Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Arta scrisului de Ioan Holban

Val Condurache (2.VIII.1950 - 26.VIII.2007) ne-a lăsat cîteva cărţi de critică, publicistică, poezie, dar, mai ales, o sumă de întrebări şi îndoieli la care ar trebui să răspundem şi pe care ne invită, din nefericire, post-mortem, să le risipim. Iată.
"Criticul este o persoană (o instanţă) publică. Nu are viaţă, nu are biografie, este cu totul abstract. Câteodată îşi aduce aminte că scrie şi el. Ce-ar fi, mi-am zis, să mă fac şi eu că exist? Ce-ar fi să scriu despre mine? Ce-ar fi? Chiar, ce-ar fi?". Aceste interogaţii care conţin în ele însele răspunsul caracterizează volumele de critică şi publicistică ale lui Val Condurache - Fantezii critice (1983), Portret al criticului în tinereţe (1984), Exerciţii de îndoială (1999) -, ca şi rubricile sale permanente din cotidianele ieşene, după 1990, şi explică lirica sa din La Belle epoque (1992). Cărţile de critică pot deruta pe cititorul obişnuit, ca şi pe cel "profesionist", întrucât "specia" pe care o reprezenta Val Condurache este de tot rară în peisajul literaturii noastre; ne-am obişnuit să citim cărţi în care poziţia autorilor să fie clară, în care aceştia să-şi declare cât se poate de sincer intenţiile şi să precizeze, dacă se poate, pentru toată viaţa, cărei categorii vor să aparţină: poet, critic, prozator, dramaturg sau publicist?! Val Condurache nu voia să răspundă la această întrebare, împrumuta de la fiecare dintre cei amintiţi câte ceva, desenându-şi portretul cu virtuozitate şi neîngăduind cititorului să-i aşeze volumul în unul din rafturile bibliotecii la locurile destinate criticilor, prozatorilor, poeţilor, publiciştilor, eseiştilor; mai mult încă, el refuza să fie o "abstracţiune", voia cu tot dinadinsul o biografie.
Comentariile sale referitoare la autori şi cărţi de primă importanţă sunt pline de observaţii de mare fineţe care certifică performanţele lecturii unui ochi atent, critic, aruncând priviri ironice când spre poezia lui Ion Gheorghe, când spre proza lui Ion Lăncrănjan sau spre formula comparatismului "invers" al lui Ion Constantinescu: dar fie că este ironic, fie că îşi asumă - cum se spune - textele comentate (Bunavestire de Nicolae Breban, proza lui Mircea Horia Simionescu, a lui Ştefan Bănulescu, Dumitru Dinulescu, Paul Georgescu, dramaturgia lui Dumitru Radu Popescu sau poezia Iui Nichita Stănescu), fie că anunţă ambiţioase proiecte de program critic, fie că discută despre soarta cronicii şi cronicarului literar, miza lui Val Condurache rămâne arta scrisului, a propriului scris, de care este îndrăgostit, pasionat chiar. Analizând cărţile altora. Val Condurache îşi compune propria sa carte, "sentinţele" critice fiind spuse cu acea plăcere şi cu acea voluptate cu care îşi citeşte poetul versurile şi prozatorul, fragmentul de roman: iată un exemplu: "Emma Bovary nu e un personaj, e o consecinţă istorică. Ar trebui să mă explic, dar n-o fac, de teamă să nu stric înţelesul (citeşte: frumuseţea - n.n.) enunţului". Premisele analizei sunt repede inventariate, dar neexplicate, forţând pe calea sugestiei înţelegerea textului critic pe care îl prefaţează; fragmentul de interpretare este provocat, la Val Condurache, de segmentul epic: vorbind despre proza Danei Dumitriu, de pildă, criticul începe prin a povesti o întâmplare, pentru ca scriind despre romanul Vara baroc al lui Paul Georgescu să asocieze pagina de carte cu experienţa "din viaţă". Două sunt criteriile de apreciere ale criticului: un text este discutat (validat sau "criticat") numai întrucât el răspunde la examenul confruntării cu experienţa trăită şi se circumscrie noţiunii de "frumos" pe care o are criticul: judecăţile de valoare sunt formulate, aproape în totalitatea lor, în perspectiva acestor două unităţi de măsură. Paginile critice (grupate în capitolele Ipoteze critice, Fantezii critice, Alte parodii critice, Eseuri, Pagini de critică literară, 1001 de nopţi, Portret al criticului în tinereţe) constituie un compendiu de idei generale, strălucitoare în intuiţii, fără argumentaţia istorico-literară care cerea răbdare, studiu îndelungat şi sistematic; de aceea, aprecierile lui Val Condurache, deşi exacte, nu pot fi "instituţionalizate", nu pot fi, adică, judecăţi definitive, ci sugestii pentru alte cărţi viitoare; cu sau fără "armură", criticul nu iese în arenă, ci, practicând exerciţiul critic, se întoarce, în chip definitiv, la pagina, colţul, masa şi instrumentele prozatorului şi poetului; înlăuntrul său. Din aceste motive, ar fi greu de spus dacă în cutare text critic Val Condurache are sau nu are dreptate; lipseşte raportarea la realitatea istorico-literară, adică, la acea sumă de fapte, exterioare de multe ori operei, care alcătuiesc existenţa sa "obiectivă".
Ceea ce oferă unitatea textelor din Portret al criticului în tinereţe şi, se înţelege, frumuseţea sa este pagina de proză; fapt semnificativ, Val Condurache încheie fiecare capitol "critic" cu fragmente dintr-o Carte de ucenicie, un jurnal care conţine în stare embrionară zeci de subiecte pentru povestirile, schiţele, nuvelele şi romanele care vor urma. Undeva, într-o asemenea filă, criticul-prozator scrie despre relaţia dintre teoretic şi epic în aceşti termeni: "Lecturile mele de adolescenţă şi de tinereţe, nesistematice, amestecau fără nici o rigoare literatura beletristică şi literatura ştiinţifică, într-o ordine care era mai mult a hazardului. Am constatat, însă (şi am verificat, mai târziu, recitindu-mi însemnările făcute pe marginea cărţilor), că textele teoretice îmi dădeau idei "epice", pe care le notam grăbit, în timp ce ficţiunile provocau în mine reacţia critică". Toate confesiunile din Cartea de ucenicie, care conţin, în egală măsură, idei epice şi reacţii critice (la acele idei epice, însă), se scriu urmând atât convenţia jurnalului propriu-zis (sinceritate, dorinţa declarată de a impresiona cititorul, pactul adevărului etc.), cât şi pe cele ale jurnalului unui roman; selecţia pe care o face prozatorul (care nu vorbeşte despre anii, ci scrie o carte de ucenicie) vizează structurarea unui univers romanesc. Criticul Val Condurache face, astfel, portretul viitorului romancier care are de pe acum "ticuri", îşi "dezgoleşte" procedeele, face proiecte, lucrează "la roman" : "Lucrând la aceste pagini şi la roman, am constatat că cele mai multe din amintirile mele sunt "la persoana a III-a". Ochiul memoriei mă înregistrează şi pe mine în cadrele imaginii, un personaj ca oricare altul. Înseamnă că atunci când lipsim din noi, cineva, altcineva decât noi, coase cap la cap imagini disparate din trecut"; când criticul lipseşte "din noi" sau scrie despre sine, prozatorul ("raţiunea secundă a memoriei") lucrează, leagă amintirile, faptul trăit şi cel imaginat, îşi ţese pânza cu răbdarea, tenacitatea şi meşteşugul faimoasei şi orgolioasei Arahne.
"A fi serios este, la noi, un lucru de ruşine. Cel mai serios este prostul: el nu trăieşte într-o lume relativă, ci-n absolut. El e la fel de serios şi când minte, şi când spune adevărul. Ceilalţi, relativii, sunt tot timpul în stare de îndoială: când mint, nu ştiu că mint, când spun adevărul, nu au convingerea că adevărul acela se cuvine rostit. Dacă nu m-aş teme de cuvintele pe care le scriu, aş aşterne, negru pe alb, o propoziţie care mă descumpăneşte: viitorul aparţine prostiei. Când mă încumet să spun una ca asta, mă bazez pe faptul că trecutul a fost în stăpânirea proştilor, prezentul nu a încăput încă în mâna celorlalţi, iar viitorul are puţine şanse să fie controlat de oamenii îndoielii". Acesta e miezul admirabilei cărţi Exerciţii de îndoială a lui Val Condurache: un elogiu adus întrebării, analizei, îndoielii, scepticismului, împotriva prostiei, ipocriziei şi incompetenţei.
Cartea încântă şi, în aceeaşi măsură, enervează; încântă prin stil, frază, spectacol al unei gândiri mereu în alertă, scotocind, căutând, definind o realitate în mişcare adesea haotică: poţi să fii de acord sau nu cu cele scrise de analist, dar nu-l poţi ignora, te provoacă, te somează să "te trezeşti" şi să răspunzi tu însuţi la întrebările adresate unei lumi ce pare, după vorba lui Cioran, a nu avea destin. Cartea enervează prin actualitatea ei, prin faptul că autorul are mereu dreptate, de ieri pentru azi; publicate între 1993 şi 1998 în Monitorul, Dilema, Timpul, Dacia literară şi Bursa de Est, construite, ca toate textele de acest tip, între presiunea momentului şi efortul de a identifica invariantele, paradigmele, temelia unei posibile viitoare arhitecturi (politice, economice, sociale, culturale), analizele lui Val Condurache sunt perfect valide, obiectul lor pare a se eterniza; nimic nu s-a schimbat, în esenţă, din 1993 până spre 2000 şi, cum spune cu amărăciune, nici viitorul nu are şanse de a fi controlat, monitorizat de oamenii îndoielii.
Criticul, prozatorul şi publicistul a surprins multă lume prin publicarea unui volum de versuri. La Belle epoque, despre care afirmă - cu seninătate puţin "jucată", privindu-ne, însă, maliţios - că e prima şi ultima carte de poezie; a fost prima, nu însă şi ultima. Trebuie să acordăm credit poetului, aşa cum i-am dat criticului care îşi dorea o biografie; acum, poetul spune că a scris această carte "pentru a-mi dovedi mie, în primul rând, că trăiesc". Cu o singură excepţie, poemele datează din perioada 1985-1988, pe care un cititor inocent o poate lega imediat de titlu, stabilind şi alte conotaţii: "la belle epoque" ("labele poc!", după un cunoscut joc de cuvinte din acea vreme), "epoca de aur". S-ar zice că Val Condurache e un nostalgic; şi chiar este. Dar el se întoarce nu spre un trecut politic pe care, de altfel, îl contestă, vrând parcă să-l şteargă din memoria sa, dar şi din memoria colectivă, ci spre vârsta de aur a fiinţei, când totul era posibil şi când totul nu era încă scris. Actul de a scrie e identificat cu vârsta deriziunii. Mai întâi este iluzia de a acoperi teama, spaimele şi marea nelinişte din faţa morţii. Oricum, spune poetul, textul nu acoperă nimic, ci, mai mult, dezvăluie straturile succesive de spaime, angoase, nelinişti - tot mâlul care face şi desface o viaţă de om aşa cum a fost. Şi chiar dacă poetul descoperă în scris un act fundamental care îi acordă identitate în ordinea fiinţării, cum zice filosoful (biblioteca, maşina de scris, epitaful, înscrisul, scribul, cartea, metafora, oximoronul sunt "figurile" discursului său poetic), până la urmă totul se rezumă (şi se complică) la a scrie cu alb pe alb despre spaima încercată în faţa trecerii inexorabile a timpului - "literă cu literă" scriind "absenţă, dispariţie, moarte".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara