"Nu Ştiu alţii cum sunt..." - îmi permit a relua dictonul devenit celebru al unui mare povestitor de la noi pentru că într-o poveste se doresc a fi rostuite rândurile de mai jos - dar eu...
Eu când ajung la Philadelphia, pe coasta de Vest a continentului nord-american, consider firesc, de fiecare dată, a face o închinare lui Brâncuşi. Muzeul de Artă din capitala Pennsylvaniei - specialiştii cunosc acest lucru - deţine una dintre cele mai numeroase, dintre cele mai valoroase colecţii din operele marelui sculptor originar din Hobiţa Gorjului. Într-o sală special amenajată sunt adunate aici prin bunăvoinţa donatorilor - există în Statele Unite o adevarată cultură a mecenatului - nouăsprezece capodopere ale artistului, lucrări ce aparţin perioadei de maturitate. Sunt creaţii ce definesc căutările artistului în direcţia esenţializării formelor, a stabilirii unor tipare arhetipale în baza cărora se nasc variantele aceluiaşi subiect. Pot fi admirate aici, spre exemplu, două variante ale celebrei Domnişoare Pogany, variante ale cocoşului ce-şi ridică cu semeţie cântul spre înălţimi, forma aquadinamică a peştelui, apoi torsul în marmură, simbol al purităţii adolescentine feminine, odihnindu-se pe o bârnă veche, de lemn, sprijinită pe console, torsul în lemn al unui tânăr, amintind de simplitatea formelor funcţionale, industriale, ale primei jumătăţi a secolului trecut, apoi capul lui Prometeu alături de alte două variante ale oului, simbol al veşnicului început.
Cu vădită discreţie, spre părţile laterale ale încăperii, au fost poziţionate câteva dintre tablourile olandezului Piet Mondrian, contemporan al lui Brâncuşi, lucrări definind în linii geometrice, în culori esenţiale, aceeaşi aparentă impersonalitate privind simplitatea formelor, armonia universală.
Am făcut acest excurs pentru a observa văditele similitudini de ordin formal cu spaţiile arhitecturale generoase, atât de funcţionale, ale noului lăcaş de cultură, de muzică, anume Kimmel Center, realizat cu totul recent, la începutul acestui deceniu. Construcţia a durat doar câţiva ani şi a fost ridicată cu ajutorul helicopterelor ce susţineau elementele noului edificiu. Ansamblul însumează o sală imensă de peste 2000 de locuri, placată cu lemn, în formă de violoncel, şi o sală mai mică, ,Perelman Theater", ce poate fi folosită inclusiv drept studio de imprimare. Între acestea funcţionează un imens spaţiu public acoperit, magazine de muzică, librărie, restaurante... un veritabil moll cultural... Aşa cum ne-am dori să arate - fie vorba între noi - şi viitoarea fizionomie a Sălii Mari a Palatului, din centrul capitalei noastre, înnoire promisă şi nesusţinută de guvernarea liberală; este unul dintre cele mai nefuncţionale, mai urâte spaţii publice ce aparţin ,obsedantului deceniu" din mijlocul secolului trecut.
La Philadelphia, la Kimmel Center, cu câteva săptămâni în urmă, am avut prilejul de a audia formaţiile orchestrală şi corală ale cunoscutei instituţii locale de concerte ,Ama Deus Ensemble", formaţii conduse de dirijorul Valentin Radu, originar din Bucureşti. Impresionant de constatat este faptul că materialul promoţional al concertului a dispus de o percutanţă stradală ce invită stăruitor pe meloman în sala de concert. Atât reclamele luminoase ce aleargă pe crenelurile zgârie-norilor, cât şi afişele concertului, la dimensiunea unui stat de om şi plasate în staţiile de autobuz, dispun de un impact mediatic ce se dovedeşte a fi foarte eficient. Missa Solemnis, celebra lucrare vocal-simfonică a clasicismului vienez, a făcut parte dintr-un program dedicat în întregime creaţiei beethoveniene, concert salutat cu enorm entuziasm de un public ce a covârşit literalmente sala. Atât realizarea propriu-zisă, în concert, a Missei... cât şi mai ales imprimarea specială - mă refer la producţia CD - facută în aceeaşi zi, au fost structurate de dirijorul Valentin Radu cu vadită autoritate profesională, cu un entuziasm generator de energii constructive la nivelul întregului opus. Din grupul soliştilor am remarcat profesionalismul şi experienţa imbatabile ale tenorului Timothy Bentch - personalitate artistică apreciată cu ani în urmă în viaţa noastră de concert, am remarcat-o pe tânăra soprană Sarah Davis - în vara trecută a beneficiat de cursurile de măiestrie organizate la Brăila de soprana Mariana Nicolesco, pe basul Ed Bara - excelentă voce destinată spaţiului muzical oratorial, pe mezzo-soprana Jody Kidwell.
Exact, în aceleaşi zile ale mijlocului de noiembrie, Compania de Operă din Philadelphia susţinea cinci spectacole cu noua producţie rossiniană Italianca în Alger, o montare tradiţională, pitorească, dinamică, colorată, agreabilă... aşa cum place publicului american. Tot aici, cu anume timp în urmă, într-o montare similară, urmărisem spectacolul Cenuşăreasa. în rolul titular, în urmă cu doi ani, dar şi acum, mezzosoprana Ruxandra Donose a făcut deliciile unui public literalmente electrizat. Căci electrizantă a fost evoluţia acestui minunat artist cult şi inteligent ce dezvoltă o muzicalitate de-a dreptul seducătoare, ce etalează o prezenţă care umple spaţiul scenic pe relaţia cu colegii de echipă, cu sala, cu publicul. Sunt aspecte care estompează prezenţa sunetelor ce scapă controlului, de asemenea pasajele de bravură virtuoză inegal susţinute. Ar fi, oare, timpul ca artista să-şi redirecţioneze opţiunile repertoriale? Poate.
Ce alte evenimente s-au petrecut în această toamnă, la Philadelphia? Am asistat, spre exemplu, la întâlnirea anuală a comunităţii locale, a americanilor de origine europeană, cu reprezentanţii câtorva triburi de amer-indieni. îmbrăcaţi în costume tradiţionale viu colorate, cu penaj spectaculos adăugat podoabei capilare, aceştia au defilat cu demnitate, în paşi sacadat ritmaţi, în incinta bisericii metodiste locale, organizatoare a evenimentului. Ca şi în alte cazuri, concilierea târzie a urmat unor perioade mai mult decât dramatice privind existenţa comunităţilor băştinaşe.
în imediata apropiere, într-unul dintre cele mai luxoase mall-uri din centrul oraşului, avea loc concertul de o jumatate de oră, susţinut zilnic, la cea mai mare orgă din lume; este un instrument construit în urmă cu o sută de ani, cu prilejul expoziţiei universale, instrument ce dispune de un număr de câteva zeci de mii de tuburi dispuse pe suprafaţa interioară a clădirii, pe înălţimea unui edificiu de câteva etaje.
Aş reveni la Kimmel Center, clădirea de o arhitectură ultramodernă ce adăposteşte actualmente faimoasa, istorica instituţie a Orchestrei Simfonice din Philadelphia. Zilele trecute, numărul festiv, pe luna decembrie, al cunoscutei reviste britanice ,Gramophone", afişa top-ul celor 20 de orchestre simfonice ale lumii, orchestre europene, asiatice, organisme orchestrale americane. ,Philadelphia Orchestra", alături de Orchestra geneveză De la Suisse Romande figurează la capitolul ,Gloriile trecutului". Figurează ,în ascensiune" Orchestra de Stat din Sao Paulo, din Brazilia, Orchestra Filarmonică a Chinei, Filarmonica Regală din Liverpool. Se află în top trei orchestre din Rusia, şapte din Statele Unite, Orchestra Festivalelor din Budapesta, Orchestra Filarmonică Cehă; aceasta din urmă plasată pe ultima poziţie dintre cele 20! Filarmonica berlineză figurează pe locul al 2-lea, iar cea de la Viena pe al 3-lea.
Vă interesează care anume organism orchestral este plasat pe prima poziţie? Ei bine, este vorba, desigur, de o orchestră europeană, de celebra Royal Concertgebouw din Amsterdam, orchestră condusă actualmente de marele Mariss Jansons. Indiscutabil, sound-ul special al ansamblului se datorează în bună măsură sunetului instrumentului unuia dintre primii violonişti ai formaţiei, muzicianului de origine română Liviu Prunaru.
Indiscutabil, în Statele Unite şi în Europa, de asemenea pe continentul asiatic, marile organisme orchestrale se dovedesc a fi acele, în felul lor, podoabe - atât de costisitoare, atât de benefice! - ale spiritului. Să sperăm că actuala criză economică globală le va afecta doar în mică măsură. Pentru a avea încrederea că muzica poate supravieţui intemperiilor de tot felul.
