Deşi nu recunosc întot-
-deauna, romancierii
şi autorii prozelor de
călătorie sunt fascinaţi
nu numai de structurile
orientale, ci şi de
„umplutura” podoabelor
care le anluminează scriitura
cu aurării, decoraţii florale,
animaliere şi geometrice, irizări
ca în sticlăria după străvechi
tehnici egiptene – punând, cu
ajutorul acestora, „carne” pe
simboluri. Trei volume apărute
relativ recent la Polirom mi-au
atras atenţia asupra acestui
trend care aduce în prim plan
cuvinte şi imagini strălucitoare,
potrivite punerii în valoare
a unor idei foarte actuale,
legate de migraţie şi de echilibrul
legăturii Orient-Occident.
Elif Shafak,
Ucenicul
arhitectului,
Traducere de
Ada Tanasă,
Iaşi, Editura
Polirom, 2015
Elif Shafak, devenită în ultimul
deceniu una dintre cele mai citite
romanciere, a preluat, parcă la
concurenţă cu Orhan Pamuk, construcţiile
melancolice ale prăbuşirii Imperiului
Otoman, tehnici de povestire medievală,
dar şi cele erudit-sapienţiale în genul
răspândit de Borges, Marguerite
Yourcenar ş.a ( mai nou, pleiada de
scriitori arabi care scriu în germană
– precum Rafiq Schami). Ucenicul
arhitectului e, aproape, un curs
despre epoca de glorie din perioada
lui Suleyman Magnificul (dar şi a
tatălui său, Selim, şi a urmaşului
său), când bogăţiile adunate de-a
lungul secolelor de otomani îşi găsiseră
înflorirea în ştiinţe şi arte, întâietate
având, ca de altfel în orice epocă
islamică, arhitectura. Sunt şi trimiteri
la simbolurile masonice, însă în prim
plan e povestea celui mai cunoscut
arhitect (real), Mimar Sinan, şi a
ucenicului său (fictiv), Jahan. Arhitectura
e o adevărată mândrie pentru islam
când vine vorba de pecetea pusă
asupra culturii europene: Spania,
Italia, Franţa, dar nu numai, sunt
pline de arcadele în formă de trifoi
sau potcoavă, bolţile, crenelurile,
turnurile ca nişte minarete, reliefurile
străpunse, desenele geometrice
multicolore, inscripţiile cu litere
kufice, etc. Cu atât mai mult reprezintă
ea, pe malurile Bosforului. o cale
de descifrare a complexităţii umane,
o temă a identităţii şi amintirii.
Alături de „turcisme” stereotipic
recurente (harem şi execuţii, piraterie
şi înrobire, pericole şi coincidenţe
miraculoase ş.a.), arhitectura e
contrastant durabilă, o piatră solidă
în caracterul fluid al locului, „oglindă
pentru armonia şi echilibrul din lume”.
Universul e opera Arhitectului. Când
încheie zidirea moscheii Süleymaniye,
Jahan se întinde pe jos, între cele
patru coloane, spre a vedea cum
cupola se uneşte cu bolta de deasupra.
„Căzu în genunchi, fără să-i pese
cine-l vedea. Se întinse pe chilim, cu
ochii inchişi, cu braţele şi picioarele
depărtate, devenind iarăşi băiatul de
sub mesteceni. Singur în moschee,
doar un grăunte în întinderea ei parcă
fără margini, Jahan vedea pur şi
simplu lumea ca pe un şantier uriaş.
În timp ce meşterul şi ucenicii lui
ridicaseră moscheea, universul le
clădise soarta. Niciodată până atunci
nu se gândise la Dumnezeu ca la
un arhitect. Creştini, evrei, musulmani,
zoroastrieni şi oameni de atâtea alte
credinţe trăiau sub aceeaşi cupolă
nevăzută. Pentru ochiul în stare să
vadă, lumea întreagă era opera unui
arhitect. [...] I se părea că într-o clipă
se apropiase, pe neştiute, cu un
pas de Miezul Universului.”
Venise la Istanbul cu un elefant
alb, un dar pentru sultan, dându-se
cornac deşi nu era (aşa cum în Fortăreaţa
Albă de Orhan Pamuk povestitorul
venit pe o corabie din Veneţia se
dă vraci, ca să scape cu viaţă, şi chiar
ajunge să vindece). Cunoscuse iubirea,
întâlnind-o pe prinţesa Mihrimah,
intrigile de la curte, ajunsese chiar
şi în închisoare, trăind între condamnaţi,
salvat de nişte ţigani – dar toate
aventurile prin care trece Jahan nu
înseamnă nimic faţă de aventura
construcţiei de sine. Dintr-un băiat
rătăcit, silit să înveţe meşteşugul
hoţiei, ucenicul devine un învăţat.
Unul din momentele cheie ale
transformării de sine este cel în care
Mimar Sinan îl trimite să cumpere o
carte, fără să-i spună care, iar anticarul
îi dăruieşte Divina Comedie: „Anticarul
nu vru să primească nici o para.—
Ţine-ţi banii, tinere. Învaţă italiana.
Dacă-ţi plac podurile, ar trebui să fii
în stare să vorbeşti felurite limbi”.
Deşi plin de clişee (inclusiv cel al
bibliotecii-paradis, preluat şi de
Borges), romanul devine, dincolo de
latura aventuroasă, o desluşire a
formării intelectuale: „Astfel ajunse
învăţăcelul să-şi petreacă multe
dintre ceasurile tinereţii în prăvălia
anticarului, care avea să devină încet-
încet un rai, un cămin. Între pereţii
aceia nu se simţea ca un străin.
Pierdut printre cărţi, izbuti să-şi afle
calea”. „Când stăpâneşti o limbă,
parcă primeşti cheia unui castel. Ce
găseşti inăuntru depinde numai de
tine.”
Elif Shafak,
Palatul
Puricilor.
Traducere de
Ada Tanasă,
Iaşi, Editura
Polirom 2014.
Palatul puricilor e un „palais”
(imobil) construit pe terenul unui fost
cimitir desfiinţat în vria modernizării
Stambulului. Modelul ar fi nu numai
Istanbul de Orhan Pamuk, ci şi mai
puţin cititul în România (deşi excelent
tradus tot la Polirom de Nicolae
Dobrişan) Bloc iakubian de Ala al-
Aswani. Ca în Egipt (dar, veţi recunoaşte,
şi ca pe la noi…), ziarele au atacat
fapta „asasinilor de sfinţi plătiţi de
guvern” (căci, între altele, fuseseră
dezafectate nişte morminte de sfinţi
musulmani): „politicienii care pretindeau
în public că susţin obiceiurile şi
tradiţiile, bagatelizând în secret
tot ce ţinea de plebe”. În relaţia
Orient-Occident, în care „Occidentul
este femeia şi Orientul – bărbatul”,
cel din urmă ar trebui să fie „în mod
firesc, capul familiei”. Elif Shafak nu
rămâne însă la dimensiunea pamfletului
politic, nici la aceea a realismului
naturalist amintind de Zola, pe care-l
exersează spre a arăta că „are vână”
(şi că e în stare să scrie – altfel decât
se întâmplă în proza feminină – despre
gândaci, gunoaie etc. Mi-am amintit
de Mircea Eliade înghiţind pastă de
dinţi şi insecte spre a-şi dovedi
capacitatea de autostăpânire). O
adiere metafizică salvează descrierile
stereotipe: „În doar cincisprezece
ani, înfăţişarea zonei se schimbase
în întregime. Nu mai era nimeni care
să-şi aducă aminte că sub birourile
maiestuoase, magazinele elegante
şi apartamentele moderne ce străluceau
de-a lungul bulevardului ca nişte
dinţi de porţelan perfecţi fuseseră
odinioară – ba chiar mai erau încă
– sute de morminte. Cele mai multe
blocuri aveau ascensoare strâmte,
cu două uşi şi mochetă pe podea.
Dacă aceste ascensoare ar fi circulat
nu numai între parter şi etajele de
sus, ci şi hăt departe, sub pământ,
ai fi putut vedea, precum feliile tăiate
dintr-un tort uriaş, toate segmentele
mecanismelor lăuntrice ale vieţii”.
Palatul Bomboană, cu coşurile de
gunoi răsturnate de Nedreptate
Turcpur miercuri, 1 mai 2002, are
locatari stranii, precum gemenii
coafori Celal şi Cemal (şi ei personificând
îngemănarea Orient-Occident, fiindcă
unul, Cemal, se gândea numai la
Australia, unde lucrase o vreme, în
timp ce al doilea, Celal, se declara
definitiv legat de Stambul. Totuşi,
prin talentul de povestitor şi cel
lingvistic, Cemal se vădeşte la rândul
lui oriental : astfel întruchipând hibrizii
care umplu acum Europa, orientaloccidentalii
între care o putem număra
şi pe Elif Shafak). Detalii despre
„zumzetul” şi mirosul oraşului colorează
această schemă uşor descifrabilă:
„Cu ani în urmă fratele meu a călătorit
la Cairo. A spus că auzeai un «zumzet»
de cum te dădeai jos din avion.
Zumzetul de Cairo ! Deşi aeroportul
era destul de departe de oraş. Se pare
că un oraş îşi propagă zumzetul pe
kilometri întregi. Gândeşte-te numai
ce fel de oraş trebuie să fie, ce soi de
oameni trebuie să trăiască în el ca
să se reverse aşa ! Istanbulul nostru
nu-i şi el aidoma…? Cairo zumzăie,
iar Istanbulul miroase”.
Alte personaje precum administratorul
Hadji Hadji, preocupat
doar de legendele şi basmele spuse
nepoţilor (ca ilustrare a dihotomiei
basm/realitate), Meryem, mama
superstiţioasă (avem, datoriă ei, o
enciclopedie a superstiţiilor turceşti,
în care cititorul român va desluşi
obiceiuri bine cunoscute), sau Muhammet
care credea că pescăruşii iscodesc
păcatele oamenilor şi le povestesc
îngerilor-funcţionari socotitori de
bune şi rele, etc. – toţi aceştia alcătuiesc
un singur tipar tipologic, TURCUL,
cum ar spune orientaliştii secolelor
trecute (care înţelegeau prin ”turc”
un personaj de oriunde din Orient,
quasi fictiv, inspirator de teamă
deoarece are un mod de viaţă
necunoscut.) Multele „limbi din
interiorul unei limbi”, despre care
vorbeşte pe larg autoarea, ilustrează
şi ele această stratificare, fiindcă
„fiecare om îşi petrece viaţa căutându-şi
propria imagine [...] ca să devină
una cu ea şi să se descopere în ea”.
Aşa încât un afiş al blocului stambuliot
ar putea fi privit ca deviză a timpurilor
moderne: „În grădină e îngropat un
sfânt. Nu aruncaţi aici gunoiul!”
Ian Morris,
Veneţia.
Traducere de
Laura
Ciochină, Iaşi,
Editura
Polirom, 2016
Deşi nu e vorba de un roman, ci
de o carte menită să stârnească dorul
de călătorie, Veneţia de Jan Morris
foloseşte aceleaşi tehnici care descătuşează fabulaţia, plăcerea
de a povesti, analiza minorităţilor,
dar şi a ghetto-urilor mentale, a
sentimentelor religioase şi laicităţii,
a căutării de soluţii care împacă
trecutul, prezentul şi viitorul. Poetică,
amuzantă, senzorială, dar şi atingând
înalte trepte spirituale, descrierea
Veneţiei, care „face legătura dintre
răsărit şi Apus”, cândva stăpână peste
Marea Adriatică şi estul Mediteranei,
trăind din negoţul cu Orientul – nu
doar cel apropiat, ci şi Persia, India,
China – se potriveşte imaginii
unui Marco Polo (şi el veneţian):
„În Veneţia începea Orientul. Marco
Polo era veneţian, iar negustorii
veneţieni, căutând noi linii de comerţ
profitabile, băteau centrul Asiei în
lung şi-n lat. Gătită cu podoabe
orientale, Veneţia a devenit cel
mai flamboaiant dintre toate oraşele
– [...] un paradis al mătăsurilor,
smaraldelor, marmurilor, brocarturilor,
catifelelor, al ţesăturilor cusute cu
fir de aur, al porfirului, fildeşului,
mirodeniilor, parfumurilor, maimuţelor,
abanosului, indigoului, sclavilor, al
marilor galioane, al evreilor, mozaicurilor,
al domurilor strălucitoare, al rubinelor
şi al tuturor mărfurilor minunate
aduse din Arabia, din China şi din
Indii. Era ca un cufăr cu comori. În
cele din urmă, Veneţia a fost ruinată
de cucerirea Constantinopolului de
către musulmani, în 1453, care a pus
capăt supremaţiei ei în Levant, şi de
călătoria lui Vasco da Gama în India
din 1498, ce a anulat monopolul ei
asupra comerţului cu Orientul. Cu
toate acestea, timp de încă trei secole
şi-a păstrat eleganţa şi fastul.”
Invidiată, suspectată, temută, „nu
s-a încadrat în nicio categorie de
naţiuni. A fost un leu singuratic”,
făcând comerţ deopotrivă cu creştinii
şi musulmanii, „sfidând teribilele
pedepse ale papalităţii (este singurul
oraş creştin marcat pe renumita hartă
a lui Ibn Khaldun din secolul al XIV-lea,
alături de locuri precum Gog, Oman,
Ţinutul Pestilenţial, Ţara Pustie,
Soghd, Tughuzghuz şi Ţinuturile
Pustii şi Reci din Nord).” „Chiar şi în
secolele XVII-XVIII, când, din toată
creştinătatea, a fost aproape singura
care le-a ţinut piept turcilor triumfători,
Veneţia nu a fost niciodată văzută cu
ochi buni de celelalte naţiuni. Era
precum un grifon sau o pasăre phoenix,
trăind în izolare ş….ţ S-a născut sub
semnul pericolului, a avut o viaţă
grandioasă şi nu a renunţat niciodată
la individualismul ei insolent. «Nişte
paiaţe!» – aşa i-a descris un curtean
francez pe veneţieni în secolul al
XVI-lea, luându-l gura pe dinainte,
drept pentru care Excelenţa Sa,
ambasadorul Veneţiei, i-a ars o palmă
peste obraz.”
Cetatea cu flote incomparabile,
atrăgând cei mai mari artişti ai lumii,
independentă timp de 11 secole, dar
rămânând ea însăşi până în ziua de
astăzi („Veneţienii au devenit de
mult cetăţeni italieni, dar sunt în
continuare o rasă sui-generis, comparabili
doar cu ei înşişi”, spunea Goethe)
are un stil insular : rezervat, protocolar,
politicos, nu foarte latin: „Probabil îi
curge sânge slav prin vene sau poate
austriac; nu sunt excluse nici unele
rădăcini orientale din trecutul îndepărtat”.
O anumită „îngâmfare” provine din
detaşarea de lume şi e subliniată de
limba proprie, un dialect folosit de
Goldoni – „hibrid dificil, derivată
parţial din franceză, parţial din greacă,
parţial din arabă, parţial din germană
şi, probabil, parţial din paflagoneză”.
Negociatori chibzuiţi, oameni de
acţiune, au între ei personaje pe care
autoarea îi conturează aproape
romanesc: gondolierul, ambasadorul
(nimeni nu şi-o dorea numirea, dar
patricienii nu aveau voie să refuze
funcţiile, spre a nu fi dezonoraţi:
„Dacă un veneţian era ales în funcţia
de ambasador, acesta trebuia în mare
parte să întreţină ambasada pe propria
cheltuială, ceea ce uneori îl ruina”),
hoţii (toleraţi, în mod oriental – fiindcă
această îndeletnicire „cere iscusinţă,
isteţime şi chibzuinţă” , iar tragerea
pe sfoară e considerată „fenomen
istoric”), femeile frumoase, având
preocupări de „cadâne occidentale”
şi bărbaţii spilcuiţi, curioşi, învăluiţi
într-un „uşor iz de necinste” („Un
veneţian erudit a observat cândva că
oraşul său a încurajat trei rele practici
necunoscute anterior în Italia – adulaţia,
luteranismul şi desfrâul; nu părea
însă tocmai critic”). Păsările, mai ales
porumbeii, respectaţi prin tradiţie,
luxul, spectacolele („calendarul
veneţian abunda în sărbători, spectacole
şi expoziţii, începând cu marea
ceremonie a Căsătoriei Dogelui cu
Marea şi terminând cu spectacolele
date în cinstea zilei Sfântului Apostol
Marcu, când fiecare bărbat îi oferea
soţiei sale un trandafir roşu, simbol
al fidelităţii eterne.”) au făcut întotdeauna
parte din atracţiile oraşului. Fastul
cetăţii uluia şi regii (istoricii spun
că, după o vizită acolo, descrisă cu
amănuntele cele mai mirobolante,
„sărmanul rege Henric, care se îmbrăca,
de altfel, foarte simplu şi căruia îi
plăcea să hoinărească prin oraşe
incognito, nu şi-a mai revenit niciodată
complet, petrecându-şi restul vieţii
într-o stare de perpetuă uluire”).
Evenimentele vădit turistice, podurile
de vase, artificiile, concertele în
aer liber, ca şi, de altfel, festivalul de
film, teatrul de păpuşi etc. dau şi
astăzi mlădiţe noi pe rădăcinile
medievale. Paradisul alchimiştilor,
vracilor şi vrăjitoarelor producători
de „leacul-tiriacul” (pătruns şi în
folclorul românesc) lasă şi acum spaţiu
de acţiunile şarlatanilor pitoreşti:
„Odată, lângă biserica San Francesco
di Paola am dat peste un bărbat care
pretindea că poate face unguente
miraculoase din secreţii de marmotă,
având pe masa din faţa lui două astfel
de animale care stăteau abătute...”
Ca în Istanbulul descris de Elif
Shafak, gunoaiele inundă lumea,
dând şi canalelor veneţiene acea
duhoare caracteristică – „ceva între
iz de canal şi miros de piatră putregăită”;
relicvele religioase sunt folosite cu
solemnitate orientală; ceva oriental
e văzut de Jan Morris şi în compasiunea,
predictabilitatea emoţiilor, sentimentalismul
localnicilor – comparaţi,
de altfel, şi cu evreii („o aptitudine
comună în ceea ce priveşte acumularea
de bani, acelaşi umor ironic, acelaşi
sentiment de excludere naţională”)
sau grecii („Nici măcar astăzi în Veneţia
nu te simţi departe de Grecia. Pe
lângă tezaurele bizantine din oraş şi
substratul grecesc al istoriei şi culturii
lui, aproape în fiecare zi de vară poţi
vedea un vapor grecesc, alb şi elegant
– o boare egeeană – pornind în călătorie
odată cu mareea matinală …”). Slujbele
ortodoxe ale comunităţii greceşti
trimit gândul încă şi mai departe
peste Mediterana: „Când preotul
apare de după draperiile altarului,
cu potcapul său negru şi barba bogată
şi înaintează grav de-a lungul naosului,
tămâindu-i pe enoriaşi, toţi se pleacă
smeriţi, lăsându-se învăluiţi în fumul
de tămâie, aşa cum arabii obişnuiau
să-şi parfumeze bărbile.” Armenii,
germanii lutherani, englezii anglicani
completează aura romantică a unui
Orient cântat de Browning, Byron,
Shelley; caracterul veneţienilor,
„fluctuant precum mareea” dezvăluie
şi el misterioase subzidiri acoperite
de o mâzgă verde”, împrospătându-se
periodic din cultura tuturor acestor
neamuri.
Palatele amintesc de Roma şi
Bizanţ, casele, curţile interioare au
scări largi „ca la casele din Damasc
şi Bagdad” şi mari holuri „unde, în
lunile de iarnă, era adăpostită gondola
familiei, trufaşă, uscată şi misterioasă,
iar bătrânii aristocraţi care făceau
negoţ îşi depozitau baloturile de
mătăsuri, grămezile de fildeş, tapiseriile,
parfumurile şi chiar maimuţele speriate
– din Tripoli, din Mexic şi din Anglia,
cum spunea cândva Shakespeare,
din Lisabona, Coasta Berberă şi India”.
Ascunse printre pietre, încât abia
dacă zăreşti o floare de glicină sau
simţi mireasma unui caprifoi, grădinile
nu lipsesc, cu pini, platani, mirţi,
lauri, leandri, rodii şi palmieri, cu
vechi fântâni năpădite de buruieni;
arcadele podurilor („există Podul
pumnilor, Podul paielor, Podul femeii
cinstite, Podul politeţii, Podul smereniei,
Podul mic, Podul lung, Podul paradisului,
Podul îngerului şi Puntea suspinelor”)
par născute din visul lui Jahan, ucenicul
arhitect din cartea lui Elif Shafak. Ca
nişte „case de vacanţă înspăimântătoare”,
cavourile spaţioase (Moartea şi Veneţia,
cum spune Thomas Mann) amintesc
de Oraşul Morţilor din Cairo;
decrepitudinea clădirilor, scufundarea
lentă în lagună sunt solemn privegheate
de lei, grifoni şi alte statui emblematice,
întorcând imaginaţia spre alte lumi
a căror glorie ţine de alte vremi: „Simt
că Veneţia se dizolvă în jurul meu,
Apusul se transformă în Răsărit,
creştinii în musulmani, italienii în
arabi – şi iată-mă într-o piaţă din
Orientul Mijlociu, prăfuită şi murdară,
în suk-ul dărăpănat din Amman sau
în cele de lângă marea moschee a
Omeiazilor, sub soarele îndepărtat
al Damascului. Aproape că aud
bolborositul suav al unei narghilele
în cafeneaua de alături, iar dacă mijesc
ochii şi mă uit la turnul bisericii Santi
Apostoli, de la capătul străzii, pot să
jur că îl văd pe muezin sus, în clopotniţă,
respirând adânc şi cu smerenie, înainte
de a ne chema la rugăciune. În Veneţia
– aşa cum sugerează orice vasilisc
poleit cu aur – începe Orientul.”
Urmele piraţilor berberi sunt descifrabile
în dialectul veneţian, dar şi în arhitectură,
aşa încât „bazilica San Marco şi Cupola
Stâncii sunt, dacă nu surori, cel puţin
verişoare îndepărtate”. Secretele
sticlarilor, aduse din Egipt, mireasma
de iasomie a serilor de vară, franjurile
de la copertinele gondolelor, ca nişte
harnaşamente de cămile sau pavilionul
cu ciucuri al unui şah, hărmălaia şi
gâlceava rezolvându-se dintr-o dată,
ca printr-o minune… ”
La Veneţia, conchide Jan Morris,
ai, ca şi în ţările arabe, „senzaţia
confortabilă că, lăsând lucrurile să
meargă de la sine şi necerând prea
mult de la viaţă, în cele din urmă,
vei realiza tot ce ţi-ai propus”. Un
oraş care va fi mereu util Europei nu
numai prin menirea sa de muzeu
al lumii, ci şi prin vocaţia de mediator
între culturi.
