Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Anuradha Roy - Valurile pământului de ---

Scriitoarea indiană Anuradha Roy îşi împarte viaţa între New Delhi, unde lucrează ca editor la editura academică Permanent Black, şi Ranikhet, un oraş în Himalaya. În anul 2006, s-a numărat printre finaliştii Premiului International Young Publisher of the Year, acordat de British Council. Romanul ei de debut, Atlasul dorinţelor zadarnice (Humanitas Fiction; 2011), a fost publicat simultan în anul 2008 în India şi Marea Britanie, fiind până în prezent tradus în şaisprezece limbi, şi a fost finalist Crossword Prize. Având drept cadru decorul feeric al munţilor himalayeni, Valurile pământului (The Folded Earth) e un roman despre conflictul dintre tradiţie şi modernitate şi totodată despre puterea naturii de a vindeca răni sufleteşti. Confesiunea emoţionantă a Mayei e dublată de o radiografie a Indiei profunde, dezvăluind o lume spectaculoasă, a tuturor contrastelor. (Prezentarea editurii)

„Un roman despre dragoste şi ură, tradiţie şi schimbare, pierdere şi suferinţă, a cărui acţiune se petrece într-un peisaj de neuitat, cel al superbei Himalaya.“
The Independent

*
2

Rivala mea în dragoste nu a fost o femeie, ci un lanţ muntos, după cum am descoperit la scurtă vreme după căsătorie. Nu ţinusem cont de voia familiilor noastre ca să fim împreună şi, în acele prime luni de după căsătorie, am fost doi renegaţi fericiţi pentru care universul se reducea la două camere închiriate şi un pat îngust. Ziua nu era decât o lungă aşteptare a serii, când aveam să fim din nou împreună. Nopţile nu erau făcute pentru somn. Dimineaţa ne luam în mai multe rânduri la revedere până să ne hotărâm să plecăm în direcţii diferite. Dar toate astea nu au durat multă vreme.
A început pe nesimţite – din când în când Michael amuţea, apoi s-a apucat să cerceteze felurite hărţi, a scos la iveală ghetele şi canadiana îndesate într-o valiză, sub pat. În cele din urmă neliniştea care mocnea în el n-a mai putut fi stăpânită. Era şi nu era alături de mine. Picioarele îl duceau pe terenul neted ca-n palmă, dar se îndoiau ca şi cum ar fi urcat pieptiş. Noaptea visa cu ochii deschişi. Studia buletinele meteo din locuri de care nu auzisem în viaţa mea.
Michael nu era alpinist, ci fotograf de presă. Când ne-am căsătorit şi-a găsit de lucru la un ziar, cu ajutorul unui coleg de şcoală al cărei tată era redactor. Nu ne puteam permite decât o excursie pe an, iar în tot restul timpului Michael nu trăia decât pentru acea excursie.
Felul în care tânjea Michael m-a făcut să înţeleg cum de unii oameni au în sânge muntele, iar alţii marea. Pe unii îi atrage oceanul cu o forţă căreia nu i se pot împotrivi; oriunde s-ar afla, într-un oraş luminat feeric din centrul ţării sau în mijlocul deşertului, când simt această chemare nu au de ales decât să plece într-acolo şi să stea pe ţărm, privind cum apa roade din mal. În clipa aceea îşi găsesc liniştea. Tot aşa, oamenii care iubesc munţii, măcar că s-au născut la şes, nu pot rămâne departe de ei. Oriunde altundeva se simt surghiuniţi. În oricare altă parte de lume pământul e prea neted, aerul prea greu, copacii prea înfrunziţi. Nimic nu le e pe plac: lumina are o culoare nepotrivită, sunetele nu sunt decât zgomote.
Ştiam de pe vremea studenţiei că Michael făcea excursii şi ascensiuni în munţi. Ce nu înţelegeam pe vremea aceea era că avea la fel de multă nevoie şi de mine, şi de munte. Din păcate, în apropiere nu erau vârfuri muntoase: locuiam în oraşul Hyderabad. Ca să ajungi la poalele Himalayei erai nevoit să petreci două nopţi în tren sau în maşină. Mult mai multe zile îţi trebuia ca să ajungi pe piscuri. Dealurile aflate mai aproape nici nu încăpeau în discuţie. Nici Nilgiris, nici Ghat1 nu erau îndeajuns. Trebuia să fie Himalaya şi n-aveam să înţeleg de ce până nu ajungeam eu însămi acolo, iar ziua aceea avea să vină, mă asigura Michael. Până atunci, an după an, rucsacul şi sacul de dormit îşi făceau apariţia din valiza de sub pat, iar trupul lui Michael pleca după mintea lui, care era deja la şase mii de metri deasupra nivelului mării, în plină ascensiune.
Într-un an, Michael s-a hotărât să urce până la Roopkund, un lac aflat un munţii Himalaya, la vreo patru mii opt sute de metri. Până acolo e un urcuş lung şi dificil spre Trishul, un pisc înzăpezit de peste şase mii şapte sute de metri. Apa lacului este îngheţată în cea mai mare parte a anului. Lacul a fost descoperit de un paznic de vânătoare în 1942 şi nimeni nu i-a dezlegat enigma nici până acum. În apă se află oase şi cranii, rămase intacte datorită gheţii. Cam şase sute de oameni au murit aici în secolul al nouălea, după unii, al şaselea după alţii. Multe dintre schelete erau împodobite cu brăţări la încheieturile mâinilor şi picioarelor, coliere şi inele. Şase sute de călători, la altitudinea aceea, în pustietate… unde se duceau oare? Nimeni nu are habar. Nu se ştie să fi existat un drum din Roopkund spre Tibet sau în altă direcţie. Atunci cum muriseră? Arheologii cred că au fost prinşi de o avalanşă sau o furtună cu piatră. Şi într-adevăr, multe din cranii au găuri de mărimea unei mingi de tenis.
Bijuteriile au fost luate, iar scheletele lăsate acolo unde fuseseră găsite. Acolo sunt şi acum, cu toate că turiştii au luat părţi din ele în chip de suveniruri. Chiar şi în zilele noastre, de fiecare dată când lacul se dezgheaţă, în perioada musonului, apa aduce la mal oase şi cranii.
Michael mai încercase o dată să ajungă la Roopkund, dar nu izbutise, din cauza vremii rele şi a lipsei lui de experienţă. De data asta, zicea, luase echipament mai potrivit. Îşi planificase altfel timpul, ştia la ce să se aştepte. Cu toate asigurările lui, eu simţeam totuşi cum mă cuprinde o spaimă ca un nor negru, tot mai întunecat pe măsură ce se apropia ziua plecării. Mi-am dat seama că îl privesc pe Michael cu o emoţie pe care n-o prea mai simţeam după şase ani de căsnicie. Îi inspiram adânc mirosul, parcă voiam să-l păstrez în străfundul meu, îi cercetam linia strâmbă a nasului pe care şi-l rupsese când era copil, firele de păr argintiu, prea timpuriu apărute, felul în care îşi dregea vocea în mijlocul unei propoziţii şi se trăgea de lobii urechilor când era adâncit în gânduri.
Ştia că îmi fac griji. În noaptea dinaintea plecării, în timp ce eram întinsă pe burtă şi el îşi plimba degetele pe spatele meu încordat şi ceafa care mă durea, mi-a povestit în şoaptă despre excursie. Urcuşul nu era chiar atât de dificil pe cât părea. Degetele lui alunecau în sus şi în jos pe spinarea şi gâtul meu, iar eu simţeam cum mi se strânge stomacul de frică. Traseul mai fusese parcurs de mulţi alţii. La vremea când urmau să ajungă ei acolo, ploaia şi zăpada aveau să fi urcat mai sus, spre vârf. Drumul trecea printre pajişti care aveau să fie smălţuite de flori sălbatice. Degetele lui îmi coborau până la picioare şi urcau din nou până la umeri, găseau muşchii încordaţi şi îi făceau să se relaxeze, apoi se întorceau. Îşi verificase ghetele, sacul de dormit, cortul, trăsese de fiecare fermoar şi de fiecare frânghie. Pusese becuri şi baterii noi în lampa fixată pe cască. În Delhi avea să-şi cumpere o pereche nouă de ochelari de soare, mai buni. Vorbea de parcă citea o listă.
Dar fiecare obiect de care îmi vorbea mă ducea cu gândul la fel şi fel de ghinioane. Nu voiam să mai aud nimic. I-am atins cu mâna barba nerasă, care îi creştea întotdeauna prea repede, şi cred că am zis:
– Până o să te întorci o să ai ditamai barba, ca de fiecare dată. Apoi l-am prins de colăcelul de grăsime de pe burtă:
– Şi ăsta o să dispară. O să vii slab, mort de foame.
– Hămesit, a zis el. Slab şi anemic.
M-a apucat uşor cu dinţii de lobul urechii, s-a întins peste mine ca să stingă lampa de pe noptieră şi a urmărit cu degetul fiecare linie a feţei mele şi gropiţa din bărbie.
– La ce i-a trebuit să se însoare cu fata asta? a spus imitând vocea unei mătuşi în vârstă. De ce a luat-o pe fata asta slabă ca o scândură, cu faţa neagră ca dată cu cremă de ghete? Când te uiţi la ea nu-i vezi decât ochii.
Şi-a trecut degetele prin părul meu încâlcit.
– Aproape că ţi-a ajuns la brâu, Maya. Cât o să fie când mă întorc?
Simţeam miros de ceapă prăjită, cu toate că era aproape miezul nopţii. La radioul vecinilor, o voce plictisită vorbea despre inundaţii, înşelătorii, accidente feroviare şi meciuri de cricket. Mâna lui Michael mi-a coborât până la şolduri.
– O să ai părul până aici, sau poate mai lung? Până aici?
Am stins lumina.

* * *

Vestea mi-a fost adusă de proprietar, care avea telefon. Trupul lui Michael fusese găsit după trei zile de căutări. Era aproape de lac, mi-a spus, aproape reuşise să ajungă la el când o alunecare de teren, ploaia şi o furtună de zăpadă îl despărţiseră de tovarăşii lui. Când l-au găsit avea glezna fracturată, ceea ce explică de ce nu reuşise să-şi găsească un adăpost. Faţa îi era de nerecunoscut, neagră, arsă de ger.
L-au adus în vale, într-un sătuc prin care trecuse, şi l-au incinerat. Au păstrat rucsacul găsit lângă el, iar institutul de alpinism mi l-a trimis la Hyderabad împreună cu cenuşa lui Michael, strânsă într-o cutie goală de ghee. Am încercat să văd ce era în rucsac, dar după ce am scos două cămăşi de corp care purtau încă mirosul lui, n-am mai avut putere să merg mai departe. Am pus rucsacul în valiza de sub pat, unde stătuse şi înainte.
În ziua în care l-am primit, am coborât pe uliţă până la prăvălia de paan, pe zidul căreia era înşurubată o cutie de tablă cu un telefon înăuntru. Eram de-ai casei acolo. În faţa prăvăliei se învârteau câţiva oameni. Fumau, stăteau la taclale, aşteptau să le fie preparat paan-ul şi să le vină rândul la telefon. Am aşteptat şi eu să-mi vină rândul. Fiindcă ştiam că cei din jur trag cu urechea, la început am vorbit foarte încet. Institutul de alpinism se afla în zona de dealuri, la sute de kilometri distanţă. Ai fi zis că pe fir se dezlănţuise o furtună. Persoana de la celălalt capăt al firului ţipa: „Ce? Cum?” Am ridicat vocea, o dată, şi încă o dată, ca să acopăr hârâiturile şi păcănelile.
– Ce? Cine e acolo? întreba vocea.
M-am apucat să strig:
– Soţul meu a murit în accidentul de pe munte. Îmi puteţi da nişte detalii?
Oamenii din faţa prăvăliei s-au strâns în jurul meu. Mă priveau fix, fără să clipească. În cabină duhnea a tutun de mestecat ieftin, fum de ţigară şi tămâie. O bătrână m-a bătut uşor cu palma pe umăr:
– Paampam, paampam, mi-a spus pe un ton compătimitor.
I-am dat mâna la o parte. Am explicat în amănunt despre ce e vorba persoanei de la celălalt capăt al firului. Interlocutorul meu vorbea engleză cu un puternic accent hindi.
– Doamnă, nu sunt o persoană autorizată, mi-a răspuns. Vă rog să aşteptaţi un minut.
După o lungă pauză am auzit altă voce, care mi s-a adresat cu multă precauţie:
– Doamnă, am înţeles bine, sunteţi…?
Am repetat:
– Soţul meu a murit în acea expediţie. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat.
Omul a început să vorbească, dar vocea îi era acoperită de pârâituri, ca şi cum furtuna de pe fir se înteţise. Nu înţelegeam nimic. Nici nu mai puteam vedea sau vorbi din cauza lacrimilor. Am pus receptorul în mâna persoanei care se afla cel mai aproape şi am plecat clătinându-mă.
Gândul că voi fi nevoită să dau încă o dată telefon din aceeaşi cabină, în auzul tuturor, era de nesuportat. A doua zi m-am apucat să scriu institutului de alpinism: „Stimate domn, Stimată doamnă”, am început. „Vă scriu fiindcă vreau să aflu…” Am lăsat jos stiloul şi am reluat scrisoarea după o săptămână. Aveam nevoie să ştiu în ce împrejurări murise Michael. Cum anume? Prin cap îmi umblau o sumedenie de întrebări. Mi-ar putea da oare cineva un răspuns? Mă uitam la foaia albă, neliniată. În faţa ochilor mi-au apărut feţe înnegrite de ger. Am auzit cum a trosnit glezna lui Michael când s-a rupt osul. Am pus din nou stiloul jos.
M-am întins pe pat şi am privit în tavan. Într-un colţ, acolo unde doar Michael putea ajunge cu mătura, dacă se urca pe un scaun, păianjenii îşi ţesuseră pânzele. Acum puteau trăi în pace, netulburaţi. Ştiam că în fundul unui sertar din dulap era un teanc de scrisori de la o fostă iubită de-a lui. Aveam să le ard fără să le citesc. Oare o iubise la fel cum mă iubise pe mine?
Mă temeam să aflu. Nu voiam să ştiu.
Scrisoarea către institut a rămas neterminată. Nici telefon n-am mai dat. M-a cuprins o agitaţie căreia nu mă puteam împotrivi. Am început să plec de acasă când se crăpa de ziuă. Cutreieram oraşul ca şi cum aş fi putut da de Michael pe undeva. Seara nu înţelegeam de ce mă dor picioarele, de ce hainele îmi erau îmbibate de sudoare. Îmi lua ceva timp să-mi amintesc că bătusem străzile, rătăcisem la întâmplare, că mă urcasem în autobuze fără să ştiu încotro se îndreaptă, că mă oprisem în parcuri şi în magazine până când magazinele se închideau, maşinile se împuţinau şi străzile erau prea pustii pentru o femeie singură. O dată am nimerit la ruinele fortului Golconda2 unde, printr-o minune a acusticii, dacă cineva bătea din palme în faţa porţii, sunetul se auzea, după câteva clipe, pe meterezele cele mai îndepărtate. Michael mă întrebase râzând cu câteva luni în urmă, când vizitasem împreună fortul:
– Ce-ar fi să bat din palme şi în clipa următoare să pic mort? Pocnetul palmelor s-ar auzi încă. Aplauze fantomatice.
– Ce prostii îndrugi! l-am dojenit şi mi-am sprijinit obrazul de palma lui, ca să mă pătrund de căldura făpturii lui.
Eram singură. Nu ţineam legătura cu nici un prieten. Îi pierdusem în anii când fusesem cufundată în viaţa cu Michael. De fapt, nu aveam nici familie, cu toate că părinţii mei locuiau în acelaşi oraş. Tatăl meu mă dezmoştenise cu mare tam-tam şi în mod oficial atunci când mă căsătorisem. Nu putea accepta ideea că are un ginere de altă religie. Mamei îi era prea teamă de el ca să facă mai mult decât să se întâlnească pe furiş cu mine la templu. Nu avea cum să afle veşti de la mine decât dacă o căutam eu. Iar eu n-am căutat-o. Nu eram în stare în acel moment. Ce să-i spun? S-ar fi prăpădit de durere. Aveam o slujbă, dar nu mia trecut prin minte să anunţ de ce nu mai veneam la lucru. În patul meu, acolo unde ar fi trebuit să stea Michael, se afla o cutie de tablă plină cu cenuşă. Aveam douăzeci şi cinci de ani şi viaţa se încheiase pentru mine.

______________
1 Lanţuri muntoase de 2600- 2700 m, situate în zona centrală a Indiei.
2 Fort construit în secolul al XIIIlea, unul dintre cele mai faimoase monumente istorice ale oraşului Hyderabad, renumit pentru acustica sa şi sistemul ingenios de canalizare.

Traducere şi note de Irina Bojin

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu
Copyright©Humanitas Fiction, 2012

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara