Interviu cu Sorj Chalandon, câştigătorul Premiului Goncourt, le Choix Roumain
Simona Vasilache: Pentru cine scrieţi, domnule Chalandon? Aveţi un public privilegiat? Fiindcă tocmai vi s-a acordat un premiu de către tineri, de către studenţi...
Sorj Chalandon: Nu-mi pun niciodată întrebarea cine mă va citi. Nu scriu pentru un public anume. Am ceva de împărtăşit, o poveste, care mi-a venit, dar atât. Nu mă gândesc să scriu într-un fel anume pentru că aşa le place copiilor, sau femeilor. Scriu un roman, atât, şi las lucrurile să se întâmple. Când primesc un premiu, Goncourt des Lycéens, sunt surprins. Fiindcă liceenii sunt tineri. Când primesc Premiul Goncourt, le Choix Roumain, sunt surprins. Fiindcă studenţii sunt tineri. Nu credeam că tinerii pot intra în povestea din carte, care este foarte dură.
Tinerii studenţi sunt interesaţi de condiţia femeii în Orient. Credeţi că Antigona din carte le spune ceva despre condiţia femeii?
Eu scriu romane, nu mesaje. Prea mulţi scriu ca să transmită mesaje, eu nu vreau asta. Ceea ce am vrut a fost ca Antigona să fie imaginea celei care rezistă. Nu e vorba de condiţia femeii, ci de cea care rezistă autorităţii. Am ales-o pe ea fiindcă sunt mulţi oameni care au citit Antigona şi cred că rezistentul este Creon, regele. M-a stimulat această neînţelegere.
În cazul Antigonei lui Annouilh malentendu-ul este total. Naziştii au înţeles ceva, rezistenţa altceva...
Da, şi în plus Creonul lui Annouilh este blând, nu vrea ca Antigona să moară. Este chiar gata să omoare gărzile. Ea e cea care vrea să moară.
Creon e cumva în poziţia lui Pilat...
Da, dar Pilat se spală pe mâini, în vreme ce Creon va ordona ca Antigona să moară, fiindcă n-are încontro. Ceea ce e interesant este că piesa s-a jucat în Parisul ocupat, iar naziştii au citit-o cum le-a convenit. Au crezut că Antigona e biata Marianne, care trebuie ori să li se supună, ori să moară. Şi de asta au acceptat să se joace piesa. Dar Annouilh era nebun. La reprezentaţie, cele trei gărzi ale lui Creon erau îmbrăcate în mantalele negre ale Gestapo-ului. La finalul piesei, Gestapo-ul o condamnă pe Marianne la moarte. Era foarte clar, şi naziştii n-au văzut, dar francezii au înţeles prea bine. Am preluat ideea, fiindcă mi s-a părut că în Liban e acelaşi lucru. Creştinii au o anumită viziune asupra lui Creon, palestinienii o anumită percepţie despre Antigona, şi iată malentendu-ul pe care am vrut să-l pun în scenă.
Spunem adesea teatru de război, teatru de operaţiuni. Cum vedeţi legătura dintre teatru şi război?
Georges – adică eu...
Este un alter-ego...
Este cel de-al doilea prenume al meu. Georges nu crede că o piesă de teatru poate opri un război. Nu se poate. Însă Georges s-a gândit că ar fi posibil ca războiul să se suspende pentru o oră, o oră şi jumătate. Timpul cât se joacă piesa. Şi ora aia şi jumătate ar fi fost folosită pentru altceva decât pentru război. Pentru poezie. Ideea nu e să înlocuieşti războiul cu teatrul, asta e o idioţenie. Dar să opreşti totul, un moment, asta cred, încă, să fie posibil. Deşi Georges n-a reuşit, eu n-am reuşit...
De ce nu l-aţi făcut să reuşească, în roman?
Fiindcă dacă reuşeau să joace piesa eram ca într-un film de la Hollywood. Cu happy-end, cu jandarmi care-şi aruncă puştile plângând şi se îmbrăţişează... Ar fi ieşit o comedie bufă. Deci, piesa nu putea să se joace. Dar trebuia făcut totul pentru a încerca. Romanul Al patrulea zid e povestea unei tentative. I-am impus lui Georges condiţii imposibile...
Ca în tragedia antică...
Da, ca în tragedia antică. Georges nu are scăpare. L-am scos pe scenă, l-am făcut să monteze Antigona şi deasupra tuturor am pus războiul. Ei sunt doar marionete. De război n-au unde să fugă. Războiul este autorul cărţii.
Se spune că arta zice întotdeauna adevărul, dar într-un mod plăcut. De ce aţi ales să nu fiţi plăcut, să fiţi crud?
Fiindcă am trăit toată acea violenţă. Nu mă apuc să inventez poveşti plăcute. Am fost acolo în a treia zi de masacru. Şi ce am văzut vreau să vedeţi şi voi. N-am ales să fiu crud, ci să împărtăşesc cruzimea.
Când v-aţi întors la Paris aţi trăit, ca Georges, senzaţia inadaptării?
Am simţit distanţa faţă de o lume în care e pace. Însă cei din jurul meu nu trăiseră războiul şi le era frică de mine. Trebuia să mă întorc la ei, nu puteam să rămân acolo, în Beirut.
Şi cum aţi făcut să uitaţi?
N-am uitat.
Cum v-aţi readaptat, atunci? Cum v-aţi reluat viaţa?
Scriind o carte. Am scris-o ca să explic şi să recunosc că pe timp pe război m-am simţit bine şi pe timp de pace m-am simţit rău. L-am trimis pe Georges în locul meu. Ca să scap, să termin. Nu era loc în Franţa pentru amândoi. Trebuia să omor o parte din mine. Jumătatea sumbră, neagră. Jumătatea mea barbară.
„Umbre urmărind, fugare/ Îşi poartă omul nenorocul/ De-a tot voi să schimbe locul...”, spune Baudelaire. Personajele dumneavoastră îşi schimbă des locul, identitatea... Credeţi că e o şansă, sau un blestem?
Cred că e un blestem, cum zice Baudelaire. Cred că suntem prizonieri. Viaţa lui Georges este o promisiune. Dacă nu a putut să şi-o ţină, trebuie să moară cu însemnele ei, kippah şi cheia Palestinei. Nu se poate întoarce să spună că n-a reuşit. Nu are de ales, o dată ce a acceptat să promită.
Aveţi vreo teorie în privinţa datoriilor de onoare?
N-am o teorie, am o practică. Nu ştiu, de pildă, să scriu romane de dragoste. Însă pot scrie despre fraternitate. Toate cărţile mele sunt despre fraternitate, de pildă Une promesse...
Cum legaţi solidaritatea de libertate?
Eu nu am rădăcini. Toată viaţa m-am simţit foarte irlandez în Irlanda, foarte aproape de basci, care se bat pentru independenţă, i-am înţeles perfect pe cei renegaţi de alţii. Cred că antinaţionalismul e luxul celor care au o naţiune. Ţara mea adevărată e aceea unde oamenii se bat pentru demnitate. Dacă ar fi să-mi aleg o ţară, ea s-ar numi Demnitate. Demnitatea se câştigă. Georges e în căutarea demnităţii. El a fost militant, a avut certitudini, pe care le-a pierdut. Asta m-a învăţat războiul, că poţi fi şi erou,şi victimă. Depinde ce rol îţi rezervă el.
Au fost scriitori care v-au influenţat? Ţineţi de vreo şcoală?
Fiecare din cărţile mele vine dintr-o rană intimă. N-am de ce să aud vocile altora. Sunt scriitori care-mi plac. Toată literatura irlandeză. Flan O’Bryan, Flaherty, Joyce mă bulversează. Muzica cuvintelor, poveştile lor mă bulversează. Dar atunci sunt doar spectator. Când devin actor, când scriu, nu împrumut de la alţii. Îmi place foarte mult Georges Simenon, pentru că e un scriitor al detaliilor. Spune poveşti de oameni săraci, de oameni bogaţi, de nobili, se duce `n sate mici, e un jurnalist de investigaţie care scrie roman. Îmi place stilul ăsta, nu marile construcţii. Sunt prea multe cuvinte într-un roman. Trebuie să scapi de ele. Când eşti în război, ai doi ochi cu care vezi prea multe, iar când începi să scrii îţi prisosesc cuvintele. Trebuie să închizi ochii şi să foloseşti cât mai puţine cuvinte. Adjective, epitete, metafore... Norul e nor. Gri, sau greu? Ce contează? Dacă aş putea ajunge la esenţa norului, cu cât mai puţine cuvinte...
Dacă un tânăr v-ar întreba ce să facă să-şi câştige demnitatea, ce i-aţi spune?
Nu sunt un guru, nu conduc vreo sectă. N-am sfaturi de dat. Doar să respecte demnitatea celorlalţi, să se bată pentru ea. Şi să citească. Să citeşti înseamnă rezistenţă. Primul lucru pe care-l ard dictatorii sunt cărţile. Prin cărţi evadezi, prin cărţi lupţi. Ca să poţi scrie, trebuie să citeşti. Părinţii mei nu aveau cărţi, nu ascultau muzică. Aşa că citeam în secret. Pentru ai mei, cărţile erau diavolul. Pentru mine, să citesc a însemnat şi înseamnă în continuare să rezist.
Vă mulţumesc!
