu Revoluţia au dispărut stavilele pentru veleitari, poştele redacţiilor au produs grave inundaţii. Există, nu am nici o îndoială, o cruciadă a frustraţilor. Scriitorii serioşi, mai puţini decît s-ar crede, au proiecte importante care cer timp şi muncă, scriu cu respect pentru cultură şi meserie. Aşa se face că ritmurile lor nu mai corespund cu ale veleitarilor care au găsit posibilitatea să se "reverse" în revistele şi editurile pe care şi le-au înfiinţat. Ziarele mai au uneori şi rubrici culturale, dar la prea puţine există oameni competenţi, informaţi şi, în cele mai multe cazuri, se face reclamă nu critică literară. Cu trei ani în urmă am tipărit nişte texte necunoscute ale lui Inochentie Micu Klein şi, înainte de lansare, am fost întrebat dacă participă şi autorul! Cîţiva dintre "arbitrii" literari de altădată se ocupă de altceva, iar cei tineri, cu puţine excepţii, sînt îndatoraţi diverselor grupări, aşa că deruta continuă. Ca să nu mai spun că la unii critici mai atîrnă şi azi în balanţă, ca pe vremuri, apartenenţa politică. Cu nu prea puţin timp în urmă, un critic a mărturisit, într-o publicaţie literară, că a resimţit moartea lui Sorescu ca pe o "uşurare" pentru că marele poet şi dramaturg a fost văzut în preajma preşedintelui Iliescu. Criterii estetice indiscutabile şi adevărată milă creştinească! Cît despre cititori, eu nu cred că trebuie cuceriţi, ci trebuie făcut în aşa fel încît cartea să redevină accesibilă. Deci subvenţionată de către stat, aşa cum se întîmplă în ţări mai mari decît a noastră. Paradoxal, la noi a ajuns "capitalismul sălbatic" numai în cultură! Şi e foarte trist. Experienţa arată că aceiaşi oameni merg la concerte, la filme, la teatre şi tot cam aceiaşi cumpără cărţi. Mizeria a făcut ca puterea de cumpărare a acestora să scadă, însă, cu toate acestea, cărţile care interesează nu rămîn în rafturi.
Ar mai fi un capitol foarte delicat care îi va supăra pe foarte mulţi subtili: subiectele cărţilor, adică despre ce scriem. Avem în urmă o experienţă teribilă: dictatura absurdă, umilirea şi desfigurarea oamenilor, absenţa libertăţii care acoperă zeci de ani de suferinţă. Libertatea, demnitatea au fost şi vor fi puse mereu sub semnul întrebării. Lumea este încercată de mari nelinişti şi cumplite întrebări despre destinul omului în general, această fiinţă, cum s-a mai spus, cu un picior pe lună şi celălalt în epoca de piatră. Toate cărţile mari care au rezistat timpului, toate cărţile care interesează cu adevărat sînt obsedate de aceste întrebări. La noi, însă, lucrurile sînt diferite. Mulţi dintre confraţi mai scriu aşa cum au trăit: cu flacăra redusă, fără întrebări şi dureri, fără să simtă tragediile din imediata apropiere, mulţumindu-se să imite lucruri de minimă rezistenţă sau să încerce să revitalizeze tendinţe apuse sau eşuate care nu implică efort intelectual, cunoaştere, durere, spaimă, nelinişte. Şi mai este o categorie, de... continuatori! Unii declară că au rezolvat diverse situaţii chiar mai bine decît modelul! Sîntem cei mai...! Gogol al nostru, Joyce al nostru, Tolstoi al nostru etc., etc. Absenţa simţului tragic ne menţine, am mai spus-o, la periferia interesului general. O mentalitate provincială începe să se extindă periculos. Cît despre simţul ridicolului, ce să mai vorbim? Diverşi lideri împărţind ciracilor laude şi locuri în Pantheonul dîmboviţean. Unde, fără îndoială, vor ajunge Aproape Tolstoi, Aproape Gogol, Aproape Dostoievski. Eu cred că ar fi vremea ca scriitorii să redevină ceea ce au fost. Dar cum ideea de breaslă solidară pare o iluzie deocamdată, măcar să se respecte pe ei înşişi. În absenţa oamenilor valoroşi implicaţi în diverse confruntări internaţionale, vom rămîne ca şi pînă acum, în foarte multe cazuri, reprezentaţi de suplinitori. Şi e păcat. Se poate recîştiga prestigiul numai renunţînd la atîtea vanităţi şi înţelegînd rostul şi bătaia lungă a culturii.


Ziariştii străini care ne denigrează exagerează, dar nu inventează


Nu mă îndoiesc că urmăriţi viaţa politică din România. De pe ce poziţie? De partea cui sînteţi? Ce semnificaţie are absenţa din Parlament a P.N.Ţ.C.D.? Cum interpretaţi evoluţia situaţiei politice din Republica Moldova?
Da, o urmăresc, însă în statutul Fundaţiei noastre există un paragraf care interzice politica. Politica mea este afirmarea culturii şi civilizaţiei româneşti, convins fiind că românii din întreaga lume pot fi uniţi numai prin cultură. Am respectat, prin urmare, instituţiile statului democratic şi am căutat în relaţiile cu partenerii noştri să le arătăm faţa bună a celor ce ne conduceau sau ne conduc, faţa profundă, complexă a ţării. Pentru că avem multe lucruri valoroase, interesante de arătat. Există cărţi foarte bune, tradiţii solide, o civilizaţie pentru a cărei afirmare merită să te baţi. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. Nouă nu ne-a fost ruşine că sîntem români şi peste tot am fost primiţi cu respect şi prietenie. Numeroasele şi bunele noastre relaţii din lume dovedesc acest lucru. Există mari instituţii şi mari personalităţi la care putem apela oricînd cu succes. Sigur, sînt foarte multe clişee, idei fixe, prejudecăţi şi date false despre România care se perpetuează din inerţie sau din voinţa altora şi oricum din vina noastră. Ştiu cum se fac, de ce se fac, le putem combate foarte uşor, am învăţat de la alţii, nu ne-a fost ruşine. Instituţiile pe care le construim acum, în alte ţări există de foarte, foarte mult timp, li se cunosc perfect avantajele şi absolut toţi te ajută dacă se conving că eşti sincer interesat. Ziariştii străini sau chiar duşmanii, cei ce ne denigrează exagerează, dar nu inventează. Ei pleacă de la nişte realităţi concrete: copiii străzii, cîinii, copiii bolnavi de SIDA, împuşcarea lui Ceauşescu aşa cum s-a făcut nu sînt invenţii. Şi dacă nu punem alături alte fapte în măsură să atragă atenţia în alt mod asupra noastră, să echilibreze balanţa, vina nu va fi a duşmanilor, ci numai a noastră. Cît despre noi, cei de la Fundaţie, o spun cu imensă tristeţe, cu cît am făcut servicii mai mari, cu atît ne-au scăzut fondurile. Ştim unde şi ce se scrie despre noi, prietenii de pretutindeni ne ţin la curent, este şi obligaţia noastră să combatem diversele inexactităţi sau minciuni, dar cu ce? Cu ce bani? Aşa se face că de cînd existăm sîntem obligaţi în fiecare an să ne explicăm la nesfîrşit care ne sînt rosturile, de ce trebuie să funcţionăm într-un anume fel, ce avantaje aducem ţării şi, mai ales, de ce trebuie să rămînem apolitici. Căci aproape toţi au încercat să ne ia sub aripa lor protectoare, există o grijă de ograda celuilalt absolut emoţionantă. Dacă nu faci nimic eşti bun, nu eşti văzut. Prin urmare, ajuns aici vreau să spun că sînt de partea culturii româneşti, a ţării şi sper din toată inima că a fost evident acest lucru. Am făcut în ultimii ani cu bani incredibil de puţini mai mult decît nişte ministere şi sînt mulţumit.
Cît despre Basarabia, situaţia mi se pare tragică. Nici măcar în etapa podului cu flori nu mai sîntem. Atunci apăruse o speranţă, se putea mai mult, credeam în unire. Măcar în spirit. Azi nu mai există nici măcar iluzii fiindcă de un deceniu nu există nici o strategie. Sau n-am descoperit-o eu. Pînă azi nu ştim ce vrem cu basarabenii. Şi este de neiertat. Şi în acest caz, ca în atîtea şi atîtea altele, am dat pasărea din mînă în schimbul celei de pe gard. Cred că deocamdată sîntem ţara tuturor şanselor ratate. Ideea că într-o zi vor veni basarabenii, că vor dori ei unirea cînd vom sta mult mai bine economic, este o găselniţă infantilă sau, mai exact, o amînare şi o scuză foarte vinovată. Urmărind ceea ce se petrece de un deceniu încoace, n-am nici o îndoială că atunci cînd vom sta noi foarte bine economic, ei, basarabenii, nu vor mai vorbi româneşte, ci ruseşte, nu vor mai fi independenţi nici măcar de formă. De aceea mă încăpăţînez să cred că încă nu este foarte tîrziu, se mai poate face ceva, unirea adevărată începe cu "unirea-n cuget şi simţiri". Avem cîteva publicaţii în Basarabia printre care Contrafort, cea mai bună revistă a tinerilor din întregul spaţiu românesc. Limba română, Sud-Est, Destin românesc, Clipa siderală, Semn. Facem nişte eforturi incredibile pentru a le putea ţine în viaţă, pentru a coedita cu edituri basarabene lucrări esenţiale, iar în comisiile de cultură ale Parlamentului sîntem făcuţi antiromâni şi nimeni nu se revoltă, ni se taie fondurile şi ni se reduce personalul, iar marii patrioţi continuă să plîngă Basarabia fără să mişte un deget...

Ce credeţi despre societatea românească de azi? Agitaţia de care e cuprinsă ţine doar de dezordine sau îi exprimă vitalitatea? Ce tipuri umane noi şi ce situaţii existenţiale caracteristice acestei perioade pot prezenta interes pentru un scriitor?
Uneori am sentimentul unei forfote teribile şi inutile. Ai impresia că mereu urmează să se petreacă lucruri importante, dar în realitate nu prea se întîmplă mare lucru. O aşteptare absurdă, inutilă şi atîta tot. Alteori, cînd merg acasă, în Cluj, văd din avion dealurile golaşe ale Transilvaniei, dealuri pe care odinioară erau păduri sau spaţii întinse cultivate cu trifoi şi lucernă şi am sentimentul unui spaţiu ignorat de oameni, în curs de părăsire. Merg prin oraşe şi văd murdăria teribilă, sufocantă şi mă întreb cine trebuie să cureţe în locul nostru? O.N.U., U.E., N.A.T.O.? Cine să scoată copiii din canale? Cine trebuie să le spună bucureştenilor că solul capitalei nu trebuie să fie compus din coji de seminţe, hîrtii şi scuipat? Cine ar fi obligat să vopsească acele blocuri sinistre care murdăresc faţa oraşelor ţării, cine trebuie la urma urmei să ne îngrijească curtea? Ajuns în diverse localuri de sănătate stai şi te întrebi ce mare molimă a trecut pe acolo, căci în vremea războiului curăţenia, ordinea şi hrana bolnavilor erau infinit mai bune. În unele zone agricole, nu de puţine ori, vezi un biet cal la plug sau un om şi o vacă trăgînd la jug. Adesea am avut ocazia să mă plimb prin diverse zone rezidenţiale din ţară. Vilele acelea noi vorbesc foarte mult despre cum s-au făcut banii respectivi şi ce mentalitate au o parte din proprietari. Se vede pretutindeni deci o naştere foarte grea de la care intelectualii au cam lipsit din diverse motive, adesea din vina lor, oricum au lipsit şi lipsesc. Oamenii? Cine a fost bun înainte este bun şi acum; cine a fost lepră, tot aşa a rămas. Nu s-au produs minuni, atîta doar că nu se mai ascund, îi vezi fără efort aşa cum sînt. Şi uneori mă îngrijorează. Un egoism pustiitor face ravagii, o incapacitate de a accepta că salvarea depinde numai şi numai de noi, că munca disperată solidară şi solitară e marea taină a dăinuirii. Munca şi grija pentru propria demnitate.


Pentru liniştirea celor îngrijoraţi de viitorul meu literar...


Cum vă administraţi opera literară? O recitiţi şi o revizuiţi? Iniţiaţi traducerea ei în alte limbi? Vă gândiţi la eventuale ecranizări?
Trebuie să recunosc că mă simt foarte vinovat faţă de cărţile mele. Chiar şi în situaţiile dramatice prin care mi-a fost dat să trec, în ciuda faptului că în unele momente eram mai aproape de moarte decît de viaţă, mă încăpăţînam să mă gîndesc la cărţile pe care urma să le scriu. Cineva din mine mă asigura că voi avea timp şi pentru a le reciti pe cele dinainte. Mă gîndesc acum că în subtextul acestei certitudini se află încrederea pe care o am în romanele mele. Am muncit foarte mult la ele, cu toată seriozitatea posibilă şi, în ciuda nesfârşitelor războaie cu cenzura sau mai exact, cu cenzurile, am scris ca un om liber, neintimidat de agresivitatea celor ce dictau "ce merge" şi "ce nu merge". După Revoluţie am avut mari surprize. Mari şi aşteptate surprize. În presă, la unele cursuri universitare, au început să fie minimalizate sau etichetate caraghios: "cărţi datate", "greu de citit" etc. Şi nu numai cărţile mele, ci şi ale celor ce făcuseră cu adevărat literatură. Bizar, uneori chiar de către cei ce, înainte, mă ridicaseră în slăvi. Brusc le venise lumina, mintea cea de pe urmă. Precum vechii proletcultişti de odinioară, frustraţii, laşii şi rataţii lăsau să se înţeleagă că literatura română se inventează acum, că înainte nu a fost decât un deşert spiritual etc. etc. că totul trebuie revizuit. Nu am nici o rezervă faţă de recitiri, revizuiri, ele sunt foarte necesare mai ales la noi, în lumea noastră culturală, îngheţată în prejudecăţi şi căzută într-o veche şi periculoasă autoadmiraţie. Numai că este important şi cine face şi "pe ce se bazează", vorba altui etern revizuit, Marin Preda? Sigur că romanul este, în ultimă instanţă, personaj şi construcţie, iar temele sunt mereu aceleaşi de cînd există roman. Construieşti cu materialul timpului tău, aşa cum au făcut toţi autorii care contează, fără să ignori întrebările esenţiale ale omului, filosofia şi spaimele lui eterne. Orice roman adevărat are diverse paliere de înţelegere. Chiar şi cei fără o instrucţie specială trebuie să găsească o mînă întinsă, un spaţiu în care să se simtă lejer, un nivel pe măsura înţelegerii sale. Romanul trebuie să fie precum viaţa: o faţă accesibilă oricui, iar celelalte, cele mai multe, doar celor cu informaţie, cultură şi sensibilitate deosebite. Plecînd aşadar de la aceste, să le zicem, revizuiri mi-am recitit un roman la care ţin mult, Drumul cenuşii. Şi recunosc că n-am nici o emoţie în faţa timpului ce va veni. Am citit, mai zilele trecute, într-o foarte prestigioasă revistă suedeză, o cronică la această carte apărută în Suedia cu puţin timp în urmă, din care aş vrea să citez două fraze spre liniştirea celor îngrijoraţi de viitorul meu literar: "Problemele existenţiale ocupă un spaţiu amplu în romanul lui Buzura, un text dens şi încărcat, care cere o lectură atentă şi angajată pentru a fi înţeles. (...) Se introduce în limba suedeză un roman important dintr-o bogată şi originală creaţie literară." Pot da asemenea citate şi din alte articole apărute în străinătate. În septembrie voi participa la o primă lansare a Recviem-ului peste hotare, urmând ca în anul ce vine să mai aibă loc încă două. În octombrie, la New York, la celebra librărie Rizzoli îmi voi lansa Orgoliile. În străinătate, în nici o împrejurare de acest fel, şi cei care m-au însoţit pot depune mărturie, nu am vorbit despre cărţile mele, ci despre ale colegilor mei.

La ce scrieţi în prezent (pentru că sunt sigur că scrieţi)? Cînd se va găsi în librării o nouă carte semnată Augustin Buzura?
Deşi am mari dificultăţi cu timpul ca simplu slujbaş al patriei, nu am întrerupt o clipă scrisul, ci numai publicatul. Lucrez mai demult la un roman intitulat provizoriu Raport asupra singurătăţii şi am terminat de adunat într-un volum diverse articole publicate fragmentar sau nepublicate. Încă nu m-am adresat unei edituri şi nici nu sunt prea convins că este momentul să le încredinţez tiparului. Mai am şi alte proiecte, dar cuvîntul hotărîtor îl are timpul căci, cum spune un proverb tibetan, "dintre viaţa viitoare şi ziua de mîine, nu putem şti niciodată sigur care va veni mai întîi".

Citiţi România literară? De ce?
Este revista căreia îi sunt foarte îndatorat, a contribuit mult la afirmarea mea, iar în momentele cele mai grele, nu puţine, din epoca prerevoluţionară, criticii grupaţi în jurul ei m-au apărat şi susţinut cu consecvenţă. Fără această revistă ar fi fost foarte trist în România acelor ani.