Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Artişti şi artizani de Livius Ciocarlie


"În zilele noastre, operele care cer timp nelimitat şi opere făcute să dureze secole nu se mai întreprind" (I, 652). Este şi nu este adevărat. În mare, sigur, timpul trece mai repede şi produsele lui se consumă mai rapid. Artizani, care să meşterească obiecte ce păstrează amprenta mâinii lor, greu se mai găsesc într-o vreme când se fabrică în serie, deci mult mai ieftin, obiecte asemănătoare, cărora numai sufletul le lipseşte. Dar artiştii? Ia să-i vedem pe scriitori. În 1932, când apare N.R.F. fraza lui Valéry, Musil lucrează de doi ani la Omul fără calităţi. După un deceniu, nu apuca să-l termine. Acelaşi deceniu în timpul căruia va scrie Iosif şi fraţii Thomas Mann. Joyce trudeşte la Finnegan's Wake până la război. Roger Martin du Gard lucrează din 1922 la Les Thibault şi-i vor mai trebui opt ani. Dos Passos s-a apucat de U.S.A. în 1930, va scrie întins până în 1939, iar ultima secvenţă va apărea abia în 1962. (Că ultimii doi vor înfrunta veacurile, ce-i drept, mă cam îndoiesc.) Cu trei secole în urmă, Shakespeare, Molière - iar despre Lope de Vega ce să mai vorbim! - îşi scriau capodoperele mai repejor. Trecând la alte arte, Picasso n-a pictat mai puţin decât Rubens, Bach n-a compus mai laborios decât Alban Berg.
Prin urmare? E sentimentul dintotdeauna al omului că vremurile s-au stricat.
Totuşi, sub aspectul artizanatului chiar că s-au stricat. Dovada cea mai grăitoare am avut-o într-o ţară maghrebină. Nu fiindcă acolo lucrurile ar sta mai rău decât în alte părţi, ci fiindcă acolo ornamentaţia - arabescul - nu s-a modificat în timp. După ce văzusem minuni de neînchipuit, lucrate în veacul al XIV-lea, am fost duşi să admirăm mândria epocii contemporane: o imensă moschee realizată în numai opt ani. Intri în ea şi îngheţi. Arabescul e acelaşi, dar e mort. Nu mijlocul de fabricaţie e de vină. S-a lucrat cu mâna, ca în vremurile vechi, mobilizându-se artizanii din întreaga ţară. Ceea ce a ucis minunea a fost, cum spune Valéry despre operele individuale, timpul scurt.

*

* *

Valéry face evidenta distincţie între opere care răspund obiceiurilor unui public şi "opere care-şi creează publicul" (I, 691). E deosebirea dintre Şt.O. Iosif şi Bacovia, Cezar Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Brătescu-Voineşti şi Mateiu Caragiale, Bassarabescu şi Blecher, Emil Gârleanu şi Urmuz.
Aş introduce încă un termen: opere individuale care răspund aşteptărilor unui grup. Din când în când, apare o poetică gândită într-un cerc închis. E o poetică înnoitoare, de unde aroganţă şi confort interior. E o poetică de partid. O dată adoptată, trebuie să i te conformezi. Altfel, eşti tras de ureche şi rişti să fii expulzat. Cu timpul, dacă membrii grupului n-au fost simpli soldaţi, se constată că, ei între ei, n-au prea semănat. Mai trece ce mai trece până ce nici unul n-ar mai admite să fie pus la un loc cu ceilalţi.
Să dau exemple? Din prudenţă, mă limitez la suprarealism. Nu mi-aş periclita tihna nici referindu-mă la Noul Roman.
Lăsând gluma la o parte, pe artiştii care simt nevoia să se grupeze nu-i leagă atât o idee comună despre felul cum ar trebui să arate arta, cât una despre felul cum a arătat până atunci. Mai exact, ei refuză într-un glas tot ce s-a făcut până la ei. Valéry o spune despre simbolişti: "Numai o negaţie le este comună (...). Oricât ar fi de diferiţi, ei se recunosc în mod identic despărţiţi de restul scriitorilor şi artiştilor vremii lor" (I, 690). La fel se poate spune despre grupul Noului Roman (când, în 1970, s-au reunit ca să facă un bilanţ, s-a convenit că Nathalie Sarraute şi Alain Robbe-Grillet se deosebeau la fel de mult, în scriere şi în gândire, cât se deosebiseră împreună de romanul balzacian), despre Noua Critică, despre "absurzi" sau, la noi, despre onirici, despre optzecişti. Se poate merge în urmă către romantici, până şi către clasici, şi ei "refuznici" ai dezordinii stilului renascentist.
Artiştii diferă între ei chiar când semnează, mai mulţi, acelaşi manifest. Acesta e un gest politic. Politica e, în genere, reacţie, contestare a unui adversar. Cu atât e mai bine cu cât se adună mai numeroşi. Creaţia, însă, e un act singuratic. În vederea ei nu te-ai putea grupa decât în numele mediocrităţii, al compromisului raţional. În artă un asemenea compromis ar fi aberant. Creatorul îşi impune viziunea, el nu poate fi constrâns. Cel autentic, vreau să spun. În politică, în schimb, mai ales în democraţie, compromisul raţional e obligatoriu. Obligatoriu, dar nu mai puţin frustrant pentru un spirit original. De aceea, nu rareori, el tinde să se desprindă, ca Gabriela Szabo, în... dictator.