Roxana Andreea Ghiţă, Poetica şi poietica Revoluţiei de la romantismul german la anul 1989 în romanul contemporan din România şi din Germania,
Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, 320 pag.

Nevoia de mărturisire şi, în fond, de recuperare a faptelor şi stărilor ce au putut determina Căderea Zidului Berlinului, cu toată propagarea acestui moment spre Est, pare să nu fi fost niciodată atât de acută. Se identifică tot mai multe points aveugles în versiunile vremii, e limpede că ceea ce trăim acum nu reflectă premisele care ni s-au livrat drept corecte, adică deja grands récits apte de manual şcolar. Unii analişti chiar se îndoiesc de proprietatea termenului revoluţie în comentarea acelor evenimente mai degrabă nebuloase, posibil confiscate ori manipulate, pradă uşoară, oricum, dezlănţuirii imaginarului popular. Discuţia are implicaţii profunde în discursul identitar şi tocmai acest aspect intenţionează să-l evidenţieze Roxana Andreea Ghiţă, germanist de profesie, intelectual ce scormoneşte lesne prin bibliografii vaste şi plurilingve şi, mai ales, un om căruia conceptele de vină, stigmat sau responsabilitate nu-i dau defel pace. Explorarea de faţă, dincolo de apertura academică a referinţelor, ar dori să facă un pas înainte, dintre puţinii înregistrabili la noi, în direcţia investigării presiunii istoriei recente asupra laboratorului de creaţie al artistului. Derivă de aici că vom asista atât la prezentarea unor dezbateri, de regulă intense, asupra rolului literaturii în contemporaneitate, cât şi la încercarea de a panorama mai multe intervenţii asupra subiectului semnate de istorici, filosofi, antropologi sau politologi (toţi cu puternică vizibilitate), sau la „încercuirea“ semantică a traumei născute, îndeobşte, din ceea ce numesc germanii Wende (cotitură). De altfel, eforturile autoarei converg spre rataşarea, în limite rezonabile, lingvistic şi mentalitar, a unui arsenal terminologic german la spaţiul interpretativ românesc, încă nepreocupat de delimitări teoretice de atare anvergură. În Germania, imediat după demantelarea Zidului, a apărut un fenomen numit Wendeliteratur (literatură a schimbării, a momentului de cotitură), cu reprezentare mai uşor prizabilă în Wenderoman (roman inspirat de răsturnările istorice ale anului 1989). Un om politic precum Helmuth Kohl, în 1993, într-o cuvântare prilejuită de Zilele Librarilor de la Bonn, îşi exprima speranţa că va apărea cineva care să scrie, cu forţa epică a unui Tolstoi sau Thomas Mann, despre frământările şi ezitările epocii, fără pusee vindicative. Ceea ce s-a petrecut în Berlinul cotiturii se poate relaţiona cu episodul care a aprins cel mai tare spiritele în ultimele veacuri – căderea Bastiliei. Au fost, atunci, voci europene care îşi exprimau deschis regretul că nu sunt francezi, spre a se jertfi pentru ideea de libertate. Nu e de mirare că, la prăbuşirea zidului ruşinii dintre Wessis şi Ossis (cum sunt numiţi vesticii, respectiv esticii germani), au fost văzuţi manifestanţi pe a căror pancartă nu figura decât inscripţia „1789-1989“.
Martorii de astăzi, tematizând ieşirea din comunism, pot oferi firele care să meargă spre opţiuni narative şi stilistice relativ echivalente. Dintre aceşti martori cercetătoarea alege doi, Thomas Brussig, cu Helden wie wir (Eroi ca noi, 1995, cu uriaş succes de public în Germania, cu nu mai puţin de 3000 de cronici), şi Mircea Cărtărescu, selectat cu Orbitor. Aripa dreaptă (2007). Ambii accentuează „ideea inevitabilităţii suferinţei în procesul de confruntare interioară cu propriul trecut, atât la nivel individual, cât şi colectiv“, şi la amândoi găsim comentarii şi galerii portretistice bogate, când ironic-burleşti, când parabolic-baroce legate de aparatele de represiune, de prestaţia conducătorilor „iubiţi“, de tropismele cetăţenilor, mulţi confuzi, care-şi continuă şi azi, cu o expresie a lui Cărtărescu, „rătăcirea prin tunelele cârtiţei şi prin ţărâna secolelor“. De aici şi o reconsiderare a problematicii eticii în cadrul postmodernismului, intrat în scenă cu ancadrament relativ amoral, întrucât un Lyotard, spre pildă, postula imposibilitatea existenţei unui adevăr istoric, chip de a spune că nu e din cale-afară de clară distincţia victimă/ călău (în germană Opfer/ Täter). Cercetătoarea constată, într-un studiu doct, dar şi captivant, ceea ce ar putea reţine atenţia oricărui comparatist sau simplu cititor: „Atât Eroi ca noi, cât şi Orbitor [...] constituie, în dimensiunea lor istorică şi politică, o «răfuială» cu regimul totalitar în care naratorii, asemenea autorilor lor, şi-au petrecut copilăria şi tinereţea. În acest sens, se poate vorbi de un proiect literar de condamnare, fără echivoc, a sistemului socialist şi a ideologiei care i-a servit drept fundament teoretic, în ciuda multiperspectivismului şi a relativizărilor (ale cunoaşterii, istoriografiei, memoriei etc.)”.