Mariana Neţ, Once upon Two Cities –
A Parallel between New York City
and Bucharest by 1900, Common
Ground Publishing, Champaign (IL),
2016, 298 pag.
Cartea Marianei Neţ, Once
upon Two Cities – A
Parallel between New
York City and Bucharest
by 1900, recent apărută
în 2016 la Editura
Common Ground propune
o incursiune în Bucureştiul şi
New Yorkul de altă dată.
După cum arată autoarea încă
de la început, cartea este menită ca
o călătorie în trecut, punând alături
două oraşe, New York şi Bucureşti,
în perioada dintre 1865 şi 1914, o
eră în care acestea erau în construcţie
şi începeau să-şi manifeste identitatea.
Mariana Neţ motivează alegerea
acestei epoci, ce se centrează în
principal pe a doua jumătate a secolului
al nouăsprezecelea, subliniind că la
acea dată oraşele erau în mod efectiv
re-create şi că atunci avea loc
modernizarea lor. Aşa cum reiese
din paginile cărţii minuţios documentate
şi conţinând imagini de arhivă atent
comentate şi puse în valoare, vorbim
despre o perioadă de maximă
efervescenţă, iar Mariana Neţ
organizează o călătorie incitată şi o
reală imersare în atmosfera trecută
a celor două urbe.
De ce New York şi Bucureşti?
Desigur, aşa cum lămureşte autoarea,
există multe diferenţe între metropola
americană şi cea bucureşteană, ca,
de exemplu, verticalitatea New
Yorkului – reprezentat în ghiduri şi
cărţi poştale ca oraşul zgârie-norilor
– şi orizontalitatea Bucureştiului.
Sau, ca să mai dăm un exemplu
amplu discutat de autoare, ordinea
de tip grilă a New Yorkului faţă de
haosul şi arbitraritatea Bucureştiului,
unde cea mai importantă încercare
de ordonare a străzilor datează, aşa
cum subliniază Mariana Neţ, din
1888. Cu toate acestea, în ciuda
acestor evidente diferenţe, cele două
oraşe împart importanta trăsătură
de metropole cosmopolite, fiind, în
mod interesant, similare chiar în
ceea ce priveşte hibriditatea lor.
Ambele sunt, de asemenea, dacă
stăm să le comparăm cu metropole
de tipul Londrei sau Parisului – a
căror identitate era deja destul de
bine circumscrisă la jumătatea
secolului al nouăsprezecelea – oraşe
relativ noi (fondate relativ recent),
care, în epoca aleasă de autoare
(1865-1814) îşi construiau efectiv
identitatea, precizând ceea ce avea
să constituie specificul lor.
Urmând o metodologie transdisciplinară,
semiotică în sensul larg
al cuvântului, cartea lansează o
experienţă de evocare turn of the
century demnă de un Sherlock
Holmes – o experienţă de atenţie
maximă la detaliu, de înţelegere
şi generalizare pornind de la reprezentări
de viaţă publică şi privată, de la
gusturi, sunete, imagini şi mirosuri.
O carte de bucate evocă şi re-creează
gusturile favorite ale newyorkezilor
faţă de cele ale bucureştenilor. Un
ghid turistic ne arată cum era
reprezentat New York sau Bucureşti
călătorului. O carte poştală ne indică
ce trăsături erau luate în seamă
pentru o mini-reprezentare a unui
look general al oraşului. Cu minuţiozitate,
Once upon Two Cities se apleacă
asupra acestor indicii în căutarea
unui sentiment al oraşului, accentul
căzând asupra unui cum, mai degrabă
decât asupra unui ce. Căci ceea ce
ne propune autoarea nu este o
călătorie seacă şi searbădă printre
imagini şi date, ci o experienţă
vie, de degustare efectivă a celor
două metropole.
Cartea se structurează în şaisprezece
capitole, care pun Bucureştiul în
oglindă cu New York-ul în ceea ce
priveşte aspecte esenţiale pentru
definirea reprezentărilor celor două
oraşe: ghidurile în care apăreau ele;
statuile şi sculpturile din parcuri
şi pieţe publice; imaginile de ansamblu
şi cărţile poştale; vocile şi muzica
din aceste metropole; restaurantele
şi bucătăria care le definea; mirosurile,
igiena şi manierele; transportul şi
distanţele.
Fără îndoială că, aşa cum detaliază
capitolul zece, identitatea New
Yorkului nu ar fi completă fără
celebrele restaurante Delmonico’s,
aşa cum Bucureştiul nu ar putea fi
Bucureşti fără Casa Capşa – în detaliu
evocată în capitolul al unsprezecelea.
Iar Once upon Two Cities se construieşte
pe baza evocării unor astfel de spaţii,
a unor reţete, muzici şi arome ce
readuc parfumul nostalgic al acestor
oraşe, pe care am dori să le savurăm
cu aceeaşi plăcere cu care un
new-yorkez sau un bucureştean
savurează un fel de mâncare sofisticat.
Aş vrea să mă opresc asupra
minuţiosului studiu pe care autoarea
îl oferă asupra cărţilor poştale ce
reprezentau cele două oraşe (capitolele
şase şi şapte). Aşa cum arată Mariana
Neţ, este important să ne dăm seama
că o istorie a oraşului (incluzând
Bucureşti şi New York, dar şi oraşe
precum Londra şi Paris) începe să
fie scrisă în secolul al nouăsprezecelea
(şi la graniţa cu secolul douăzeci).
Cel mai spectaculos mod de reprezentare
al metropolei, de mini-istorie şi
înfăţişare comprimată, rămâne fără
îndoială cartea poştală, iar autoarea
se opreşte asupra unei serii
impresionante de asemenea imagini,
ce includ gigantul Flatiron din New
York sau Teatrul Naţional din Bucureşti.
Ceea ce subliniază autoarea este că
aceste cărţi poştale pot fi citite în
contextul unei reprezentări generale
a New Yorkului de melanj al noului
cu vechiul, de capitală în stil european
(old world) pe care se grefează noile
idei şi proaspăta ingeniozitate
americană (new world). În ceea ce
priveşte Bucureştiul, autoarea propune
o citire a cărţilor poştale în contextul
unei pluralităţi de perspective (un
oraş modernizat, dar în acelaşi timp
un oraş tradiţional), reunită însă sub
semnul inconfundabil al unei civilizări,
al unei „îmblânziri” a oraşului de
către locuitorii săi.
Încercând să ofere o imagine
în oglindă şi cât mai completă a
Bucureştiului şi New Yorkului, din
perspectiva celor cinci simţuri,
Mariana Neţ îşi propune să atragă
în mod particular atenţia asupra
modului cum oraşele încercau să se
autoreprezinte într-o perioadă în
care ele deveneau tot mai autoreflexive
şi mai autoreferenţiale. Fără îndoială,
aşa cum se arată în capitolul final,
este esenţial să reflectăm asupra
modului în care oraşele se reprezintă
ca fiind „unice”. Ca să o cităm pe
autoare, în traducerea română a
textului englez:
„Cartea arată că, în New York,
unificarea peisajului urban a presupus
înlocuirea vechilor identităţi şi
mentalităţi multiple cu reprezentări
mai omogene, «americane», caracterizate
de viteză şi eficienţă (…) arătând de
asemenea cum Bucureştiul devine
autoreferenţial, dornic să stabilească
recorduri în cucerirea unor imense
distanţe spaţiale şi chiar reuşind
să prindă din urmă fusul orar european.
Într-o cheie ludică, ambele oraşe îşi
desemnează «eroul colectiv». În New
York, acesta este automobilul, în
timp ce, în Bucureşti, acesta este
ceasul public.”
