Dacă ar fi să facem o medie pe judeţe, cam trei reviste de fiecare, în România ar exista peste 120 de reviste, să le spunem de cultură, deşi ele pot fi pur literare, ori magazine culturale, de la cele mai complexe la cele mai banale.
Cele mai multe sunt obscure, realizate de pasionaţi în domeniu, mimînd în general formatele revistelor consacrate, fără a avea un program estetic, ci doar unul, nedefinit, acela de a publica tot felul de produse care, fie nu au încăput în revistele consacrate care contează, fie pur şi simplu vanitatea realizatorilor de a demonstra lumii că şi ei pot face aşa ceva este mult mai mare decît orice minimă conştientizare a valorii, care, de regulă, nu este luată în calcul.
Înainte de 1989, în România, existau 17 reviste de cultură, toate subvenţionate, nu pentru că s-ar fi dorit în mod special aşa ceva, ci pentru simplu motiv că trebuiau supravegheate. Unele veneau dintr-o tradiţie care nu putea fi abandonată, să nu se creadă că ideologia comunistă nu pune bază pe cultura peste care îşi împînzea tentaculele de influenţă bolşevică, după modelul preceptelor ideologice jdanoviste – şi în această linie au fost susţinute revistele „Convorbiri literare”, cu o impresionantă istorie în spate, „Viaţa Românească”, „Vatra”, „Tribuna”, „Familia”, „Ramuri”, „Transilvania”, „Luceafărul” şi cam atît, la care s-au adăugat „Gazeta literară”, devenită „România literară”, „Orizont”, „Argeş”, „Astra”, „Steaua”, „Cronica”, „Ateneu”, „Tomis” , „Secolul XX”, care avea un rol de asimilare în spaţiul cultural românesc a valorilor universale, jucînd un rol strategic şi destul de benefic pentru cunoaşterea lumii literare universale, şi cam atît. După cum vedeţi, o acoperire geografică, aproape strategică, cu spaţii destul de largi de acoperire şi supraveghere, la care se mai adăugau revistele studenţeşti, tot ca deschidere spre viitorul bine temperat şi controlat al vieţii literare, ca „Echinox”, „Dialog”, „Viaţa studenţească”, şi „Amfiteatru”, care a reuşit să-şi deschidă paginile şi spre alte generaţii. Pe lîngă unele institute de cercetare sau muzee au apărut şi reviste care aveau menirea să valorifice ceea ce realizau, ca „Jurnalul literar” , „Caiete critice” şi „Manuscriptum”. De asemenea, mult mai tîrziu, cîteva suplimente ale unor cotidiane au completat acest spaţiu de publicare şi promovare a literaturii române, ca „SLAST”, pe lîngă „Scînteia tineretului”, de exemplu.
Părea, după cum se vede, suficientă o astfel de strategie, în care revistele erau coordonate de oameni bine pregătiţi, nu numai ideologic, dar şi profesional. Numai dacă ar fi să amintim aici numele care aveau în grijă revistele de cultură care apăreau înainte de 1989, vom vedea, comparativ cu numele care se pun pe frontispiciile noilor surate apărute în democraţie, vom vedea diferenţa netă de valoare în ceea ce însemna asigurarea fondurilor acelor reviste. Evident, nu luăm în calcul primele pagini ale acelor reviste, mai ales din perioada de după iulie 1971, cînd cultul personalităţii dictatorului a uniformizat nu numai editorialele acelor reviste şi fondurile sumarelor, ci şi structura conceptuală a acestora, care ţinea de un anume standard valoric, amalgamul, aşa cum se vede în cele mai multe reviste de tip nou ce apar acum în România, fiind din capul locului scos din calcul. Or, acum, în calculul celor mai multe reviste, făcute de altfel cu furca, cu materiale luate direct din fişierele calculatoarelor, de pe link-urile unor site-uri, nu intră nici un soi de concepţie, ci, de cele mai multe ori, cantitatea şi diversitatea, fără fond valoric, fac sumarele acestora. Ele se numesc pompos, fie reviste de cultură, fie reviste literare, fie de experiment literar sau cultural, anclanşate în tiparele unor mode curente, fără a acoperi, cum cer aceste blazoane, şi calitatea, nu neapărat a produselor publicate, de regulă poezie, proză, interviuri, jurnale, memorii, recenzii şi cronici literare laudative la cărţile din anturaj etc., ci cea a limbii în care sunt scrise. Lipsesc, în acest sens, redactorii, aşa cum aveau redacţiile revistelor de cultură de dinainte de 1989, lăsîndu-se totul la îndemîna tehnoredactorilor. Redactorii-şefi nu citesc, în cele mai multe cazuri, materialele propuse spre publicare. Încrederea în autorii lor este suverană şi, de cele mai multe ori, aureola acestora, de maximă condescendenţă faţă de tot ce se petrece în jurul lor, închide ochii celor care ar trebui să dea verdictul de „publicabil” sau „ne-publicabil”. Cei mai mulţi dintre aşa-zişii redactori-şefi de reviste literare, apărute prin te miri ce mijloace, sub girul unor fundaţii sau persoane influente şi cu simţ de întreprinzători, citesc revista abia după ce apare sau, poate, nici atunci. Unele reviste nici nu au o structură cerută de o astfel de publicaţie, care să limpezească sumarele, să facă atractivă revista, ci acestea sunt puse alandala, fără o anume logică şi economie de paginaţie. Aceste lucruri dovedesc lipsă totală de profesionalism, amatorism cras, vanitate şi orgoliu dus la maximum. Aceşti şefi de reviste sunt şi cei mai insistenţi, îi vezi cu revista sub braţ prin şcoli şi licee, pe la tîrguri şi prin tot felul de instituţii, vînzînd, cu împinsul în ochi, produsul lor. Ceea ce creează o imagine foarte proastă despre revistele literare. În timp ce revistele literare bune sunt scoase în tiraje mici, trimise la abonaţi, de regulă colaboratori, în aşa fel încît în faţa acelor care primesc proastele reviste aduse cu regularitate de tenacii lor redactori-şefi ajung doar acestea. Mai mult, forma lor electronică pătrunde peste tot, agresează în fel şi chip, încît apare un soi de lehamite faţă de un astfel de produs, care, deşi în foarte multe titluri, se reduce de la o zi la alta în tiraje simbolice, fără acoperire, fără destinaţie, dar acoperitoare într-un fel pentru activitatea unor impostori, care ştiu să ceară, să facă proiecte şi să cîştige bani cu care să supravieţuiască.
Paradoxul este însă destul de relevant: cu cît numărul revistelor literare este mai mare, iar spaţiul de manifestare a scriitorului român mai larg, cu atît acesta este mai puţin cunoscut, deşi promovarea pare a fi una aproape inflaţionistă. Prin urmare, nu numărul mare de reviste face cunoscut scriitorul, ci proasta lor calitate îndepărtează cititorul român de producţiile acestora. Există însă o speranţă: grabnica plictiseală a unor astfel de veleitari face ca unele reviste de acest fel să dispară, iar cele de calitate să pătrundă prin strategii de marketing acolo unde acestea au făcut ravagii.