Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Arta pseudonimului de Ioana Pârvulescu

Oricât aş socoti, nu-mi ies mai mult de patru pseudonime pe care să le fi folosit în viaţa mea scriitoricească. Toate efemere, toate în paginile României literare. La un moment dat am publicat o rubrică de mici recenzii sub numele pe care, cu ajutorul colegilor, l-am inventat pe loc, Al. Ioanide. Ioanide de la Ioana şi Al. de la Alexia sau Alexandra, prenume care, la rândul lui, venea de la Alex (Ştefănescu): fiind de faţă, a ţinut să-mi fie naş. După ce am terminat cu recenzioarele, am uitat şi de pseudonim. Al doilea este cel pe care ni-l asumăm, pe rând sau simultan, pe ultima pagină, la comentariile de presă: Cronicar. Nu mai ştiu cine l-a ales, dar prima care i-a dat formă, spirit critic şi zâmbet a fost Adriana Bittel, apoi, după ce a dobândit personalitate, l-am preluat şi noi, ceilalţi. În fine, alte două pseudonime erau nume de autoare germane, cu care mi-am semnat, demult, nişte poeme. Eu, cea adevărată, apăream numai la "traducere". Era vorba mai degrabă de o substituire de identitate decât de una onomastică, dovadă că am publicat şi fotografiile aşa-ziselor autoare, alese din arhiva familiei. Ca jocul să fie complet, una era în costum de carnaval, ceea ce doream să sugereze ideea de mască, de rol, iar cealaltă, din acelaşi motiv, era într-un decor de teatru antic. După cum se vede, bagajul numelor mele de împrumut este firav, însă suficient ca să mă facă să meditez pe temă.
În vremurile în care scrisul era o meserie mai primejdioasă decât astăzi, fiindcă îţi putea aduce nu numai batjocura, ci şi oprobriul public, exilul, închisoarea sau chiar moartea, pseudonimul ţinea de arta camuflajului. Uneori se ascundeau sub gluga numelui care te face nevăzut şi îndrăgostiţii. Timidul Cercamon, de pildă, jongler gascon, autor de poeme trubadureşti, şi-a luat un nume care înseamnă în occitană "cel care a cutreierat prin toată lumea", cerquet tot lo mon. François Rabelais publică "oribilele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale prevestitului Pantagruel" şi "viaţa extrem de înfricoşătoare a marelui Gargantua" sub un pseudonim obţinut prin anagramare: Alcofrybas Nasier. Cu toate acestea nu scapă de condamnarea Sorbonei, la 2 martie 1543, iar cartea lui este pusă la Index, aşadar pe lista oficială a cărţilor interzise. Monahii (Rabelais fusese călugăr franciscan), un anumit fel de a face educaţia şi Facultatea de Teologie de la Paris (Sorbona), pe care le cunoscuse şi le detestase din plin sunt ţintele sale satirice. În plus, cartea nu e scrisă în latină, ci în cea mai curată, în cea mai "spurcată" franceză.
Jocul politic îşi are pseudonimele lui. În 1787-1788, dezbaterile din presa Statelor Unite privind ratificarea Constituţiei sunt semnate atât de federalişti cât şi de antifederalişti cu tot felul de pseudonime: Agrippa, Aristides, Brutus (un înfocat antifederalist), Caesar, Cincinnatus, Un Spectator străin, Philadephiensis, Un plebeu, Un soldat ş.a. Nici până astăzi nu au ieşit la iveală toate numele care se ascund îndărătul lor. Motivul pare să fie, în acest caz, depăşirea piedicilor contextuale şi rostirea răspicată, dar bine argumentată, a unor adevăruri incomode.
Totuşi jocul literar este cel care a diversificat la maximum arta numelor de împrumut şi i-a dat rost. În secolul 19, în care identitatea ideală conţinea masculinul, dacă nu o aveai prin naştere, o puteai obţine măcar prin pseudonim. Poate că cel mai spectaculos succes l-a avut o mică englezoaică tenace, când, la 24 august 1847, trimite la Smith, Elder & Co, Londra, manuscrisul Jane Eyre, un roman în trei volume, semnat Mr. Currer Bell ("under cover Miss Brontë").

Tot la jocul masculin-feminin (dar de sens contrar, masca femeii pusă pe condeiul bărbatului) mă trimite un nume care apărea în preajma lui 1900 în publicistica românească, mai precis în Universul: Laura Vampa. Nu i-am dat de urmă în nici un dicţionar şi în nici o istorie literară. Articolele Vampei sunt satirice, au nerv şi curaj. Tonul seamănă destul de mult cu al lui Caragiale, care va scrie şi el la Universul, dar nu există nici o dovadă că textele ar fi ale lui. De altfel, stilul foarte marcat al lui Caragiale era preluat de diverşi colegi gazetari. Dacă n-am găsit urma persoanei care semna astfel (Laura nu era un prenume uzual în epocă, are o sursă livrescă, iar de Vampa ce să mai vorbim!), am găsit, în schimb, o listă a personalului redacţiei, publicată de Universul drept răspuns la zvonul că gazeta ar fi făcută doar de 3-4 oameni:
Luigi Cazzavillan, director
Ion Popescu, redactor
Dumitru Marinescu (Marion), redactor
N. Procopiu, redactor
Petru Mirto, redactor
Laura Vampa, redactoare
Peppin Mirto, traducător şi corector
P. Robescu, traducător şi corector
P. Macri, reporter
Urzică, reporter
S. Elian, reporter judiciar
P. Scorţeanu, reporter la Cameră
Leon, reporter la Senat
Dr. Poenaru, cronicar medical
Căpitan Carol Scrob, colaborator
Al. Hodoş, colaborator
Al. Şonţu (advocat şi profesor), colaborator
Dumitru Stăncescu, colaborator
Smara, colaboratoare
C.I. Hlavsa, Sengeorge, Kunze, desenatori
Marwan, fotograf
La această impresionantă listă a unei redacţii bine organizate se adaugă corespondenţi speciali în toate oraşele din ţară şi în capitale europene. După cum se vede, în toată redacţia ar fi două femei, una cu biografie cunoscută, Smara (pseudonim al Smarandei Andronescu, măritată Gheorghiu, azi cu statuie în Cişmigiu), iar a doua Laura Vampa, căreia i s-a pierdut urma. Să fie chiar Smara, feministă destul de înfocată, care a semnat şi Frusinica sau Baba Vişa? Oricum singurul pseudonim dezvăluit de la Universul este Marion, pe care l-am întâlnit adesea în paginile gazetei, deşi probabil că Urzică sau chiar Leon sunt tot nişte "nom de plume" sau "pen name", măcar prin faptul că n-au nici o iniţială alături.

Revistele satirice sunt cele care au impus pseudonimele de gradul doi. Autori care deja şi-au luat un nume nou sau şi l-au modificat, fie şi numai cu o literă, pe cel adevărat, îşi semnează cât mai fantezist articolele muşcătoare. De obicei semnătura este parte integrantă a textului, un fel de mise en abîme, o reflectare, un comentariu la text. Pseudonimul aduce în pagină un personaj cârcotaş, adesea caraghios, din categoria bufonului sau a nebunului căruia i se permite să spună răutăţi întemeiate. Un mare creator de bonomi cârcotaşi este George Ranetti (de fapt Ranete), care se metamorfozează cu plăcere în: George Biciuşcă, Caiafa, Coco (cu mult înaintea lui Arghezi!), Ghiţă Delacoperativă, (Ghiţă) Delagambrinus, Jorj Delamizil, Ghiţă Delamizil, Don Ghiţos de las Gambrinos y Mizilos, Don Paladu, Lord Ghytza, Madam Mizil, Ghiţă Nifilistul, Prinţul Ghitza, Sarsailă, Spiriduş, Dr. Tarascon, Tarasconievici, Contele de Techirghiol, Tovarăşul Ghiţă etc.
Astăzi şi arta pseudonimului s-a degradat rapid. E utilizată mai ales pe forumuri, pentru a înjura. Alese fără haz, fără cultură sau imaginaţie, numele de împrumut au devenit numai un semn de laşitate combinată cu frustrarea şi violenţa verbală.
După anumite nopţi albe, spune Cioran, ar trebui să-ţi schimbi numele, într-atâr de "altul" ai devenit. La fel şi după marile dureri sau, de ce nu, după marile bucurii. Cât despre mine, aş putea foarte bine să-mi semnez cronicile la fel ca pe generic: Pesimista.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara