Asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a reprezentat pretextul declanşării Marelui Război. La sfârşitul veacului al XIX-lea, Europa se împărţise în două blocuri militare, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Colaborarea dificilă cu Rusia, tensiunile din timpul războiului rusoromâno- otoman, penibilele negocieri pentru compensaţii şi indemnizaţii de război, incidentul de la Arab-Tarabia, la trasarea frontierei în Dobrogea, toate astea au împins România în braţele Austro-Ungariei şi Germaniei. Şi asta în ciuda politicii de deznaţionalizare a românilor din Transilvania dusă de guvernul dualist, ceea ce a stârnit un puternic curent de opinie în România împotriva Vienei, dar mai ales a Budapestei. Acest curent s-a consolidat cu ocazia Războaielor Balcanice, când poziţiile pro-bulgăreşti ale guvernului de la Viena au determinat ample manifestaţii anti-habsburgice la Bucureşti. Însuşi regele Carol I atrăgea atenţia, în decembrie 1913, contelui Ottokar von Czernin, reprezentatul Austro-Ungariei, că românii nu vor dori să lupte alături de unguri, din cauza politicilor duse de Budapesta în Transilvania. La rândul lor, Franţa şi Rusia iniţiaseră începând cu 1910 politici care au condus la consolidarea unui curent de opinie împotriva Puterilor Centrale. Astfel că, în vara lui 1914, opinia publică era puţin favorabilă participării României la război, alături de Austro- Ungaria, împotriva Serbiei şi Rusiei.

Constantin Mille, directorul publicaţiilor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, cerea în vara lui 1914 ca România să opteze pentru neutralitate. Editoriale cu titlul: Neutralitatea României, Ceasul hotărârei a sunat!, Nici cu Rusia! Nici cu Austria! se puteau citi pe prima pagină. Mille însuşi rezuma politica pe care Bucureştiul ar fi trebuit s-o urmeze: „Dacă va fi nevoie, vom merge cu Austria; dacă va fi nevoie, vom merge cu Rusia”, până atunci „datoria noastră este să stăm cu arma la picior, gata, dar absolut gata, ca să ne facem datoria numai către noi înşine”. Singură, politica de „expectativă armată… poate să ne conducă paşii spre realizarea idealurilor noastre naţionale” („Adevărul”, 20 iulie 1914).

Consiliul de Coroană ţinut la Sinaia cu scopul de a formula un răspuns la cererea Germaniei de a intra în război, potrivit angajamentelor asumate anterior de România, i-a surprins pe Carol I şi P.P. Carp izolaţi, în minoritate. Marea majoritate a oamenilor politici români convocaţi la Sinaia opta pentru neutralitate. Cu câteva zile înainte de Consiliu, ambasadorul Rusiei la Bucureşti a promis lui Ion I.C. Brătianu sprijinul ţării sale pentru anexarea Transilvaniei, în vreme ce Puterile Centrale vor sugera României că-şi poate extinde graniţele spre Est, până la Nistru, cu anexarea guberniei Basarabiei, la origine jumătatea de Moldovă, anexată de Rusia, la 1812, prin Pacea de la Bucureşti.

În următorii doi ani, până la intrarea României în război, s-a desfăşurat o confruntare tenace nu doar între diplomaţiile celor două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, ci şi între diversele grupări culturale, civice, naţionaliste, care fluturau tema Transilvaniei sau a Basarabiei, împingând guvernul Brătianu spre o tabără sau alta.

printre cei care militau pentru intrarea României în război, alături de Puterile Centrale, s-au aflat mai mulţi lideri basarabeni, refugiaţi peste Prut. Poate cel mai emoţionant discurs i-a aparţinut lui Constantin Stere, care cunoştea direct temniţele ruseşti şi nevoile românilor din Basarabia. Fără să insiste pe argumentele istorice sau etnice, Stere afirma că Rusia era prea slabă ca să iasă victorioasă din război, astfel că România trebuia să se alăture Germaniei şi învingând Rusia să elibereze Basarabia. Cât despre Transilvania, pentru că ea „nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte”. Era convins că nu peste mult timp o să apară ocazia constituirii României mari, de la Nistru până la Tisa („Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 12-17, din 13-18 decembrie 1915).

Opinia publică, de care politicienii trebuiau să ţină seama, era pentru eliberarea provinciilor austro-ungare locuite de români, adică pentru intrarea în război alături de Rusia şi Franţa. Aici mişcarea naţională a fost mai activă, acţiunile ei se bucurau de un larg ecou la Bucureşti, ajungând să influenţeze viaţa politică din Regat. Intelighenţia românească din Basarabia era mai puţin numeroasă şi mai slab conectată la viaţa politică de pe Dâmboviţa. Mişcările românilor din Basarabia nu au reuşit decât foarte rar să atragă atenţia opiniei publice din România asupra pericolului rusificării. La aceasta a concurat şi faptul că mulţi tineri din Ardeal s-au refugiat la Bucureşti, unde au ocupat poziţii influente de la catedre universitare la redacţiile publicaţiilor, în număr sensibil mai mare decât al celor din Basarabia. Simpla lor prezenţă a sensibilizat opinia publică.

În alegerea Transilvania sau Basarabia, elita politică s-a ghidat şi după principii mercantile. G. Diamandi şi-a întrebat colegii parlamentari cu ocazia dezbaterilor prilejuite de mesajul Tronului: „Câţi români sunt în Basarabia, câţi români sunt peste Carpaţi? Ce suprafaţă are Transilvania? Ce suprafaţă are Basarabia?” („Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 15, din 17 decembrie 1915). Iar un lider conservator, consemnat de Alexandru Marghiloman în Notele sale politice, a afirmat tranşant: „Ar fi o crimă de neam: nu sacrific 3-4.000.000 de români pentru 6-700.000 în Basarabia”.

astfel, decizia de a se alătura Antantei nu avea semnificaţia renunţării definitive la un proiect iredentist care să privească Basarabia. I.G. Duca nota, în Amintiri politice, starea de spirit a lui Brătianu, din momentul semnării Convenţiei de alianţă, în vara lui 1916: „O clipă nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi că de-acum încolo lăsăm elementul românesc de peste Prut pradă ruşilor. Singura noastră vină, dacă vină poate să fie, a fost că nu am îndrăznit să nădăjduim că din războiul mondial va ieşi şi lichidarea Rusiei ţariste, aşa precum siguri eram de lichidarea Austro-Ungariei. Nu ne îndoiam că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului şi al Bucovinei”.

La zece zile după semnarea Convenţiei, România declara război Austro-Ungariei şi intra în Ardeal. Pentru a apăra uriaşul front deschis pe Carpaţi, Dunăre şi în Dobrogea, România avea nevoie de Rusia. Aceasta însă ţinea un front de 1200 km, de la Baltica, în nord, până la Vatra Dornei, în Bucovina. Armata română, prost echipată, comandată de nişte militari mediocri, a evacuat în câteva săptămâni toate poziţiile deţinute în Ardeal, Oltenia, Muntenia, cu importantele rezerve de petrol de pe Valea Prahovei şi Dobrogea. La sfârşitul toamnei, practic fără luptă, este abandonat Bucureştiul, Casa Regală, Parlamentul, Consiliul de Miniştri fiind evacuate la Iaşi, în Moldova.

Revoluţia rusă din februarie, abolirea monarhiei, instabilitatea politică de la Petrograd, exprimată prin dualitatea puterii, au subminat forţa celui mai important aliat, reducând şansele României de a face faţă rigorilor Marelui Război, în condiţiile în care guvernul de la Iaşi mai controla doar o fâşie de teritoriu, mărginită la vest de Carpaţii Orientali, iar la est, de râul Prut. În vara lui 1917, în provinciile de margine ale Rusiei creşteau în intensitate mişcările de redeşteptare naţională. Lovitura de stat bolşevică, preluarea puterii la Petrograd de către Lenin a marcat un punct de cotitură în evoluţia Primului Război Mondial prin ieşirea Rusiei din război. Întregul front răsăritean ţinut din 1914 de către Rusia, alături de care a luptat şi România începând cu august 1916, s-a prăbuşit. Dintr-o dată, România s-a văzut singură în faţa unei formidabile maşini de război, armatele Puterilor Centrale. La patru zile după încheierea armistiţiului rusogerman de la Brest-Litovsk, şi România a semnat la Focşani un acord de încetare a focului cu Puterile Centrale. Dinspre răsărit, Basarabia şi Ucraina bântuite de bande de soldaţi bolşevizaţi împiedicau orice tentativă de rezistenţă militară.

Elita politică românească aborda diferit atât problema încheierii războiului, cât şi a negocierilor cu Puterile Centrale. Cele trei guverne care s-au succedat, Brătianu, Alexandru Averescu şi Alexandru Marghiloman, au avut viziuni diferite şi asupra relaţiei cu Rusia şi a problemei Basarabiei.

la Chişinău, la 2 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească ca parte a „Republicii Federative Ruse unice”. Câteva săptămâni mai târziu, situaţia din Capitală este destabilizată dramatic de soldaţi bolşevizaţi. La insistenţele autorităţilor moldoveneşti, Brătianu a trimis trupe peste Prut ca să reinstaureze ordinea, exclusiv din raţiuni pragmatice, fără să urmărească alipirea Basarabiei. Parlamentul de la Iaşi menţiona într-o telegramă către Chişinău că România a răspuns la chemarea Sfatului Ţării şi a pus „oştile sale în slujba tinerei Republici Moldoveneşti pentru apărarea rânduielilor înlăuntrul ei şi a vieţii sale de Republică Nouă şi neatârnată”. Mai apoi, generalul Alexandru Averescu, în ciuda faptului că era basarabean de origine, a fost foarte rezervat faţă de proiectul extinderii României la est de Prut. Discuţia cu basarabeanul Ion Inculeţ a fost relatată de general: „a venit la mine dl Inculeţ, preşedintele Republicii, să-mi spuie că Parlamentul lor este aproape în unanimitate pentru unirea cu România. Când voim să venim, se va face imediat, căci ei sunt gata”. Însă Averescu se temea că Puterile Centrale vor încerca să ofere Basarabia României, ca o compensaţie pentru pierderea Dobrogei pe care se pregăteau s-o ceară bulgarii, la tratativele care stăteau să înceapă. Generalul Averescu avea şi alte motive pentru care optase pentru susţinerea pe moment a independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată la 24 ianuarie 1918. Considera că ruşii trec printr-un moment de criză, dar o să-şi revină, aşa că nu trebuie să îngroaşe numărul duşmanilor României printr-o politică nechibzuită. Şi, mai grav, Basarabia este bolşevizată, ceea ce ar putea crea grave probleme interne României. Cel puţin parţial, acest argument a fost validat în perioada interbelică atunci când rândurile Partidului Comunist au fost îngroşate de basarabeni, Basarabia fiind cea mai expusă provincie la propaganda comunistă.

Unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Ţării la 27 martie, poate fi înţeleasă doar ţinând seama de contextul mai larg al lunii martie 1918, marcată de încheierea păcii dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest Litovsk, şi de Consiliile de Coroană la care se decide începerea negocierilor de la Buftea. Chiar aici ar fi trebuit să ajungă şi reprezentanţii Chişinăului, însă au fost opriţi pe drum, după ce ministrul german la negocieri a comunicat că Berlinul susţine extinderea României până la Nistru.