Descoperirea culturală târzie a copilului a produs, tot cu întârziere, și o serie de teorii asupra acestei ample și iubite minorități din istoria „emancipaților” modernității.
Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de studii teoretice s-au aplecat și asupra producției artistice a copiilor, iar conceptul de artă a copiilor a fost propus în 1897 de Franz Cizek, fiind ulterior rafinat și problematizat prin conceptele mai noi de artă ingenuă și artă infantilă. Desenul copiilor a fost privit, pe rând sau simultan, parțial sau cumulativ, ca exercițiu fizic, limbaj sistemic, artă pură. Gestualismul pur al sugarului mare (care se face că scrie sau desenează) a fost acceptat de psihologi ca repetiție generală a „artistului” capabil care va deveni în scurtă vreme copilul, iar epifenomenalitățile artistice conceptualizate ca artă ingenuă, Outsider Art sau Art Singulier au fost testate teoretic și pentru a proba potrivirea lor la diferitele criterii propuse pentru recunoașterea și definirea artei în genere.
După ce am văzut câteva expoziții de artă ingenuă organizate de Maria Cosmina Dragomir, am fost convinsă că este omul potrivit pentru un doctorat de estetică și filosofia artei în artă ingenuă (până în prezent, unicul la noi). Absolventă a Universității Naționale de Arte din București, Facultatea de Arte Decorative și Design, pedagog și practiciană asiduă în stimularea capacității creatoare a copiilor, ea însăși mamă de excepție a cinci copii, Maria Cosmina Dragomir este deopotrivă artist vizual, curator și pedagog al artei și desfășoară de ani de zile o susținută activitate de pedagogie vizuală în mediul formal și informal, lăudându-se totodată cu o colecție de peste zece mii de desene și picturi realizate de copii. Sub conducerea profesorului de estetică și filosofie Constantin Aslam și inspirată de fosta sa profesoară și mentor Theodora Stendl, ea s-a angajat în direcția unei explorări teoretice sistematice a acestui subiect, care a condus la o sinteză valoroasă (poate nu ultima), și mai ales la o sinceră și netulburată pasiune pentru o ramură a creației artistice care a inspirat mari artiști ai modernității și a produs importante turnuri în reconsiderarea statutului artei înseși.
În lucrarea sa de doctorat, inspirat reintitulată pentru publicare Cine ține cu poeții și cu desenul greșit, miza cea mare a autoarei o constituie o reformulare salutară a obiectivelor pedagogice privind predarea artei în școli, în scopul căreia ni se oferă un splendid și valoros material vizual apt să susțină (dacă mai era cazul) o schimbare de percepție absolut necesară în educația formală privind desenul și culoarea. În acest sens, autoarea discută la nivel teoretic perspectiva behavioristă a lui Rudolf Arnheim, viziunea funcționalistă a lui Monroe Beardsley sau teoriile instituționale asupra artei ale lui George Dickie și Stephen Davies, ca și alte perspective de filosofie analitic-pragmatică și psihologia desenului, și explică în mod convingător, pe baza experienței proprii, tehnici artistice puerile ce produc un univers artistic fascinant și coerent, asemănător practicilor artistice ale primitivilor, ei înșiși un izvor de inspirație pentru arta modernă și contemporană: reprezentări pars pro toto, contopiri, simbolism, antropomorfizarea viețuitoarelor, animismul, perspectiva inversă (punctul de fugă în ochiul privitorului, ca în iconografia bizantină), dezinteresul total față de reprezentările realiste (copiii desenând mental), dimensiunea socială a operei infantile (oferind psihologilor prețioase informații despre copil). Pe urmele teoreticienei Donna Kelly, ea propune, pentru o mai bună înțelegere a artei infantile, înlocuirea paradigmei Oglinzii cu cea a Ferestrei, respectiv trecerea de la o teorie expresivă a artei (mă exprim prin artă) la aproape clasica fereastră albertiană, însă nu în înțelegerea adultă a aplicării perspectivei în decupajul creat, ci strict ca intenție a artistuluicopil de a consacra verosimilitatea fragmentului de lume selectat.
O piatră de încercare în consacrarea artei infantile ca artă o constituie, peste tot în lume, recunoașterea intenției artistice, fără de care criticii și esteticienii convin de regulă că nu poți vorbi despre artă. Este un punct sensibil al demonstrației autoarei, care nu poate fi rezolvat decât prin acceptarea eliminării lui sau prin înțelegerea intenției nu ca artistică, ci fie de comunicare a trăirii, fie în spirit husserlian, cf. etimonului latin intendere „a se orienta” (în lume). Concluzia autoarei pledează pentru înțelegerea actului artistic infantil ca gest ludic de recreare a lumii, care nu exclude nici sensibilitatea, nici cogniția, nici împlinirea de sine a copilului. De fapt, artista propune o înțelegere a artei care să nu inhibe sau să descurajeze copiii, ci să contribuie la afirmarea lor plenară și la dezvoltarea resurselor de ingeniozitate, creativitate și chiar raționalitate care zac în ei și care constituie, în fond, o resursă a viitorului. În acest sens, arta trebuie definită atât cumulativ și sistemic (înglobând fără excepție, până la o anumită vârstă,toate sistemele artistice individuale), cât și pragmatic și scenografic (ea conținându-și totodată și cadrul de prezentare, capitol la care expozițiile curatoriate de autoarea acestui studiu au fost absolut revelatoare pentru mine).
Semnalez cu oarecare întârziere, dar cu convingerea utilității sociale și a oportunității acestui act îndeosebi în contextul Zilei Internaționale a Copilului, lucrarea de echipă a Adrianei Scripcariu, Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor , ajunsă la ediția a doua, aparținând de această dată unui istoric de artă pasionat de patrimoniu și de restaurări. Am aflat în ea speranța că arta veche românească poate fi predată și după gustul și croiala copiilor, servind astfel la înțelegerea unor fapte istorice și culturale din care s-ar putea naște viitorii gestionari ai patrimoniului artistic românesc. Este neîndoios faptul că neînțelegerea codurilor vizuale ale lumii vechi contribuie la delăsarea românească generală privind valorile noastre de patrimoniu, la absența voinței politice de a găsi soluții și la indulgența cu care sunt acceptate greșelile într-un domeniu în care jumătățile de măsură pot fi fatale. Dacă adăugăm la aceasta numărul mic de specialiști și absența unei educații vizuale și muzeale competitive, formate încă din anii de școală, putem ajunge ușor la concluzii sceptice privind șansele noastre de redresare.
Este motivul pentru care o astfel de lucrare oferă în sfârșit, alături de câteva alte gesturi similare, antreprenoriale sau pedagogice, o perspectivă optimistă. Bogat ilustrată cu imagini, ea se prezintă ca o combinație echilibrată de album de artă și studiu generalist de cultură brâncovenească, oferind repere teoretice esențiale de istorie culturală, arhitectură și arte decorative, conservare-restaurare, precum și un glosar de termeni menit să îi familiarizeze pe cititorii tineri cu o lume dispărută. Recunoscut ca primul stil original românesc de sinteză în arta medievală, după formule de originalitate adaptate epocii și culturii de creuzet specifice ?ărilor Române, stilul brâncovenesc și cel postbrâncovenesc sunt prezente discret printre noi, prin ctitorii voievodale precum palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, ca și prin mănăstiri, biserici și paraclise cum ar fi capodopera de la Hurezi, dar și biserica Stavropoleos, monument bucureștean de artă postbrâncovenescă restaurat la începutul secolului trecut de arhitectul Ion Mincu, și care l-a influențat definitoriu în crearea stilului național românesc în arhitectură.
Stilul didactic al cărții, adaptat vârstelor mici, susține în chip realist șansele acestui tur avizat de a-i introduce pe copiii de vârstă școlară într-o lume plină de simboluri artistice și religioase obscure, și le oferă repere corecte de evaluare artistică. Este unica șansă a educației artistice românești, prin pedagogi de excepție și spirite antreprenoriale animate de idealuri nobile, să constituie o masă critică de viitori specialiști apți să producă schimbare.