Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Aşteptîndu-l pe Pivot de Tudorel Urian


Problema talk-show-urilor de televiziune pe teme culturale a devenit una foarte delicată în România, după dispariţia lui Iosif Sava. Acesta devenise un etalon în materie, reuşind să topească într-o formulă numai de el ştiută, erudiţie, spirit ludic, promptitudine în reacţii, ştiinţă a dozării (intuia perfect momentul în care trebuia să taie dizertaţiile prea savante ale invitaţilor sau să lase suspansul asupra unor răspunsuri prin introducerea faimoaselor sale reprize de muzică) şi cabotinism. Iosif Sava nu ezita să se pună pe sine în ipostaze intelectuale inadmisibile (nici pînă astăzi nu ştiu dacă unele dintre ideile pe care le formula reprezentau propria sa convingere sau juca rolul avocatului diavolului), pentru a-şi întărîta "adversarul" şi pentru a spori dinamismul dezbaterii.

Personalităţi culturale de toate vîrstele şi de toate calibrele intelectuale au încercat, în timp, să repete succesul lui Iosif Sava (Sava însuşi era la vremea respectivă comparat cu şi mai celebrul Bernard Pivot). Performanţa nu a mai putut fi însă reeditată. Poate pentru că Sava devenise între timp legendă (o legendă întemeiată pe o muncă de cîteva decenii, faţă de care nu existase nici măcar o concurenţă formală; însăşi ideea de cultură în televiziune devenise sinonimă cu numele lui Iosif Sava), iar cu legendele, se ştie, nu se poate lupta. Apoi, pentru că nici unul dintre realizatorii de dezbateri culturale din ultima vreme nu a beneficiat de confortul temporal al emisiunilor lui Iosif Sava. Grilele de programe au devenit tot mai restrictive în materie de programe culturale (teoria rating-ului), acestea durează maximum o oră şi, uneori, sînt difuzate la ore prohibitive, mult dincolo de miezul nopţii (inclusiv Nicolae Manolescu a avut parte la un moment dat de o astfel de emisiune nocturnă). Vremea cînd toţi cei de un anumit nivel intelectual se grăbeau acasă pentru a nu rata întîlnirea cu vocea baritonală a lui Iosif Sava a trecut, probabil, definitiv. Dacă nu cumva, peste noapte, televiziunea română îşi va descoperi propriul ei Bernard Pivot.

Robert Şerban este un (încă) tînăr poet din Timişoara care, de cîţiva ani, realizează la un post local de televiziune un talk-show pe teme culturale intitulat A cincea roată. Patru sute de personalităţi ale culturii contemporane s-au perindat în ultimii ani pe la microfonul postului Analog TV, emisiunea fiind premiată, la nivel naţional, la această categorie de programe de televiziune. Cu toate acestea, cu excepţia timişorenilor, puţini români au avut şansa să vizioneze vreuna dintre producţiile realizate de Robert Şerban.

Cum se explică succesul acestui program cultural? Unele concluzii se pot deduce din lectura cărţii A cincea roată, în care autorul reproduce discuţiile cu cincisprezece dintre personalităţile care au participat la emisiunea sa: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Al. Cistelecan, Sorin Dumitrescu, Şerban Foarţă, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Călugărul Savatie (Ştefan Baştovoi), Petre Stoica, Mihai Şora, Pavel Şuşară, Cornel Ungureanu, Vlad Zografi. Sînt intelectuali veniţi din zone diferite ale culturii (proză, poezie, critică literară, arte plastice, teatru, jurnalism, filozofie), fiecare cu stilul său inconfundabil şi propria sa experienţă de viaţă. Talentul lui Robert Şerban este acela de a fi ştiut să deschidă apetitul pentru comunicare al invitaţilor săi. Indiferent dacă pretextul discuţiei este unul conjunctural (lansarea unei cărţi, ca în cazul lui Andrei Pleşu sau Pavel Şuşară, aniversarea unei vîrste rotunde, ca la Şerban Foarţă sau Cornel Ungureanu) sau general (starea literaturii, condiţia criticului, situaţia politică etc.), autorul are capacitatea de a-i determina pe invitaţii săi să spună, de fiecare dată ce gîndesc. Spectacolul stilistic şi ideatic este fascinant, iar surprizele legate de eul profund al unor scriitori, pe care ne-am obişnuit să-i judecăm şi să-i catalogăm doar în funcţie de performaneţele lor literare, pot fi de proporţii. Şerban Foarţă, bunăoară, este cunoscut ca un geniu al formelor, un spirit eminamente ludic, un om a cărui viaţă pare pusă definitiv sub semnul unui estetism distilat pe care mulţi îl numesc manierism. În discuţia cu Robert Şerban el face însă (probabil, în premieră), o confesiune cu dramatic substrat existenţial, legată de moartea soţiei sale: "Scriind ŕ la longue o carte care îţi ia multe nopţi şi zile, făcîndu-te şi foarte vulnerabil, ai vrea ca totul în jurul tău să îngheţe, pentru că atunci ţi-e frică să nu ţi se întîmple şi să nu li se întîmple celor dragi tot felul de funeste pocinoage. Încercam să alung, ca pe o muscă, gîndurile de felul acesta, care îmi tot bîzîiau prin cap. Aveam impresia că gîndind aşa atrag neşansa. Pînă la urmă, am şi avut parte de toate aceste mari neşanse. Şi am chiar acel complex de vină, de inexplicabilă culpabilitate, pe care îl are supravieţuitorul. (...) Sînt supravieţuitorul Miei. (...) În genere, un bărbat singur este ca un pantof desperecheat, care nu ştie să meargă." (pp. 84-85). Pe cu totul alt plan, o afirmaţie cu aer de cochetă ipocrizie face Nicolae Breban atunci cînd afirmă că a decis să se retragă din CC al PCR, de teamă să nu i se ridice prea multe osanale de către critica literară. Spune autorul lui Don Juan: "...era şi spaima mea că voi intra, ca membru în C.C., ca director al "României literare", ca membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, deci ca Ťştabť cu vilă la şosea, trei maşini la scară, în acel con de critică tămîitoare şi penibilă. O critică ajunsă, de la Sadoveanu la Preda, în forme absolut penibile". (p. 13). Una dintre surprizele foarte plăcute ale acestei cărţi o constituie, fără îndoială, interviul cu poetul Petre Stoica, unul dintre stîlpii boemei scriitoriceşti dinainte de decembrie 1989, retras după revoluţie în micuţa localitate Jimbolia, din judeţul Timiş. Cu nostalgie şi farmec, Petre Stoica readuce în atenţie o lume populată cu tineri aflaţi în căutarea gloriei literare, mulţi dintre ei trecuţi între timp în lumea de dincolo: Nichita Stănescu, în primul rînd, dar şi Virgil Mazilescu, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Cezar Baltag. O lume care încerca să ignore realitatea politică a zilei, a unor frumoşi nebuni cu libertatea în suflet, dintr-o vreme în care locuinţele sordide, sticlele de votcă, discuţiile nocturne, poezia şi tinereţea păreau veşnice. Boema lui Petre Stoica este cea a începutului deceniului şapte, cînd scriitorii se întîlneau la "Cireşica" sau la "Mon Jardin", vinul era ieftin, mîncarea din belşug, iar porţile liberalizării păreau să se deschidă şi pentru lumea literaturii.

Nici unul dintre cei cincisprezece protagonişti ai cărţii lui Robert Şerban nu seamănă cu celălalt, fiecare confesiune are doza ei de relevanţă, din fiecare este ceva de învăţat. Categoric autorul are stofă de reporter, el ştie care sînt butoanele pe care trebuie să apese pentru a capta interesul publicului şi pentru a transforma fiecare nouă prezenţă din studio într-un eveniment mediatic şi, de ce nu, cultural.

Nu tot ce trece "pe sticlă" merge însă şi într-o carte. Volumul cuprinde multe elemente fireşti în emisiunile de televiziune, care însă ar trebui să lipsească dintr-un volum tipărit: partea introductivă, cu salutul prezenţei în studio a personalităţii respective, aluziile la emisiunile anterioare, unele elemente de oralitate. Elocventă este în acest sens discuţia despre calităţile vocale, de interpret de romanţe, ale lui Andrei Pleşu. Din context, reiese că în emisiunea care l-a avut ca invitat, a fost difuzată o casetă cu Andrei Pleşu cîntînd romanţe în acompaniamentul lui Johnny Răducanu. În situaţia respectivă discuţia despre performanţa interpretativă a fostului ministru de Externe putea avea un sens, dar ea este complet deplasată la nivelul unui volum. O carte (mai ales în condiţiile în care este publicată la o editură cu prestigiul lui Humanitas) presupune alte exigenţe decît o emisiune de televiziune.

Robert Şerban spune la un moment dat că a făcut această carte pentru a trece proba efemerităţii, care afectează, inevitabil, producţiile de televiziune. Mă întreb însă dacă nu cumva această probă ar fi putut fi trecută şi altfel. Prin editarea unor dvd-uri sau casete video care să restituie întreaga atmosferă din studio, mimica invitaţilor (care, în anumite situaţii, poate spune mai multe decît cuvintele), ambianţa sonoră, inclusiv romanţele cîntate de Andrei Pleşu. Un astfel de document ar fi fost chiar mai valoros decît o carte, mai ales că este vorba de interviuri filmate. Unul dintre lucrurile din propria mea bibliotecă la care ţin enorm este caseta video a dialogului dintre Emil Cioran şi Gabriel Liiceanu (ŕ propos, nu înţeleg de ce nici pînă astăzi nu a apărut promisa continuare). Este un mic miracol să-i vezi vorbind şi gesticulînd pe Emil Cioran şi Petre }uţea. Mai ales dacă nu ai avut şansa să-i întîlneşti vreodată. Cu siguranţă, mi-aş cumpăra o casetă şi cu dialogurile de la A cincea roată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara