Dorința omului de cunoaștere a universului îmbrățișează, se știe prea bine, o mare diversitate de forme și metode. Mă refer acum la posibilitățile de însușire și cercetare a unei limbi romanice mai puțin cunoscute și studiate, cu un număr de vorbitori restrâns în actualitate, dar cu un statut lingvistic și socio-cultural deosebit de interesant. Este limba retoromană, vorbită în cantonul elvețian numit în romanșă Grischun ( germ. Graubünden, fr. Grisons, it. Grigioni), canton trilingv, de expresie germană, italiană și retoromană, aceasta din urmă fiind o limbă foarte divizată, caracterizată prin discontinuitate, alcătuită teoretic din trei variante, destul de deosebite între ele, fiecare cu o fizionomie definită : romanșa, ladina dolomitică și friulana, la rândul lor extrem de fărămițate sub aspect dialectal. Puțini cercetători, filologi, literați sau lingviști, și-au consacrat cu destoinicie viața și energia acestei mici entități lingvistice. Printre aceștia se numără Magdalena Popescu-Marin, doctor în filologie, traducătoare și scriitoare, reputată nu numai în România, unde este unica specialistă în domeniu, ci și în Elveția, cu o bogată și multifațetică activitate de peste patru decenii. În recenta sa carte bilingvă de memorii Il mund romontsch en mia veta / Lumea romanșă în viața mea (Editura Universitară, București, 2017) autoarea descrie modul în care a reușit să-și însușească o limbă și o cultură nouă, soră cu româna prin obârșia latină. Studiind romanșa, ea a ales să se ocupe cu precădere de idiomul cel mai semnificativ ca număr de vorbitori și anume subdialectul sursilvan, fără să ignore celelalte patru forme teritoriale: engadineza sau ladina, reprezentată de două graiuri (puter și vallader), sutsilvana și surmirana.
Din punct de vedere formal, cartea menționată este o noutate absolută, căci prima limbă în care a fost scrisă a fost romanșa sursilvană, textul fiind apoi tradus de autoare în românește. În acest fel, Magdalena Popescu-Marin a avut în vedere două categorii de cititori, vorbitorii de romanșă și cei de limba română. Succesul prezentării cărții în orașul Chur, capitala cantonului Grischun, în luna martie a acestui an, ca și cele două recenzii publicate în gazeta La Quotidiana din acest oraș de către două personalități ale lumii culturale romanșe – Giusep Capaul și Cristian Colenberg – au demonstrat cu prisosință primirea entuziastă de care s-a bucurat în Elveția Lumea romanșă în viața mea. Un viu interes au manifestat și cititorii români, care au participat în număr impresionant la lansarea cărții, care a avut loc la Casa Elveției din București.
După o perioadă de studiu individual și de publicare a unor traduceri de poezie romanșă în revista România literară, autoarea a avut șansa, în 1974, de a primi drept recompensă o bursă modică acordată de Fundația Pro Helvetia – a cărei menire este promovarea și susținerea culturii elvețiene – pentru a participa la primul curs de romanșă din viața ei, care s-a ținut într-un sătuc sursilvan din frumoasa Val Lumnezia. I-au fost mentori și susținători profesorul american de origine romanșă Augustin Maissen și fratele său, Flurin Maissen, călugăr benedictin, conducătorul acestui curs de vară și cadru didactic la colegiul mânăstirii Disentis/ Mustér . Începând din vara acelui an, ținutul romanș din Alpii Centrali ai Țării Cantoanelor, ca și limba vorbită aici, au constituit obiectul preocupărilor constante ale autoarei. Din acel moment s-a conturat pasiunea lingvistei, crescută și școlită în mediul urban, pentru o limbă și o cultură fascinante, la origine pastorale. A continuat să urmeze cursuri de limbă, mai ales în sursilvană, dar și în cele două diviziuni ale ladinei, studiind însă în particular cu o familie de prieteni și sutsilvana, cea puternic amenințată de germanizare. Ajungând astfel să cunoască, în profunzime și nuanțat, limba și cultura romanșă, căci a vizitat această regiune temeinic, în repetate rânduri (a participat la numeroase cursuri de specializare, la diverse manifestări culturale, și a avut prilejul fericit al unor vizite la prieteni, intelectuali sau oameni simpli), și îmbinând fațeta lingvistică a formației sale de bază cu sensibilitatea omului de litere, Magdalena Popescu-Marin a tradus intens din această literatură, a alcătuit antologii, de poezie și proză, a fost primită în Uniunea Scriitoarelor și a Scriitorilor Romanși, s-a bucurat de premii și distincții elvețiene importante. De altfel, semnificativ este însuși faptul că, în urma întregii sale activități dedicate cercetării ariei lingvistice și culturale romanșe, autoarea și-a dovedit capacitatea de a scrie o carte în această limbă.
Interesantă și instructivă este menționarea, în paginile amintirilor, a personalităților culturale proeminente pe care autoarea le-a cunoscut în călătoriile sale, scriitorii figurând la loc de cinste pe parcursul cărții. Amintim câteva nume din bogatul registru consemnat aici: Gion Deplazes, Toni Halter, Teo Candinas, Iso Camartin, Arno Camenisch, Rut Plouda, Clo Duri Bezzola, Peter Cadotsch, Göri Klainguti, Tista Murk, Arnold Spescha și alții. Toți aceștia s-au bucurat de traduceri în limba română realizate cu măiestrie deMagdalena Popescu-Marin. Alți oameni de cultură – jurnaliști, pictori, profesori, înalți funcționari etc. – sunt de asemenea prezenți: Giusep Capaul, Martin Cabalzar, Bernard Cathomas, Susanna Fanzun, Chasper Pult, Romedi Arquint, Jacques Guidon, Simon Camartin, Jost Falett, Florentin Lutz, Giovanni Netzer, Gion Tscharner, Martin Bundi, Francestg Friberg etc. Fiecare din cei menționați, ca și numeroșii colegi de la cursurile urmate, cu care a rămas în trainice relații de prietenie, se leagă de diverse evenimente din viața scriitoarei. Nu lipsesc nici numele unor prieteni romanși, care nu au o legătură strictă cu viața profesională. Autoarea face totdeauna caracterizări binevoitoare, pomenind, cu înțelegere și simpatie, chiar și trăsături mai puțin agreabile.
Pentru o viziune cât mai completă asupra cărții de față doresc să pun în valoare și alt aspect extrem de important: meritul pentru care Magdalena Popescu-Marin este adesea numită „ambasadoarea noastră“ de către romanși constă în strădania constantă, dăruirea și patriotismul cu care și-a prezentat în Elveția, într-o nouă lumină, țara și cultura, având drept urmare benefică faptul că mulți romanși ne-au vizitat țara și au devenit prieteni ai României, în condițiile în care majoritatea populației nu știa despre noi mai nimic ( decât poate că suntem săraci). Romanșii au fost printre primii care ne-au venit în ajutor imediat după schimbarea regimului politic. Unii ne-au învățat chiar limba și obiceiurile: Gisula Tscharner – o minunată prietenă entuziastă, care ne cunoaște țara mai bine decât unii compatrioți de-ai noștri – apoi Lucia Benovici Portmann, Armin Casanova, Rico Valer și alții. Astfel, „ambasadoarea“ a creat realmente contacte culturale interesante și statornice, admirate și recunoscute de romanși. Jurnalistul și omul de cultură Giusep Capaul afirmă în rândurile pe care i le dedică, reproduse pe coperta exterioară a cărții: „De peste 40 de ani, romanista și literata Magdalena Popescu-Marin din București a stabilit și întreținut contacte strânse cu noi și a fost interpretă și ambasadoare între România și cantonul Grischun romanș. A învățat sursilvana, a scris despre noi și a publicat în cele două limbi înrudite, româna și romanșa. [....] În amintirile sale publicate în cele două limbi surori în cartea Lumea romanșă în viața mea, autoarea arată tot ce a întâlnit, întreprins și trăit la noi. Au fost evenimente multe și frumoase, prezentate într-un stil personal și simpatic. Totul este de admirat cu recunoștință.“
Cartea de față nu este doar un simplu volum de memorii, ci pune la dispoziția cititorilor o orientatare riguroasă, și totodată atrăgătoare, cu privire la limba și cultura romanșă. Neîndoios, orice referință la retoromană ar trebui să țină cont de datele furnizate aici de Magdalena Popescu- Marin. Deși această etnie elvetică este într-un continuu regres numeric, oamenii de cultură fac eforturi susținute pentru menținerea limbii și tradițiilor. Iar printre ei, la loc de frunte se numără și românca noastră, binecunoscută în Țara Cantoanelor pentru susținuta și generoasa ei activitate. Dintre multiplele mărturii în acest sens, grăitoare sunt cele două premii importante, unul acordat de cantonul Grischun, în 1999 – pe care am avut bucuria să îl comentez la vreme în România literară –, celălalt de Fundația Pro Helvetia, în 2003.
Structurarea cărții și prezența unor anexe interesante și utile, constând din curriculum vitae al autoarei, variate fotografii personale, împreună cu prieteni și cunoscuți romanși, și un indice de nume proprii, îi conferă aspectul științific de care vorbeam, care îl potențează pe cel literar. În ultimul capitol, intitulat Considerații finale, autoarea evidențiază importanța primordială pe care o are menținerea limbii pentru identitatea unei etnii, încheind cu o concluzie pertinentă: „Situația actuală a romanșei mă întristează. Totuși nu-mi pare rău că mi-am dedicat peste 40 de ani din viață unei limbi atât de fascinante ca romanșa. Ea mi-a îmbogățit spiritul cu o limbă și o cultură puțin cunoscute. Cu amintirile mele am vrut să redau viață și să las un tablou al lumii romanșe din vremea mea. Este viziunea unei străine, școlite în Estul Europei, care vorbește o limbă înrudită: româna.“
În sfârșit, cu privire la felul cum sună textul românesc, traducere după cel romanș, constatăm că stilul este în permanență fluent, simplu, sugestiv, presărat pe alocuri cu note când de umor fin, când de duioșie, iar problemele științifice – de natură lingvistică, socio-istorică – sunt expuse într-un limbaj accesibil publicului larg. Și prin aceste calități formale, ca și prin conținutul lor, „amintirile“ Magdalenei Popescu-Marin sunt un frumos îndemn la o lectură care, neîndoios, își va îmbogăți, cultural și spiritual, cititorii.