Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Arta singurătăţii de Daniel Cristea-Enache

Grigore Chiper, Absintos. Nori de cerneală,
prefaţă de Nina Corcinschi, Editura ARC, Chişinău, 2015, 144 pag.

Poezia basarabeană a fost destul de frecvent tratată, pe de o parte, separat de cea română, iar pe de alta, într-o unitate care i-ar fi dat caracteristica. Spui sau scrii lirică basarabeană şi imediat se deschide perspectiva unificatoare a unui spaţiu dominat de aceleaşi teme şi probleme, făcînd una cu o istorie dramatică şi solicitînd imperios o poezie cu mesaj naţional, cu rimă şi ritm, cu talent vădit al poetului în versificare şi cu transformarea lui într-un bard. Modelul poeziei Păunescu-Vieru nu şi-a diminuat prestigiul în „spaţiul basarabean” şi, probabil, liricul cu componentă etnică şi etică va rămîne o opţiune şi pentru autorii generaţiilor mai noi.

Trebuie însă spus că o asemenea perspectivă unificatoare, ce reduce întreg cîmpul de experienţe poetice la o dominantă patriotică, este una simplificatoare. Poezia basarabeană nu se defineşte exclusiv prin al doilea termen, aşa cum nici poezia română nu o face. Sînt autori care nu pot fi „localizaţi” şi „arondaţi”, întrucît lirismul lor e particularizat şi prin expresie, şi prin imaginarul poetic.

Este cazul lui Grigore Chiper, a cărui antologie de autor expune şi impune o voce distinctă, cu diferenţă netă faţă de poezia angajată, dar şi cu variaţii extrem de interesante de la un volum la altul. Altfel spus, Absintos. Nori de cerneală ia distanţă faţă de modelul poeziei cu mesaj, dar o face, în fiecare dintre cele şase secţiuni corespunzînd celor şase volume (de la Abia tangibilul, 1990, la Roman-simulacru, 2010), altfel. Deşi apar, cum este şi firesc în logica simbolică dublînd poezia, „constante ale visului”, fiecare dintre volumele ce au oferit materie primă antologiei vine cu un unghi şi un format, o tonalitate şi o liricitate ce diferă – şi menţine interesul lecturii. Sîntem atenţi nu numai la ce „spune” poetul, ci şi la modul în care o face, impredictibil şi proaspăt. Mobilitatea intelectuală se asociază, la Grigore Chiper, cu o imaginaţie deopotrivă a orizontului larg şi a aproapelui rural şi urban, domestic şi conjugal. Abia tangibilul propune un decupaj de pastel, în care poetul şi peisajul se iau reciproc ca pretext. Peisajul devine un cadru în care stările interioare îşi găsesc expresia lirică, în timp ce pictorul e un biet fir de nisip în imensitatea cu repetitivitate a lumii: „Poţi spune că anotimpul s-a învechit,/ poţi spune că e altul şi altul,/ poţi spune orice.” (Ca prin haine decoltate); „E vară, atîta mi-am zis./ Am văzut un vîrf de copac,/ o femeie obosită,/ un coral/ care se vor repeta de atîtea ori/ în atîtea ipostaze.” (E vară, atîta mi-am zis).

Aici, în falset (1991) iese din modul coloristic şi atitudinal al pastelului liric, versul devenind mai cerebral, iar cadrul, interiorizat. Versuri puternice şi de un dramatism post-expresionist scurtcircuitează poezia anterior picturală şi muzicală, graţios-impresionistă: „imaginile noastre se scurg cu tot/ cu cai în băltoacele timpului/ umed şi rece şi zgîrcit” (Brusc îţi aminteşti de primăvara). Perioada albastră (1997) schimbă din nou formula şi tipul de selecţie, Chiper reinsolitînd poemul printr-o combinatorie de tip barbian (dar fără excentricităţile modernistului pur), cu atingerea problemelor fundamentale printr-un ludic al versificaţiei. Cu cît textul este mai greu de semnificaţii, cu atît versurile sînt mai muzicale şi mai jubilatoare formal: „Timpul rupe nodurile/ dureros, prea dureros./ Desenul surîsului – pe faţă,/ carne vie – pe dos.// Visele trec năucite/ în cărucioare pentru infirmi./ Odaie invadatoare,/ parolă omisă şi spini.” (Aroma de gutui); „energic dar şi incredibil, dar şi cu brio/ ca trecerea Fiului Omului pe ape,/ ca jocul de-a v-aţi ascunselea, ca realul/ ce se-adună praf şi vraf în mape” (Dar şi val-vîrtej).

O adevărată ruptură în linia oricum frîntă a poeziei lui Grigore Chiper aduce volumul Cehov, am cerut obosit (2001), cu un titlu rezonînd cu al unei proze de Adriana Bittel şi cu o preponderenţă a discursului poetic postmodernist, tranzitiv şi antiliric. Poemul centripet şi adîncit în el însuşi face loc celui despletit şi centrifugal, desfăşurat simili-epic pentru a prinde cît mai multe aspecte ale unui real necosmetizat. Absolut remarcabil este Ciulinii Basarabiei, pe care-l voi cita integral: „Deocamdată înfloresc sălciile, poate vor înflori şi plopii./ Mergi pe un drum lung, drept/ şi tragi în urma ta un elastic./ Carul e fără roţi, ca la azteci./ Abia de observi bonetele/ soldaţilor grăbiţi. Ce mai vezi?/ O femeie, îndreptîndu-se din spate/ răsare printre stivele de coceni./ Un domn elegant, cu papion/ trece şuierînd pe strada mare/ nu opreşte la stopuri./ Ciulinii sunt copţi, buni de sărutat.”

Din nou, Chiper va dovedi resurse în a se reinventa, cu modulaţii ale unui lirism de rafinament artistic, în Turnul de fildeş, înclinat (2005). Rafinament înseamnă aici o perfectă adecvare a unei palete atît de bogate la o simplificare esenţială a desenului poetic. Discursul este complet scuturat de retorici şi anti-retorici, de calofilii şi anti-calofilii, şi făcut să înfăşoare, în numai cîteva versuri, totul. O poezie de numai opt versuri precum O crenguţă este extraordinară în rafinata ei simplitate: „viaţa ta nu mai are nimic de făcut/ nici n-a avut/ doar să prindă nişte foi cu clame/ să bată o ţintă în ceaţă/ să parcheze maşina la umbră// cineva iese din cadru/ şi aruncă o crenguţă neagră”.

A devenit destul de limpede (pe cît de limpezi pot fi ori sta lucrurile în poezie) proiectul autorului, „testat” cu fiecare carte şi constînd în prospectarea unei arte, inepuizabile, a singurătăţii. Textele ultimei secţiuni, din volumul Romansimulacru (2010), închid aceşti douăzeci de ani de poezie publicată, propunînd un nou mod discursiv, cvasi-prozastic, cu fraze ample întretăiate de propoziţii scurte. Poetul pare că-şi şlefuieşte la nesfîrşit versurile, dezvoltîndu-le, comprimîndu-le, verificîndu-le semnificatul şi semnificantul, rostindu-le cu voce tare sau în gînd, căutînd muzicalitatea ori, dimpotrivă, „stridenţa” şi încheind antologia cu unul de parabolă medievală: „Singurătatea: Fă ce ştii, nu te voi urma, pe nimeni nu urmez.”. Parabola cu sensul la urmă vine după un premonitoriu fals pastel din 1997, a cărui primă strofă suna aşa: „Unii lasă urme pe cer,/ alţii în smoală./ Arta singurătăţii/ dintr-o după-amiază pală.” (Maestrul şi Margareta).

Mai e ceva ce trebuie spus pentru a completa profilul acestui poet atît de original. În versurile lui, indiferent de perioada în care au fost scrise, abundă nu numai imaginile „frumoase”, cu potenţial de liricizare, ci şi termeni referenţiali pe care ar putea fi (şi au fost) constituite simboluri. Oglinda şi spada, gara şi teatrul, nisipul şi papirusul, marea şi malul, luntrea şi barca, exilul şi dunele, praful şi focul – toate aceste elemente frecvent învestite cu valoare de simbol şi conducînd textul (sau tabloul) către o interpretare adîncită, dar unidirecţionată, sînt aduse de Grigore Chiper într-un mod mult mai natural, mai firesc, mai poetic în spaţiul paginilor sale. Un coleg al lui de generaţie, Vitalie Ciobanu, surprinde exact „indefinitul” desenat cu migală: „Grigore Chiper este un excepţional poet al consemnărilor, al notaţiilor atente, minuţioase, încărcate de o picturalitate uşor enigmatică, cu contururi clare uneori, alteori glisînd spre indefinit.”

De adăugat că un poet valoros şi complex nu poate fi „arondat” altui spaţiu decît cel al propriilor obsesii şi tonalităţi, oricît de mult ne-ar plăcea să simplificăm şi să introducem într-o categorie poezia basarabeană: cu o înţelegere prea îngustă a primului termen şi prea largă a celui de-al doilea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara