undeva, în cartea sa Corp de literă,
Floarea Ţuţuianu spune în clar: nu
cred că frumuseţea va mai salva
lumea! Aproape că ar merita să reproduc tot textul
despre cum se văd în el lucrurile în aşezarea
discursului poetic pe un fundament al modernităţii,
care punctează exact neajunsurile întâlnirii cu
frumuseţea. Dar, pe coordonatele noastre terestre,
spaţiale şi temporale şi în acest caz rămâne valabilă
şi zicerea că oricât ai fugi de grabnic de frumuseţe,
cu atât mai repede te vei întâlni cu ea. Aşadar, pe
versantul celălalt al căutării s-ar ascunde o faţă a
lumii pe care frumuseţea n-ar lăsa-o să se exprime,
cum ar fi spunerea pe nume a lucrurilor, cu alte
cuvinte întocmirea adevărului. Şi imediat, poeta
închide cercul, punând în seama urâţeniei sarcina
de a face ca în gura ei să sune bine şi cuvintele
incomode. Cu acel text eu aş fi deschis cartea
amintită mai înainte, care a apărut la sfârşitul
anului trecut la Timişoara, la Editura Brumar,
specializată în publicarea poeţilor din România.
Nu ştiu de ce n-o fac, poate mă gândesc să vă împing
în faţa curiozităţii şi să găsiţi cartea asta
superbă în librării, s-o căutaţi la editură, pentru
că întâlnirea cu ea este un început de sărbătoare.
Înainte însă de a intra în carnea ei, cum ar
spune Vicente Aleixandre, despre care am să vă
povestesc imediat de ce îl amintesc aici, fac precizarea
că m-a interesat în cel mai înalt grad cum se leagă
textele cu ilustraţiile în cartea de faţă, Floarea
Ţuţuianu fiind un artist plastic totodată, pe care
am încercat în zadar s-o despart de acest mixt,
cuvânt/imagine, în braţele căruia se consumă
suportabila dramă a condiţiei umane!
Am un prieten poet, teatrolog şi om de
afaceri, fost marinar, pe care l-am regăsit, după
decenii de îndepărtare prin lume, postând fel şi
fel de texte, poeme, provocări pe facebook. Printre
altele, Ion Potolea a reluat zilele trecute o postare
a cuiva cu un poem de-al nobelistului Vicente
Aleixandre, în care se regăsesc o seamă de forme
ale unui flux de senzualitate căruia i se face o
radiografie ce transformă o simplă atingere de
mână într-un univers absorbant de emoţii, iar în
el se scaldă fiinţa pierdută a dragostei. Deşi s-ar
părea că Vicente Aleixandre are în intenţie să
aducă un omagiu cărnii umane, prin amplificarea
acelorsenzaţii ce aprind imaginaţia, în fapt poemul
are alt mobil, de a face din osul mâinii, în general
din osul care susţine întregul univers de emoţii
al cărnii, pragul pe care nicio intenţionalitate nu-l
atinge. Pe el se aşază această carcasă a trupului,
făcută să trăiască toată istoria lumii, trecătoare
la rându-i şi mereu invocată de artişti... despre
care şi Floarea Ţuţuianu vrea să depună mărturie.
O face, cum am spus mai înainte, în două feluri,
urmărind toată căderea, treaptă cu treaptă, de
după înălţările spre bucuria în care s-a scăldat.
Ceea ce spune în cuvinte Floarea Ţuţuianu despre
corpul său este mai mult decât o analiză fiziologică,
destramă frica şi temerea aducându-i pielea la
judecată, exact cum făcea Michelangelo, în urmă
cu cinci secole, în Judecata de Apoi, din capela
Sixtină! Poeta ştie însă că nu duce la judecată
numai un singur chip şi îl împinge de la spate
pe celălalt artist să invoce prin imagini chipurile
prin care a trecut spre cel final sau dacă nu spre
cel final, măcar spre cel de acum.
imaginile cu care-şi însoţeşte poemele
Floarea Ţuţuianu sunt lucrate mai ales
pe computer, externalizate probabil pe
suport mobil, pentru expunerea în sălile de expoziţie
– cum înţeleg că a şi fost Corpul de literă – şi
apoi aduse între paginile cărţii. Sau poate
invers? În prefaţa la cartea de poeme de acum,
Magda Cârneci spune că titlul indică o denominaţie
tipografică şi sunt tentat să merg pe varianta asta
atâta timp cât inclusiv coperta este dominată de
nudul înfăşurat într-o clepsidră de cuvinte. La o
mai atentă cercetare, dacă vrei să duci lucrurile
până în acest loc al minuţiei, cuvintele care-l
înfăşoară, repetat înlăuntrul cărţii de mai multe
ori, în variante şi variante, sunt de fapt poemele
ce se strâng de prin împrejurimile acelor imagini,
vecinătăţi poematice, făcute să apropie şi să dea
adâncime mesajului, dincolo de sugestia unui vag
letrism, lăsat să se consume într-o desfăşurare
intimă, în afara intenţiei de a se încartirui curentului.
Impresionante sunt însă şi chipurile, care se
intersectează cu texte ce ating mituri şi scene
memorabile, dinlăuntrul unui sumar teologic,
însuşit mai mult ca plieri pe experienţa de viaţă
decât judecat ca formulă de sincronizare estetică...
postmodernitatea se joacă pe sub epiderma poemelor
cum o face şi pe sub foarte finele portrete, multiplicate
în aceeaşi ramă, ca şi când, nemulţumită, artista
a jupuit pielea primei execuţii şi apoi a încă uneia,
ca să sfârşească mereu într-un vibrato ce aminteşte
mai mult de floarea de crini de pe stemele imperiale,
decât de un procedeu de rememorare, cum aminteam
ceva mai înainte. Pentru că fiecare poziţie este alt
chip, îmi îngădui să cred că şi-l caută pe al sau
înainte de toate, urmând să-l aşeze în firida unei
biserici. A strâns suficientă credinţă cât să se poată
lăsa manipulată de Sfântul Francisc, cel care
oîmbogăţeşte cu această putere de a-şi simţi carnea
arzând de sfinţenie. Până aici sunt multe intersecţii
cu direcţii finale, ce se puteau duce, să zicem, spre
Dali, dar şi spre Lucian Blaga. Nu ştiu dacă trebuie
trasă o concluzie, cert este că o analiză mai exactă
şi o cercetare prin imagini a timpului concret în
care se plasează artista poetă sau poeta artistă,
poate nu se putea face, pentru că autoarea cărţii
nu şi-a propus să fie în alt loc al vieţii, în vreun
fel de înscenare înşelătoare, decât cel în care v-am
povestit până acum că ar fi. Oricare dintre sugestiile
trecute în revistă până acum putea să declanşeze
un alt traseu, o altă cuplare la viaţă şi artă, dar
Floarea Ţuţuianu preferă să rămână cea care este
şi să scrie cu sine, propriul corp de literă, viaţă şi
artă!
