Traducerea literară, cum i se spune acum, sau tălmăcirea, pe stil vechi, nu presupune doar cunoştinţe solide de limbă şi fler literar, ci şi o muncă asiduă şi neîntreruptă. Astfel, traducătorului de literatură nu-i rămâne altceva de făcut decât să se canonească în camera sa o bună parte din viaţă, rupt de lumea exterioară, asemenea protectorului sau Sfântul Ieronim, cel care a pribegit ani mulţi prin deşert. În odaia de lucru a traducătorului domneşte o atmosferă de mare speranţă şi muncă asiduă în căutarea stăruitoare de cuvinte. Această atmosferă este descrisă la începutul sec. 19 de către Ludwig Börne astfel:
„Adesea căutam disperat zile în şir o expresie germană care să redea elocvent o expresie din latină. Nu mă lăsam descurajat şi până la urma tot o găseam. Astfel îmi amintesc că m-am gândit zadarnic opt zile la rând cum să traduc sub dio moreris şi abia în ziua a nouă, când am ajuns cu răbdarea la capăt, am dat brusc de cuvântul potrivit.”
Şi precum sfântul poliglot Ieronim, traducătorul se aventurează nu doar în jonglerii lingvistice, ci şi în cumpătare şi abstinenţa asiduă, căci având în vedere onorariul infim cu care este milostivit pentru munca depusă, în final nu este răsplătit cu mai nimic. Asemenea sfântului său protector, şi traducătorul se leapădă de cele lumeşti, bunuri, ranguri sau osanale. Cum altfel ar putea suporta faptul că, în discuţiile despre carte, numele său nu este în general pomenit mai deloc?
În ultima vreme, traducători de literatură experimentaţi şi valoroşi sunt tot mai des daţi la o parte în favoarea unor echipe de studenţi sau, de ce nu, a noilor tehnologii, iar asta la tarif aproape zero, că doar trăim vremuri dure, iar editurile, sărmanele, trebuie să economisească şi ele undeva, de exemplu, la calitatea textului. Ei şi? Oricum nu observă nimeni asta! Cu excepţia cazului în care, într-o bună zi, pe neaşteptate, într- o conjunctură favorabilă a astrelor, cartea tradusă va fi chiar citită.
„Traduttore, traditore”, spune o vorbă italiană, în care traducătorul este asemuit cu un trădător. Însă chiar este traducătorul un trădător al textului original? Pe marginea acestui subiect, scriitorul austriac Thomas Bernhard spunea:
„Este foarte nostim să te uiţi la cărţile traduse, dar textul acestora nu are nimic de-a face cu originalul, tocmai pentru că este un text tradus. Acesta îşi urmează propria sa cale şi se impune mereu asupra originalului. O carte tradusă este ca un cadavru ciuntit, o fostă persoană peste care a trecut un camion. Oricât aţi încerca să repuneţi apoi în vechea ordine rămăşiţele, va fi în zadar.”
Ce-i drept, Bernhard este arhicunoscut pentru exagerările sale enorme şi pentru ironia extrem de sarcastică, aşa că putem pleca cu certitudine de la premisa că afirmaţia sa e complet adevărată, dar numai atunci când o întoarcem pe dos. În plus, mai este cunoscut faptul că Bernhard i-a apreciat mult pe Kant şi Schopenhauer, dar mai mult traduşi în engleză şi italiană decât în germana originală, fiindcă aceste variante străine i se păreau mai elegante, eliberate de exprimări greoaie inutile tipice limbei germane.
Aceeaşi întrebare l-a preocupat şi pe Goethe, iar concluzia la care a ajuns, nu era prea bună pentru traducători:
„Traducătorii sunt ca nişte proxeneţ i profesionişti care-ţi laudă o minunată femeie ascunsă după un voal. Ei te fac de fapt să tânjeşti tot mult după forma originală.”
Totuşi, această constatare lipsită de speranţă şi deprimantă pentru orice traducător, nu l-a împiedicat pe Goethe să facă el însuşi traduceri. Şi după ce a tradus romanul Le neveu de Rameau a lui Diderot din limba franceză, un critic literar din acele timpuri le-a spus contemporanilor săi următoarele:
„Unii germani cred ca originalul francez al Nepotului lui Rameau nu ar fi existat niciodată şi că totul ar fi fost creat de Goethe. Însă Goethe asigura mereu că i-ar fi fost imposibil să imite stilul ingenios a lui Diderot şi că forma germană a lui Rameau nu este decât o traducere.“
Les grands esprits se rencontrent, marile spirite se întâlnesc şi la modul ideal fiecare scriitor ar trebui să-şi găsească traducătorul care i se potriveşte, aşa cum fiecare sac ar trebui să-şi găsească peticul. O traducere mot à mot ar fi desigur ilariant-absurdă, ea ar duce la texte de tipul Cântăreaţa cheală la modul ionescian nepremeditat sau la opere asemănătoare celor traduse de domnul Google. Şi pentru a rămâne la franceză, iluministul Voltaire a spus în această privinţă:
„Cei care traduc mot à mot, sunt o ruşine şi o jignire gravă pentru sănătatea raţiunii umane. Din acest punct de vedere, cuvintele reproduse exact ucid, iar creativitatea trezeşte la viaţă.”
Când a tradus Biblia în secolul al XVI-lea, Luther s-a uitat insistent în gura plebei, ceea ce face că lectura să fie şi astăzi savuroasa. El era de părere că „să traduci corect, înseamnă să adaptezi propriei limbi ceea ce se vorbeşte în altă limbă.”
***
Schimbând registrul, relatez o experienţă personală. În aceste rânduri, cititorii vor putea să discearnă, desigur, cât e glumă şi cât e adevăr.
Şi eu sunt traducător de literatură, nu demult am tradus un roman despre anii comunismului, din română în germană. La traducere, cel mai mult m-a interesat să creez un text cursiv şi viu, ca şi cum ar fi fost scris direct în germana de astăzi. Bineînţeles că în varianta originală erau o sumedenie de cuvinte şi expresii idiomatice, care nu puteau fi adaptate cu una, cu două, aşa că a trebuit să improvizez mereu câte ceva, de exemplu, conotaţiile semantice care se pierdeau la traducere într-un anume fragment, le readuceam pe cât se putea în altă parte. Am tratat cu o obstinantă meticulozitate fiecare nuanţă a textului original, iar acolo unde mi s-a părut că autorul intră prea mult în detalii sau chiar că bate câmpii am mai scos câte un cuvânt, două sau uneori chiar propoziţii ori pagini, respectiv capitole întregi. Pe de altă parte, în fragmentele în care exprimarea mi s-a părut cam limitată şi erau urgent necesare explicaţii suplimentare, am extins grijuliu textul adăugând în mod explicit pe ici pe colo câte un fragment sau, unde am considerat necesar, câte un capitol, două sau chiar mai multe. Bineînţeles, am fost extrem de grijuliu să păstrez un echilibru între aspectele omise şi cele adăugate, astfel încât dimensiunea romanului să nu se schimbe, căci, la urma urmelor, un traducător trebuia să transpună originalul în mod fidel.
Nici din punct de vedere stilistic nu am schimbat mai nimic din textul iniţial, cu excepţia numeroaselor descrieri poticnite şi a zecilor de pasaje melancolice sau lugubre, care dominau toată cartea, şi pe care le-am şters şi înlocuit discret şi iscusit cu dialoguri subtile şi comentarii hazlii. Dar ca să fie clar pentru toată lumea: nu am absolut nimic cu autorul, însă adevărul este că omul nu prea le are cu dialogurile, iar umorul desigur nu este punctul său forte.
Trăgând linie, sunt foarte mulţumit de ceea ce am realizat. Fără doar şi poate, pot să afirm că mia reuşit o traducere cu totul excepţ ională. Păcat că originalul se abate atât de mult de la traducerea mea. Însă nu vreau să-l bag pe autor la apă, căci cartea sa este fără doar şi poate excelentă. Abia aştept să mai lanseze un nou minunat roman, ard deja de nerăbdare să-l traduc.