Chiar şi astăzi, cînd artistul a învăţat bine cărările care duc direct la rentabilitatea economică, dacă top modelul unei familii îmburghezite rapid are proasta inspiraţie de a spune la masă că vrea să cerceteze altarul cu nu ştiu ce actor, pictor sau poet, inima genitorului său are şi ea neplăcutul prilej de a se preschimba subit în cord. Şi asta din pricina unei duble neînţelegeri, la fel de romantice. Nubila aspirantă la celebritatea Lindei Evanghelista, în cazul, foarte probabil, că nu-i chiar căpiată de amor, se uită la artist ca la marea ei şansă de a fugi din opulenta, confortabila, dar şi plicticoasa celulă financiară în care trăieşte. Calculul ei, fundamental eronat şi definitiv inocent, este că artistul o va transporta direct în lumea ficţiunii ideale, acolo unde oamenii levitează şi se interpătrund ca umbrele, bilanţurile contabile încetează, iar metabolismul este şi el abolit. Că la adăpostul bărbii stufoase a artistului, ori pe lîngă viguroasa lui coadă amenajată la ceafă, se va termina definitiv cu socotelile, cu pisălogeala administrativă şi cu scandarea zilnică a conturilor bancare.
De partea cealaltă a mesei, cu traseele respiratorii vizibil obturate, bietul părinte cîntăreşte şi el situaţia şi se opinteşte să scoată, din neantul liceului său preistoric (mîntuit la seral), toate cunoştinţele despre artişti. Şi ce adună viitura mîhnirii şi a enervării sale iremediabile, din mîlul stătut al unei memorii şi ea destul de sedentară, nu este din cale afară de încurajator. Ba s-ar putea spune că dimpotrivă.
Fără vocaţie istorică şi fără instinct social, artistul pare mai degrabă un ratat obraznic, un înfometat perpetuu şi un guraliv incontinent. Fix ce-i trebuie unei june cu privirile pierite pentru a le arăta părinţilor cea mai crîncenă înfăţişare a zădărniciei. Dar şi frageda repăriţă şi încruntatul său tată se înşeală amarnic.
Departe de a-şi fi croit cavoul la mansardă, de a fi dat bir cu fugiţii din faţa concurenţei şi a economiei de piaţă sau, şi mai rău, de a-şi fi suspendat funcţiile digestive , artistul este bine mersi, povara cea mai mare fiind doar aceea pe care i-a pus-o în cîrcă deplina cîştigare a libertăţii. Dacă pînă mai ieri artistul plastic lucra direct doar cu statul şi cu încă vreo doi-trei medici şi avocaţi, acum el şi-a diversificat atît activităţile cît şi spaţiul de atac. Cel care produce obişnuit, cu mijloace cunoscute şi clasicizate, urmează un traseu absolut banal şi garantat eficient: investeşte în materiale, lucrează la comandă sau fără, livrează la termen sau îşi organizează expoziţiile care sînt simultan şi forme de ofertă. Şi oricît ar fi piaţa de palidă sau, mai bine zis, oricît nu ar fi ea deloc în comparaţie cu marile pieţe europene, tot se mai găseşte cîte un cumpărător, din ţară ori din străinătate, care să acopere exact intervalul pînă la venirea celui de-al doilea. Şi aşa, mai cu vînzarea,mai cu simpozionul şi cu sponsorizarea, artistulse integrează rezonabil şi în societate, şi în tranziţie, şi în posttranziţie, şi în capitalismul propriu-zis, şi nu numai că el însuşi nu este prea traumatizat, dar îşi trimite şi copiii, după buna tradiţie a preoţilor de ţară de pe vremuri, tot către nobilul meşteşug al artelor. Lucrînd corect şi tradiţional, el se înscrie perfect în relaţia economică de tip clasic: decontarea se face la livrarea mărfii, cu acont sau fără, iar lucrările ajung, în mod legitim, la muzeu, la colecţionari, în instituţiile şi în spaţiile publice. Critica este întotdeauna vigilentă şi cu entuziasmul neştirbit, în timp ce istoria artei pîndeşte lacomă de după colţ şi îşi lărgeşte nările alene, adulmecînd în aer o boare de rut.
Obosiţi şi excedaţi de atîtea fetişuri, atîta conformism şi de atîta pervertire a libertăţii din pricina coliziunii cu piaţa, copiii de ieri, azi absolvenţi insubordonabili şi artişti lucizi, refuză ostentativ negustoria, muzeul, spaţiile consacrate şi mitologiile ţepene. Dacă părinţii luau de mînă estetismul şi fugeau împreună în atelier şi în sala de expoziţie să nu-i prindă din urmă implicarea în istorie, ideologiile impuse şi crampoanele realismului socialist mai vechi sau mai nou, copiii coboară acum în stradă, se iau de piept cu istoria, abhoră estetismul şi muzeul, recuperează militantismul pierdut şi ideologiile corespunzătoare. Prin expresiile alternative, de la happening la performance, de la instalaţie la arta video şi de la intervenţiile de tot felul în spaţiul natural sau social la body art, ei devin acuzatori, instanţe, activişti so­ciali, ecologişti, feminişti, sacerdoţi ai corectitudinii po­litice, agenţi ai salubrităţii, exorcizatori, militanţi fără frontiere, opozanţi din principiu şi, peste toate acestea, creatori ai unui spectacol voit (şi fatal!) efemer. Refuzînd stocarea şi muzeificarea, ei refuză implicit piaţa şi impurele ei mecanisme de tip bielă-manivelă, cum ar fi, de pildă, nu mai puţin sordida relaţie vînzare - cumpărare. Pentru că ei nu vînd, ei oferă. Şi din ofertă dispare cu totul miza şi iluzia eternităţii pentru a se instala, umile, coabitarea spontană cu clipa şi relaţia bine calculată cu sponsorul, întrucît, în mod evident, aceste proicte sînt susţinute material de către mari companii, fundaţii, instituţii şi oameni de afaceri sau de către alte structuri economico-financiare. Dorinţa sustragerii de sub determinarea mecanismelor pieţei ajunge, în felul acesta, doar o tristă şi naivă utopie. în timp ce primei categorii de artişti piaţa îi plăteşte produsul finit şi marfa se decontează, firesc, la primire, în cel de-al doilea caz, aceeaşi piaţă, bătrînă şi parşivă ca o codoaşă, lucrează, de data aceasta, prin avansuri, ca la bordel, adică prin finanţări la pornire. Istoria, cu murdăriile şi cu nenumăratele ei cinisme, îşi plăteşte, de fapt, agenţi publicitari şi îşi exhibă , narcisiacă şi perversă, nenumăratele-i chipuri în diverse faze de descompunere. Relaţia artei cu piaţa sau, în esenţă, cu banii, este o fatalitate şi toate încercările artistului de a dovedi contrariul nu pot fi decît ori o imensă naivitate, ori un început de escrocherie. Tertium non datur! Dar, de fapt, el, artistul, ştie bine acest lucru şi luptă eficient pentru o relaţie cît mai corectă cu istoria şi cu piaţa.
Iar dacă viitoarea Linda Evanghelista îşi dă cu presupusul că mariajul cu un astfel de personaj ar fi un soi de fotosinteză în afara malaxorului cotidian, se înşeală amarnic, după cum tot amarnic se înşeală şi îngrijoratul său părinte dacă se lasă pradă prejudecăţilor şi crede că artistul e doar un vîntură lume, un sorb insaţiabil de absint şi o biată anatomie fără instinct de conservare. Aşadar, artistul e bine. Piaţa se învîrtoşează, lumea se mişcă şi campania pentru locale a început îngrozitor de plicticos.