Asasinarea prinţului moştenitor
al Austro-Ungariei la Sarajevo,
la 28 iunie 1914, a reprezentat
pretextul declanşării Marelui
Război. La sfârşitul veacului
al XIX-lea, Europa se împărţise
în două blocuri militare, Tripla Alianţă şi
Tripla Înţelegere. Colaborarea dificilă cu
Rusia, tensiunile din timpul războiului rusoromâno-
otoman, penibilele negocieri pentru
compensaţii şi indemnizaţii de război, incidentul
de la Arab-Tarabia, la trasarea frontierei în
Dobrogea, toate astea au împins România în
braţele Austro-Ungariei şi Germaniei. Şi asta
în ciuda politicii de deznaţionalizare a românilor
din Transilvania dusă de guvernul dualist, ceea
ce a stârnit un puternic curent de opinie în
România împotriva Vienei, dar mai ales a Budapestei.
Acest curent s-a consolidat cu ocazia Războaielor
Balcanice, când poziţiile pro-bulgăreşti ale
guvernului de la Viena au determinat ample
manifestaţii anti-habsburgice la Bucureşti. Însuşi
regele Carol I atrăgea atenţia, în decembrie 1913,
contelui Ottokar von Czernin, reprezentatul
Austro-Ungariei, că românii nu vor dori să lupte
alături de unguri, din cauza politicilor duse de
Budapesta în Transilvania. La rândul lor, Franţa
şi Rusia iniţiaseră începând cu 1910 politici
care au condus la consolidarea unui curent de
opinie împotriva Puterilor Centrale. Astfel că, în
vara lui 1914, opinia publică era puţin favorabilă
participării României la război, alături de Austro-
Ungaria, împotriva Serbiei şi Rusiei.
Constantin Mille, directorul publicaţiilor
„Adevărul” şi „Dimineaţa”, cerea în vara lui
1914 ca România să opteze pentru neutralitate.
Editoriale cu titlul: Neutralitatea României, Ceasul
hotărârei a sunat!, Nici cu Rusia! Nici cu Austria!
se puteau citi pe prima pagină. Mille însuşi rezuma
politica pe care Bucureştiul ar fi trebuit s-o urmeze:
„Dacă va fi nevoie, vom merge cu Austria; dacă
va fi nevoie, vom merge cu Rusia”, până atunci
„datoria noastră este să stăm cu arma la picior,
gata, dar absolut gata, ca să ne facem datoria
numai către noi înşine”. Singură, politica de
„expectativă armată… poate să ne conducă paşii
spre realizarea idealurilor noastre naţionale”
(„Adevărul”, 20 iulie 1914).
Consiliul de Coroană ţinut la Sinaia cu
scopul de a formula un răspuns la cererea Germaniei
de a intra în război, potrivit angajamentelor
asumate anterior de România, i-a surprins pe
Carol I şi P.P. Carp izolaţi, în minoritate.
Marea majoritate a oamenilor politici români
convocaţi la Sinaia opta pentru neutralitate.
Cu câteva zile înainte de Consiliu, ambasadorul
Rusiei la Bucureşti a promis lui Ion I.C. Brătianu
sprijinul ţării sale pentru anexarea Transilvaniei,
în vreme ce Puterile Centrale vor sugera României
că-şi poate extinde graniţele spre Est, până la
Nistru, cu anexarea guberniei Basarabiei, la
origine jumătatea de Moldovă, anexată de Rusia,
la 1812, prin Pacea de la Bucureşti.
În următorii doi ani, până la intrarea
României în război, s-a desfăşurat o confruntare
tenace nu doar între diplomaţiile celor două
blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale,
ci şi între diversele grupări culturale, civice,
naţionaliste, care fluturau tema Transilvaniei
sau a Basarabiei, împingând guvernul Brătianu
spre o tabără sau alta.
printre cei care militau pentru intrarea
României în război, alături de
Puterile Centrale, s-au aflat mai
mulţi lideri basarabeni, refugiaţi peste Prut. Poate
cel mai emoţionant discurs i-a aparţinut lui
Constantin Stere, care cunoştea direct temniţele
ruseşti şi nevoile românilor din Basarabia.
Fără să insiste pe argumentele istorice sau etnice,
Stere afirma că Rusia era prea slabă ca să iasă
victorioasă din război, astfel că România trebuia
să se alăture Germaniei şi învingând Rusia să
elibereze Basarabia. Cât despre Transilvania,
pentru că ea „nu a pierit într-o mie de ani, nu
va pieri nici de azi înainte”. Era convins că nu
peste mult timp o să apară ocazia constituirii
României mari, de la Nistru până la Tisa („Dezbaterile
Adunării Deputaţilor”, nr. 12-17, din 13-18 decembrie
1915).
Opinia publică, de care politicienii trebuiau
să ţină seama, era pentru eliberarea provinciilor
austro-ungare locuite de români, adică pentru
intrarea în război alături de Rusia şi Franţa. Aici
mişcarea naţională a fost mai activă, acţiunile ei
se bucurau de un larg ecou la Bucureşti, ajungând
să influenţeze viaţa politică din Regat. Intelighenţia
românească din Basarabia era mai puţin numeroasă
şi mai slab conectată la viaţa politică de pe
Dâmboviţa. Mişcările românilor din Basarabia
nu au reuşit decât foarte rar să atragă atenţia
opiniei publice din România asupra pericolului
rusificării. La aceasta a concurat şi faptul că mulţi
tineri din Ardeal s-au refugiat la Bucureşti, unde
au ocupat poziţii influente de la catedre universitare
la redacţiile publicaţiilor, în număr sensibil mai
mare decât al celor din Basarabia. Simpla lor
prezenţă a sensibilizat opinia publică.
În alegerea Transilvania sau Basarabia,
elita politică s-a ghidat şi după principii mercantile.
G. Diamandi şi-a întrebat colegii parlamentari
cu ocazia dezbaterilor prilejuite de mesajul
Tronului: „Câţi români sunt în Basarabia, câţi
români sunt peste Carpaţi? Ce suprafaţă are
Transilvania? Ce suprafaţă are Basarabia?”
(„Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 15, din
17 decembrie 1915). Iar un lider conservator,
consemnat de Alexandru Marghiloman în Notele
sale politice, a afirmat tranşant: „Ar fi o crimă
de neam: nu sacrific 3-4.000.000 de români pentru
6-700.000 în Basarabia”.
astfel, decizia de a se alătura Antantei
nu avea semnificaţia renunţării
definitive la un proiect iredentist
care să privească Basarabia. I.G. Duca nota, în
Amintiri politice, starea de spirit a lui Brătianu,
din momentul semnării Convenţiei de alianţă,
în vara lui 1916: „O clipă nu a trecut prin
mintea nici unuia dintre noi că de-acum încolo
lăsăm elementul românesc de peste Prut pradă
ruşilor. Singura noastră vină, dacă vină poate să
fie, a fost că nu am îndrăznit să nădăjduim că
din războiul mondial va ieşi şi lichidarea
Rusiei ţariste, aşa precum siguri eram de lichidarea
Austro-Ungariei. Nu ne îndoiam că ceasul Basarabiei
va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului
şi al Bucovinei”.
La zece zile după semnarea Convenţiei,
România declara război Austro-Ungariei şi intra
în Ardeal. Pentru a apăra uriaşul front deschis
pe Carpaţi, Dunăre şi în Dobrogea, România avea
nevoie de Rusia. Aceasta însă ţinea un front de
1200 km, de la Baltica, în nord, până la Vatra
Dornei, în Bucovina. Armata română, prost
echipată, comandată de nişte militari mediocri,
a evacuat în câteva săptămâni toate poziţiile
deţinute în Ardeal, Oltenia, Muntenia, cu
importantele rezerve de petrol de pe Valea Prahovei
şi Dobrogea. La sfârşitul toamnei, practic fără
luptă, este abandonat Bucureştiul, Casa Regală,
Parlamentul, Consiliul de Miniştri fiind evacuate
la Iaşi, în Moldova.
Revoluţia rusă din februarie, abolirea
monarhiei, instabilitatea politică de la Petrograd,
exprimată prin dualitatea puterii, au subminat
forţa celui mai important aliat, reducând şansele
României de a face faţă rigorilor Marelui Război,
în condiţiile în care guvernul de la Iaşi mai controla
doar o fâşie de teritoriu, mărginită la vest de
Carpaţii Orientali, iar la est, de râul Prut. În vara
lui 1917, în provinciile de margine ale Rusiei
creşteau în intensitate mişcările de redeşteptare
naţională. Lovitura de stat bolşevică, preluarea
puterii la Petrograd de către Lenin a marcat un
punct de cotitură în evoluţia Primului Război
Mondial prin ieşirea Rusiei din război. Întregul
front răsăritean ţinut din 1914 de către Rusia,
alături de care a luptat şi România începând cu
august 1916, s-a prăbuşit. Dintr-o dată, România
s-a văzut singură în faţa unei formidabile maşini
de război, armatele Puterilor Centrale. La
patru zile după încheierea armistiţiului rusogerman
de la Brest-Litovsk, şi România a semnat
la Focşani un acord de încetare a focului cu Puterile
Centrale. Dinspre răsărit, Basarabia şi Ucraina
bântuite de bande de soldaţi bolşevizaţi împiedicau
orice tentativă de rezistenţă militară.
Elita politică românească aborda diferit
atât problema încheierii războiului, cât şi a
negocierilor cu Puterile Centrale. Cele trei guverne
care s-au succedat, Brătianu, Alexandru Averescu
şi Alexandru Marghiloman, au avut viziuni diferite
şi asupra relaţiei cu Rusia şi a problemei Basarabiei.
la Chişinău, la 2 decembrie 1917 a fost
proclamată Republica Democratică
Moldovenească ca parte a „Republicii
Federative Ruse unice”. Câteva săptămâni mai
târziu, situaţia din Capitală este destabilizată
dramatic de soldaţi bolşevizaţi. La insistenţele
autorităţilor moldoveneşti, Brătianu a trimis
trupe peste Prut ca să reinstaureze ordinea,
exclusiv din raţiuni pragmatice, fără să urmărească
alipirea Basarabiei. Parlamentul de la Iaşi menţiona
într-o telegramă către Chişinău că România a
răspuns la chemarea Sfatului Ţării şi a pus „oştile
sale în slujba tinerei Republici Moldoveneşti
pentru apărarea rânduielilor înlăuntrul ei şi a
vieţii sale de Republică Nouă şi neatârnată”. Mai
apoi, generalul Alexandru Averescu, în ciuda
faptului că era basarabean de origine, a fost foarte
rezervat faţă de proiectul extinderii României la
est de Prut. Discuţia cu basarabeanul Ion Inculeţ
a fost relatată de general: „a venit la mine dl
Inculeţ, preşedintele Republicii, să-mi spuie că
Parlamentul lor este aproape în unanimitate
pentru unirea cu România. Când voim să venim,
se va face imediat, căci ei sunt gata”. Însă Averescu
se temea că Puterile Centrale vor încerca să ofere
Basarabia României, ca o compensaţie pentru
pierderea Dobrogei pe care se pregăteau s-o ceară
bulgarii, la tratativele care stăteau să înceapă.
Generalul Averescu avea şi alte motive pentru
care optase pentru susţinerea pe moment a
independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti,
declarată la 24 ianuarie 1918. Considera că ruşii
trec printr-un moment de criză, dar o să-şi revină,
aşa că nu trebuie să îngroaşe numărul duşmanilor
României printr-o politică nechibzuită. Şi, mai
grav, Basarabia este bolşevizată, ceea ce ar putea
crea grave probleme interne României. Cel puţin
parţial, acest argument a fost validat în perioada
interbelică atunci când rândurile Partidului
Comunist au fost îngroşate de basarabeni,
Basarabia fiind cea mai expusă provincie la
propaganda comunistă.
Unirea Basarabiei cu România, votată
de Sfatul Ţării la 27 martie, poate fi înţeleasă doar
ţinând seama de contextul mai larg al lunii martie
1918, marcată de încheierea păcii dintre Rusia şi
Puterile Centrale, la Brest Litovsk, şi de Consiliile
de Coroană la care se decide începerea negocierilor
de la Buftea. Chiar aici ar fi trebuit să ajungă şi
reprezentanţii Chişinăului, însă au fost opriţi pe
drum, după ce ministrul german la negocieri a
comunicat că Berlinul susţine extinderea României
până la Nistru.
