Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Asinus asinum fricat (revenire) de Constantin Ţoiu


În anul 1981 s-au ţinut alegeri la Asociaţia scriitorilor din Bucureşti pentru alegerea secretarului. Asociaţia nu se compara totuşi cu Uniunea. Aici se putea cocheta oarecum cu democraţia. Alegerile au avut loc la Sala palatului. Secretar era regretatul Constantin Chiriţă mereu numit până atunci de autoritate. Nici nu putea să existe în această privinţă vreun dubiu. Aşa că, automat, cei de la partid îl propuseseră tot pe el.

Ţin minte că alegerea se făcea în culise, - toţi stând în picioare, se proceda în viteză... Dar, la un moment dat, Manolescu, din senin, stricând toate socotelile, fără să se consulte cu nimeni, a ridicat mâna şi m-a propus pe mine, fără să mă întrebe, ca al doilea candidat, invocând principiul democratic. Cel de la partid a acceptat pe loc. Cine putea să-l bată pe Chiriţă?... A fost una din marile lovituri ale acestui critic, naţional, complet lipsit de vreun har politic. Politica sa constând sau bizuindu-se pe forţa şi caracterul votanţilor. Ceea ce, în România, nu e, deocamdată, cazul. Pe scurt, am ieşit eu la alegere. (Cu o altă ocazie, am descris toate etapele alegerii.) Stupefacţie totală! Doinaş, când m-am prezentat la tribună şi am vorbit ca nou secretar ales democratic ce începusem să fiu, cum şedea în rândul din faţă, se uita la mine uluit. Nu-i venea să creadă ochilor. Noi doi, care ne cunoşteam atât de bine şi care nu eram de acord.

Peste vreo două săptămâni, toţi membrii de partid scriitori din capitală fuseseră convocaţi la primăria municipală vizavi de Cişmigiu. Eram în sala de festivităţi vreo 150 de inşi. Prezidiul trona pe o tribună exagerat de înaltă faţă de restul sălii, - membrii ai C.C. Dumitru Popescu, primarul Pană ş.a. Luând cuvântul, Dumitru Popescu supranumit Dumnezeu, la un moment dat a spus cu trufie, textual: ...şi să se cureţe grajdurile la Uniune! - trimitere la legendarele grajduri ale lui Augias curăţate de Hercule şi o aluzie clară la o presupusă stare inconvenabilă a Uniunii. Lângă mine, în dreapta, se afla confratele Octavian Paler. În spate, un pic mai departe, tânărul poet cu plete mari, atât de promiţător, M. Dinescu din Slobozia. Într-o clipită, mi-am zis în gând Ţoiule, dacă te aleseră, fă şi tu ceva, ca să arăţi măcar că nu s-au înşelat... Aşa că m-am ridicat brusc în picioare de lângă Paler şi pe cel mai politicos ton cu putinţă i-am cerut vorbitorului, temutului ideolog, să-şi retragă cuvintele. În sală, tăcere totală! Numai Dinescu, prinzând curaj, se ridicase în picioare alăturându-mi-se. Să fi fost, pe atunci, o solidarizare în contul judeţului nostru comun, Ialomiţa?... Oricum, pe vremea aceea ne înţelegeam.

După terminarea şedinţei, toţi activiştii de rutină ai primăriei, mereu jigniţi de aerele senioriale ale lui D. Popescu, tăbărâseră pe mine, cu felicitări. A fost momentul de vârf. Pe urmă, recunosc, nu am mai făcut nimic notabil. Nu pun asta neapărat pe seama dezorientării intime survenite. Totuşi!... Ulterior, am auzit că Ceauşescu, pe care nu l-am cunoscut niciodată faţă în faţă, auzind de întâmplare, l-ar fi certat pe D. Popescu fiindcă se exprimase cum se exprimase faţă de Uniune, el care, ca toţi tiranii cu termen redus, ţinea la politeţea protocolară. Şi că tocmai un scriitor să-l pună la punct. Legende.

Lumea se aştepta la mai mult din partea mea în această privinţă, la o răzvrătire... Cred că mă luase la ochi şi organul respectiv, mirat probabil, ştiindu-mă ca un om potolit. Ce i-o fi venit?... Ca şi cum lucrul meu principal trebuia neapărat să fie scrisul. A fost, de altfel, singurul meu mod, poate, scrisul, de a lăsa în urmă o dâră serioasă. Invers decât cu Dinescu. Deşi, vorba latinilor: Asinus asinum fricat... Măgarul de măgar se freacă.

În zilele următoare, devenind, fără voie, eroul Asociaţiei de scriitori bucureşteni de la care lumea intelectuală cel puţin se aştepta să mai dea cine ştie ce lovituri spectaculoase, primisem o invitaţie din partea primarului Pană, la un ceai... Ce să spun, am fost făcut mat. Ştiam că numai britanicii, în istoria lor bazată totuşi pe securea din Turnul, vizitat, pot avea, în era modernă, asemenea maniere şi că, de plan, îşi stimează totdeauna adversarul. Să fii invitat, nu de organul respectiv, ci de un civil ca Pană, era o subtilitate. Ceaiul, eu îl beau fără zahăr. Acela era dulce, dulce de tot. Nici o cerere? Nimic? Ca românu'!... (Şi nici când nu ceri nimic nu-i bine, devenind şi mai suspect...). Am spus doar, gândindu-mă la noua funcţie de staroste al scriitorilor, că, de obicei, respect ce se cuvine respectat, dovadă ieşirea ce produsese senzaţie... Pe figura lui Pană văzusem lăţindu-se un aer de mulţumire. Precis că mă înţelesese greşit. Înţelegând, de fapt, ce-i convenea să înţeleagă.