Cine priveşte cu obiectivitate anul literar care se-ncheie, obiectivitate nu absolută, ci numai atât cât putem s-o avem, omeneşte vorbind, va constata că, deşi au ieşit cu întârziere de sub tipar, revistele literare nu au dispărut, în condiţile în care dispar intreprinderi sau societăţi comerciale, altele, multe decimate de criza financiarăde azi... Supravieţuirea unor bine cotate publicaţii literare ca România literară, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare” etc. aparţinând de Uniunea Scriitorilor (publicaţii considerate de patrimoniu) este, cred, principalul eveniment literar al anului 2012, în lumea noastră, unde firescul a devenit excepţie. Câte eforturi, stratageme, eforturi ale echipei de conducere s-au consumat pentru a le menţine pe linia de plutire financiară, puţini colegi de scris le cunosc. Imaginaţia multora lucrează dezordonat, capricios, haotic, dar nu poate ignora că, dincolo de orice presupunere, realitatea e „singura prejudecată”, admisă de bunul – simţ.
Anul 2012 a fost anul centenarului Steinhardt, iar simpozioanele, inclusiv la Academia Română, dar şi la Rohia, Bistriţa, Baia Mare, Satu Mare, Cluj, la unele am participat, au marcat triumful postum al unui autor iubit de cele mai diverse categorii de cititori.Un million de exemplare s-au vândut până acum din 1990, din Jurnalul fericirii , iar seria de la Editura Polirom continuă.
A fost tradiţionalul Târg de Carte, Gaudeamus-ul apoi, unde nume ca Florina Ilis, Radu Aldulescu, Daniela Zeca, ori Mircea Mihăieş, Andrei Pippidi, Dan C. Mihăilescu, Radu F. Alexandru, Vlad Zografi, sau Marius Chivu, Radu Vancu, Vlad Moldovan, Andra Rotaru au captat atenţia publicului, la această întâlnire de toamnă, un adevărat rentree românesc. Despre traduceri, abundente, la zi, şi anul acesta, vreau să amintesc doar două, trei nume, Dinu Flămând, cu descoperirea, pentru publicul român, a straniului poet spaniol, Antonio Gamoneda, cu antologia Claritate neostenită, care stă, pentru mine, ca gest cultural major, alături apreciatul volum colectiv cu tălmăciri din poezia „înaltă” a lui T.S.Eliot. Apoi, echivalenţele din italiană ale Gabrielei Lungu– una a celebrului roman Ghepardul, cealaltă a recentului Alessandro Baricco, cu Emaus, ambele la Humanitas.
Turnirul poetic din Efes, din septembrie, organizat prin strădania lui Gabriel Chifu (ca şi precedentul turnir, cel din Grecia), urmat de spectaculoasele seri de poezie, proză, eseu, arte reunite, o succesiune de lecturi publice, de fapt, desfăşurate în Sala cu oglinzi, pe Calea Victoriei 115, au avut un impact deosebit. Bine ritmate, beneficiind de un calendar literar amplu conceput, aceste lecturi i-au avut ca invitaţi atât pe scriitorii cunoscuţi din Capitală, cât şi pe colegii lor din marile oraşe universitare. Apoi, Gala poeziei române contemporane, ediţia a doua, de la Ateneul Român, a adunat 15 voci lirice distincte, selectate de Nicolae Manolescu, o parte le regăsim şi în ediţia precedentă, a cărei structurare i-a aparţinut aceluiaşi critic-selecţioner. Nu uit marele spectacol literar de la Petrila, unde lecturile unor poeţi din ţară, sau dialogul cu publicul au avut firescul aşteptat de noi toţi, nici numeroasele simpozioane, colocvii cum a fost cel de proză, alba-iulian, dar nu fac inventar, ci urmez o linie a memoriei, sper, semnificative. Nu sunt de omis, din cuprinsul lui 2012, festivitatea decernării premiilor Uniunii Scriitorilor, la Biblioteca Universitară Bucureşti, dar şi Premiile naţionale de poezie, Mihai Eminescu, pentru Opera Omnia şi Opera prima, acordate la Botoşani, de ziua poetului. De asemenea, la Târgu-Jiu, de ziua lui Arghezi, premiile literare, decernate de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, au răsplătit excelenţa unor autori. Nu trebuie uitate nici premiile ASB, nici premiile diferitelor filiale. Mai recent, un eveniment a fost selectarea unor titluri (foarte diferite ca arie de subiecte) urmate de desemnarea de către juriul României literare a Cărţii anului, unde Andrei Pleşu cu volumul său de eseuri religioase a câştigat în faţa unor titluri bine cotate de cititori , validate de critica literară, de pildă, volumul de versuri al lui Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei, tipărit la Casa de pariuri literare, editură ambiţioasă, ca de altfel Tracus Arte, destul de vizibile în 2012. Nicolae Prelipceanu a avut un an foarte bun pentru lirica sa ironică, impunând, în concertul formulelor lirice, un mod de a scrie original, provocator– antiliric, pornind de la realitatea imediată, pentru a ajunge la o poezie paradoxal de gravă, dar total desolemnizată. Un scepticism care nu decade în mizerabilism.