O recentă reinstalare a galeriilor pe care Muzeul Metropolitan le-a rezervat artei europene a secolului al XIX-lea ridică o întrebare firească. Cum văd curatorii instituţiei new yorkeze, posesoare a celei mai importante colecţii de artă a acestei perioade din afara Franţei, ce este important şi ce nu? Cum rescriu ei istoria artei secolului al XIX-lea acum, la început de secol XXI?
Profitând de construirea unui spaţiu adiţional, deasupra sălilor dedicate artei oceanice, Gary Tinterow şi ceilalţi curatori ai muzeului "împing" graniţele precedente în câteva noi direcţii.
În primul rând, temporal. Dacă istoria artei secolului al XIX-lea începe, oarecum aşteptat, nu cu Jean-Louis David ci cu Ingres şi Delacroix, ea se încheie, în noua viziune, cu portretul lui Gertrude Stein pictat în 1906 de Picasso. Punct de referinţă al evoluţiei artei moderne, tabloul, inspirat cel puţin ca structură de portretul lui Louis-François Bertin de Ingres, nu mai este văzut doar ca o premoniţie a cubismului ci ca punct culminant al artei unui secol care se încheiase.
Sunt şi alte lucrări de după 1900 - de Matisse, Bonnard, Vuillard - expuse aici. Au fost alese pe criterii destul de neclare - prelungire a impresionismului(?) - şi nu reflectă în nici un caz bogăţia de idei artistice din anii ce au precedat primul război mondial.
O a doua dimensiune a expansiunii este geografică. Dacă arta franceză este în continuare dominantă, curatorii muzeului au rezervat o suprafaţă semnificativă reprezentanţilor altor şcoli naţionale. O sală este dedicată romanticului german Caspar David Friederich şi artiştilor pe care i-a influenţat. Alături, o serie de mici peisaje schiţate în ulei, creaţii ale unor artişti germani sau scandinavi cvasi necunoscuţi - Carl Rottman, Carl Gustav Carus - sunt remarcabile... Portretul lui Vsevolod Garşin stă mărturie pentru capacitatea lui Ilia Repin de a pătrunde adânc în sufletul prietenului său. Chipul scriitorului rus este pictat cu o virtuozitate şi un echilibru coloristic remarcabile. Pictura, ascunsă până acum într-un cotlon al muzeului, nu este cu nimic mai prejos decât oricare alt portret al secolului al XIX-lea.
Galeriile includ pentru prima oară cinci pictori americani: John Singer Sargent, James Whistler, Mary Cassatt, William Merrit Chase şi Thomas Eakins. Cu excepţia ultimului, toţi şi-au petrecut o bună parte a carierei în Franţa şi este firesc să vezi lucrări de Sargent - "Surorile Wyndham", "Madame X" - în apropierea portretelor lui Manet care le-au inspirat.
Colecţia a fost reorganizată de asemenea manieră încât unele săli grupează tablouri pe criterii tematice în timp ce altele sunt consacrate operei unui anume creator. Peisajele sunt separate de portrete şi de picturile istorice. Este mai uşor de urmărit acum glorioasa evoluţie a picturii "en plein air" pe care doar un muzeu cu adâncile rezerve ale Met-ului o poate relata atât de detaliat... O mică sală a fost rezervată picturii cu temă orientală, subiect favorit al picturii secolului, de factură academică - Jean-Léon Gérôme - sau nu. O alta, unei sufragerii în stil Art Nouveau datând din primii anii ai secolului al XX-lea care nu-şi prea are locul în acest context.
În centrul spaţiului reconfigurat este o sală Courbet. Dacă alegerea organizatorilor este întâmplătoare sau pictorul este într-adevăr pilonul care ancorează arta veacului va fi mai uşor de decis cu prilejul unei manifestări de mari dimensiuni pe care muzeul newyorkez o va consacra în curând artistului. De altfel Courbet nu este singura personalitate artistică a secolului al XIX-lea căruia Metropolitan-ul îi dedică în 2008 o retrospectivă. O expoziţie Turner, preluată de la Galeria Naţională din Washington, va compensa întrucâtva slaba reprezentare a picturii engleze în colecţia permanentă a muzeului. Ea va pune acea parte a publicului care încă crede că orice evoluţie în arta modernă este indisolubil legată de Franţa, în faţa unei opere al cărei caracter vizionar este pe alocuri uluitor.
Alcătuirea galeriilor de artă europeană a secolului al XIX-lea corespunde unei viziuni curatoriale relativ recente care nu reduce istoria artei la acele elemente "premonitorii", "revoluţionare" legate de "progresul" victorios spre arta modernă. Un artist este expus pentru calităţile intrinseci ale lucrărilor sale indiferent dacă este un inovator sau se exprimă în limitele unor reguli predefinite.
Ca şi la muzeul parizian Orsay, rezultatele sunt amestecate. Picturi reprezentând arta academică şi cea de avangardă nu sunt cu adevărat integrate chiar dacă sunt expuse în săli învecinate. O abordare cronologică mai strictă ar fi lăsat vizitatorul să judece singur meritele unora în raport cu celelalte şi ar fi găsit mai uşor loc unor artişti - Puvis de Chavannes, Moreau - care sunt mai greu de clasificat ca aparţinând uneia sau alteia dintre tabere. Aşa însă, publicul se va îndrepta mereu spre lucrările lui Manet, Renoir, Cézanne, Van Gogh, ignorând posibilitatea întâlnirii cu tablouri remarcabile ale unor creatori necunoscuţi.
Dincolo de schimbările de la Metropolitan, o serie de alte recente manifestări dedicate artei secolului al XIX-lea atrag atenţia.
La Muzeul de Artă din Philadelphia, de exemplu, o expoziţie a fost consacrată peisajelor lui Renoir, artist care demonstrase încă din 1878 - în "Doamna Charpentier şi copiii ei" - că nu există nepărat o incompatibilitate între "revoluţia" impresionistă şi stilul salonard, burghez.
Pictorul, adulat de public dar prea puţin apreciat de critică din cauza imaginilor sale repetitive, dulcege, mereu lipsite de îndoieli, este cunoscut mai ales ca portretist şi nu ca autor de peisaje. Şi totuşi, în deceniile de la începutul unei cariere îndelungate, circa un sfert din producţia sa a constat din peisaje şi acestora le este dedicată manifestarea pe care muzeul din Philadelphia a organizat-o în colaborare cu Royal Academy din Londra.
Expoziţia demonstrează că, în aceste lucrări, Renoir, departe de a se repeta de la un tablou la altul, experimentează, propune mereu texturi diferite, chiar şi în cadrul aceleiaşi lucrări. În "Peisaj la Wargemont" (1879), artistul foloseşte trăsături uniforme de penel pentru a crea o combinaţie ameţitoare de verde, mov şi albastru... În "Rafala de vânt" (1872), penelul urmăreşte linia ierbii şi a tufişurilor care se îndoaie şi se întrepătrund pe o colină, în bătaia vântului....
Uneori Renoir pictează cu delicateţe şi claritate ce aduce aminte de ucenicia sa ca decorator de porţelanuri. Alteori - "Valul" - stoarce pigmentul alb direct din tub pe pânză, redând cu forţă o imagine aproape abstractă.
Chiar dacă tablourile sale nu au coerenţa celor compuse de Monet, Renoir este la fel de capabil să picteze lumina, umezeala plutind în aer, diferenţele dintre frunze văzute de aproape şi cele aflate în zare.
Renoir figurează - "Femeie la marginea mării" - şi în expoziţia "Impresioniştii şi marea" de la Phillips Collection din Washington. Manifestarea se înscrie în seria celor care, recent, au pus sub lupă un anume segment al creaţiei impresioniste - "Impresionismul şi iarna", "Natura moartă impresionistă", "Impresioniştii la Argenteuil" - fiecare titlu incluzând desigur cuvântul cheie, aducător de public.
Expoziţia de la Washington a fost destul de modestă ca dimensiuni şi ca valoare a exponatelor. Fapt interesant, semn al aceleaşi tendinţe de diversificare deja menţionate, un mare număr dintre lucrările expuse au fost creaţii ale unor artişti - Corot, Courbet, Boudin, Jongkind, - ataşaţi în mod normal mişcării realiste şi nu impresionismului. În aceste condiţii, variaţiunile pe o singură temă - personaje pe plaja de la Trouville - pictate de Eugene Boudin au fost, alături de câteva marine de Monet, printre cele mai interesante exponate.
Revenind la Metropolitan, reorganizarea colecţiei occidentale a secolului al XIX-lea a coincis cu redeschiderea galeriilor dedicate artei oceanice şi cu o superbă expoziţie - "Strămoşi eterni" - având drept subiect relicvarii din Africa centrală. Majoritatea lucrărilor expuse datează din acelaşi secol al XIX-lea. Din păcate însă, vizitatorii sunt foarte puţini.
Poate că la un moment dat lucrurile se vor schimba şi când vom vorbi de integrare nu ne vom referi la alăturarea creaţiei de avangardă şi academice ci despre arta lumii în secolul al XIX-lea văzută ca un tot unitar. Cu greu găseşti o instituţie mai calificată decât Metropolitan-ul pentru o asemenea încercare.
