nu-mi dau seama dacă numai din
structură sau şi dintr-o protecţie
igienică pe vremurile astea, gîtul
se întinde mult, mult de tot, pînă capul ajunge
în nori. Şi chiar deasupra lor. Lumina de acolo,
culorile, mişcarea norilor se schimbă mereu.
Cînd ajungi acolo, ai şansa ca iute să ţi se schimbe
spaţiul, peisajul, ceea ce vezi şi, implicit, ceea
ce simţi. Puterea de dincolo de nori coboară în
tot corpul, pînă pe pămînt. Rezişti. Da. Chiar
dacă nu înţelegi tot. Mă gîndeam ce mai festivismul
de Ziua Culturii, declarată aşa relativ recent,
tocmai de ziua lui Mihai Eminescu. Mă rog,
trecem peste asta. Mi se pare, de multe ori, că
sărbătoarea aceasta este de fiecare dată sau în
fiecare zi cînd vezi un spectacol frumos şi rotund
ca o Lună plină, cînd te mişti printr-o expoziţie
retrospectivă ca aceea a lui Ion Bitzan, de
pildă, de la MNAC, întîlnind spiritul unui
artist care nu s-a dezis de sine, de arta lui, de
compromis şi de anvergura harului, simţind
fîlfîind aripile lui Mihai Oroveanu care a ctitorit
acest loc, cînd îl asculţi pe Andrei Ioniţă cîntînd
aplecat peste violoncelul lui, cînd lui Mircea
Cărtărescu i se mai traduce undeva, o carte, cu
tot onorul, cînd un actor român ia un premiu de
interpretare pentru un rol principal dintr-un
film românesc la un festival bun din lume,
cînd tineri muzicieni cîştigă cele mai mari şi
prestigioase concursuri sau cîntă sau dansează
pe cele mai rîvnite scene, cînd Geta Brătescu
devine axis mundi la Bienala de la Veneţia. În
fiecare zi, se întîmplă ceva. Într-o sală mică
sau mare de teatru, cinema, într-o sală de expoziţie,
undeva, într-un loc mai mult sau mai puţin
convenţional. Nu faci faţă. Oricît te-ai strădui.
Peste tot este plin! Nu vedem sau nu citim numai
capodopere, tindem spre perfecţiune, dar nu o
atingem în fiecare zi. Artiştii trăiesc preocupaţi
continuu de ceea ce fac, propun, caută, se zbat,
îşi frămîntă mintea întru creaţie şi, de atîtea ori,
în găsirea banilor cei de toate producţiile. Se
înghit la pachet umilinţe, nedreptăţi, judecăţi
aiurea, jocuri politice... În fine, cînd merg cu
capul în nori şi cu picioarele pe pămînt găsesc
mai mereu cîte un motiv să fiu fericită şi să simt
că e o sărbătoare superbă cultura asta zilnică,
cultura „normală“ care ne ţine de mînă şi ne
susţine să trăim, dacă se mai poate, „normal“.
Altfel, există, oficial, o zi cînd Cultura este
„omagiată“, în acelaşi timp de Preşedinte, la
Cotroceni, de Guvern, la Ateneu, de Primărie, la
Odeon, de Operă, la Operă.
„Ştiţi ce înseamnă să călăreşti un nor?
Nu, n-aveţi cum să ştiţi
Bineînţeles că n-aveţi cum să ştiţi
Ce-aţi înnebunit
Nimeni n-a călărit vreodată un nor
Norii nu au destulă consistenţă ca să-i poţi călări
În schimb
Norii se visează
Şi SE visează
Şi NE visează“
Norii... Eu cred că şi Gigi Căciuleanu îşi
lungeşte gîtul ca să ajungă acolo, sus. De atîtea ori,
de atîtea ori. Că să-l urmăreşti, ca să-l însoţeşti
ca artist, neliniştit, în continuă mişcare-gînd-gestcuvînt-
sunet-desen-noapte-zi-noapte-azi, aici,
mîine, în Chile – ar fi să te cam ocupi numai cu şi
de asta. Cum a făcut-o o viaţă, de pildă, Dan Mastacan.
Cel care a fost cu adevărat Însoţitorul lui Gigi
Căciuleanu. Mintea limpede, clară, pragmatică,
strălucită care l-a intuit, l-a înţeles, l-a ordonat,
care i-a conservat memoria spectacolelor, a întîlnirilor
halucinante pe care le-a avut ca artist şi ca om, a
intersecţiilor. Dan Mastacan este cel care a
strîns fotografii fantastice, caiete-program, hîrtii,
hîrtiuţe, însemnări pe foi de grabă abandonate pe
ici, pe colo, desene, cel care a reuşit, de fapt, să-l
alcătuiască, să-l asambleze perfect pe acest artist
unic, complex, special, plurivalent, polifonic, dens,
policrom, cu suişuri şi coborîşuri, normal şi complet
anormal, dispus să o ia mereu de la cîte un început,
vibrînd, visînd, zburînd, o operă deschisă, un poem
căruia nu i s-a pus punct. De fapt, nici Dan Mastacan
nu a pus un punct plecînd. Acum, el ne poate şopti
cum este să călăreşti un nor. Simt asta. Dacă se
face puţină linişte în agitata noastră minte, s-ar
putea să-l auzim. L-am urmărit şi eu, consecvent,
pe Gigi Căciuleanu. Expoziţia extraodinară pe care
Festivalul Naţional de Teatru i-a dedicat-o a fost
una dintre propunerile cele mai concrete şi
provocatoare pentru o călătorie, liberă, prin lumea
lui. Un mare pariu spiritual, existenţial. Cu fiecare
spectacol, caut să mă vîr în universul lui Căciuleanu.
Să umblu pe acolo, să mă las să fiu eu însămi ca
să ajung la el însuşi. Uneori, nu plec cu întregul
după mine. Cu fragmete, cu fărîme de jurnal, cum
ar spune Ionesco, de vis, de stări. Gigi este generos
pentru că a avut norocul tinereţii fără bătrîneţe:
Miriam Răducanu. Şi pentru şansa asta, el îi iniţiază
pe mulţi din jur. Îi ia de mînă şi îi conduce dincolo
de nori. Cu pasiune. Cu dedicaţie. De-adevăratelea.
În Bucureşti, în Chile, la Paris, la Tîrgu-Mureş, la
Iaşi... dansatori, balerini, actori, dansactori. Îl admir
în absolutul rotunjimilor, tăişurilor, ascuţişurilor,
în unghiuri, în negru şi alb, în negru pe alb, în roşul
pasiunii, în aripile întinse peste mine, peste noi.
Rezervele sînt uneori şi doar punctuale. Ceea ce
înseamnă că şi el, şi eu sîntem vii!
O dedicaţie anume este aceea pe care a
cultivat-o modelîndu-l pe tînărul actor Lari
Georgescu. Pe care l-am întîlnit demult, cînd
se apropia de terminarea studiilor de actorie şi
cînd mi l-a prezentat Miriam Răducanu schiţind
cu el „Poezia visului”. Ca altădată, tot la
domnia sa acasă, pe Clara Flores. Lari Georgescu
a devenit proecupat şi şi-a lucrat enorm, fără
odihnă, valenţele corpului, ale dansului. Cu fiecare
spectacol pe care l-a făcut cu Gigi Căciuleanu, în
orice teatru, companie, împrejurare. A început
să-şi înţeleagă trupul, vocile, limitele, filosofia,
putinţele, neputinţele, s-a încărcat de preaplinul
imaginaţiei şi al neastîmpărului numit Căciuleanu,
a evoluat, a căpătat nuanţe. Din punctul meu de
vedere, în „L’Om dada” am găsit că Lari Georgescu,
dansactorul, este rotund, matur în mişcare,
partener de dialog al Maestrului său, Gigi Căciuleanu.
În spectacolul de la Unteatru, „Eine kleine
Nachtmusik”, am observat evoluţia pe care a
făcut-o în mecanismul rostirii. În strădania de
a-şi defini tehnic povestea asta, fără absurdele
pauze aiurea puse între cuvinte care, astfel, îşi
dezintegrează, îşi frîng sensul. Practic, de cele
mai multe ori, după fiecare cuvînt, venea cîte o
pauză. Fără sens. Derutant şi obositor. În această
direcţie, cred că o anumită maturitate în relaţia
cu cuvîntul începe să se instaleze. Nu este
deloc uşor să spui, şi cred că asta este ideea, să
spui şi nu să interpretezi, poezie. Aici, poeziile
care formează textul, scenariul spectacolului,
sînt semnate de Gigi Căciuleanu. La care se adaugă
un scurt fragment dintr-un scenariu original de
Commedia dell’arte care îi aparţine lui Mozart.
Mi se pare că efortul dublu de concentrare pe
mişcare şi pe rostire înclină balanţa, uneori, spre
rostire. Sau aici a fost ce m-a surprins pe mine.
Nu pot să spun că este spectacolul preferat, în
întregul lui. Nu i-am prins ideea dincolo de
„metaforă”, nu am descoperit elemente noi pe
linia mişcării, a dansului, poate mai multă
„fizicaţie” decît în alte montări, nu mi s-a
părut prea inspirat nici decorul sau, mă rog,
elementele de decor, care sînt introduse,
totuşi, în coregrafie şi datorită cărora putem
să vedem linia fiecărui muşchi, abilităţile
corporale, forţa protagonistului. Seduşi
oricum fiind de muzica lui Mozart. Inteligenţa
lui Gigi Căciuleanu transformă, după părerea
mea, acest spectacol într-un moment clar al
evoluţiei actorului Lari Georgescu. Şi ar mai fi
cîteceva de şlefuit aici, mai cu seamă în prima
parte, cînd inerţiile sacadării textului rup ritmul
mişcării. Şi al spectacolului. Nu este puţin lucru
în programul estetic pe care Gigi Căciuleanu la
structurat cu Lari Georgescu. Îmi place să privesc
din această perspectivă acest performance. Un
dans-teatru intim, de cameră cu... foarte mulţi
producători, coproducători, co-finanţatori...
Poate că şi caietul-program, superb, altminteri,
a costat ceva...
„... Mozart pe drum de seară... EINE KLEINE
NACHTMUSIK este o metaforă...”, spune Gigi
Căciuleanu, artistul complex, un fenomen viu.
Poate fi şi una dintre poveştile creatorului, a
angoaselor lui, a cursei de unul singur pe care
o parcurge în vis şi nebunie, în noapte şi zi, în
nori, pe pămînt şi în cer. Ceea ce este sigur năucitor
în sens şi spiritualitate, dincolo de alegerile
muzicale din Mozart este Poezia lui Gigi Căciuleanu.
Şi iar am ajuns cu capul printre nori şi stele...
„Un cer pătrat
În cerc de timp
În arc de cer
Unghiuri de cerc
Cu corp de stea
Înşelătoare
Nor tremurînd
Abea-abea
Un arc de corp
În unghi de cer
Înscris în
Setea care-l bea”
