Prilejuită în anul ce a
trecut de aniversarea
a patru secole de la
apariţia părţii a doua
a romanului Don
Quijote, omagierea lui
Miguel de Cervantes
va continua şi în 2016, cînd se
împlinesc patru secole de la
moartea sa, la aceeaşi dată de
23 aprilie 1616, coincidentă,
după cum se ştie, cu aceea a
Marelui Will.
Pentru comemorarea ingeniosului
creator sunt prevăzute, pe întreg
parcursul acestui an, decretat de
oficialităţile spaniole anul Cervantes,
şi în întreaga Spanie, mai ales în
locurile emblematice, Madrid, Alcalá
de Henares, Valladolid, diverse
programe, proiecte şi manifestări –
expoziţíi, congrese, conferinţe, activităţi
muzicale şi scenice, restaurări etc.–,
menite a pune în valoare moştenirea
cervantină, din perspective inedite
şi cu noile mijloace ale erei digitale.
De altfel, data morţii lui Cervantes
este în patria sa un eveniment anual.
Ziua de 23 aprilie, învestită cu
semnificaţii universal simbolice şi
omagiale privind Cartea şi Scriitorul,
a devenit Ziua Cărţii şi a decernării
Premiului Cervantes, ocazie cu
care laureatul pronunţă tradiţionalul
discurs pe o temă inspirată de
personalitatea şi opera autorului
lui don Quijote.
Dar dincolo de momentele aniversare
sau comemorative, prezenţa lui
Cervantes a fost şi este permanentă,
ca şi actualitatea sa, în epoca modernă
şi postmodernă mai mult ca oricînd,
polarizînd atenţia publicului de cele
mai diverse categorii. În posteritate,
i s-a restituit autorului locul cuvenit
în istoria literaturii spaniole şi adevărata
valoare a creaţiei sale –profund
umanistă, modernă şi originală. În
ultimele decenii, cînd teoria literară,
dînd denumiri, definiţii şi analizînd
tehnici şi procedee considerate a fi
o noutate, le-a putut identifica avant
la lettre în construcţia şi discursul
narativ sau dramatic al lui Cervantes,
specialiştii şi-au îndreptat atenţia
asupra aspectelor formale ale creaţiilor
cervantine, dezvăluind caracterul
inovator al construcţiei şi discursului
–metaliteratură, autoreferenţialitate,
intertextualitate, mixaj generic…
Recunoscut astăzi ca precursor
al celor mai importanţi scriitori de
limbă spaniolă, de-a lungul secolelor,
Cervantes rămîne un reper fundamental
pentru marii autori contemporani
din aria culturală hispanică şi nu
numai. În propriile lor opere aceştia
valorifică texte, teme şi procedee
cervantine, prin diverse forme de
intertextualitate, obiect al numeroaselor
studii comparatiste care, împreună
cu comentariile critice, ediţiile,
traducerile, acumulate în timp, la
diverse latitudini, formează deja
un corpus impresionant, în continuă
creştere. Dar inepuizabila operă a lui
Cervantes şi viaţa sa încă învăluită
în mistere, supoziţii sau erori, unele
convenţional acceptate – începînd
cu data exactă a naşterii, probabil
29 septembrie, de Sfîntul Miguel,
înainte de botezul la 9 octombrie
1547 şi data morţii, în realitate cu
o zi înainte, 23 aprilie fiind data
înmormîntării– conţin temeiuri pentru
alte noi descoperiri, ipoteze sau
perspective.
În aşteptarea acestora, propunem
aici cititorilor României literare
lectura unui comentariu de factură
clasică, aparţinînd filozofului şi
eseistului spaniol Julián Marías
(Valladolid, 1914- Madrid 2005),
discipol, colaborator şi continuator
al lui José Ortega y Gasset, autor
al unor importante volume pe teme
de filosofie, istorie, literatură, inclusiv
interpretări ale operelor maestrului
său ş.a.1
Din opera sa am selectat capitolul
final intitulat Expresión de España
(Spania în opera lui Cervantes), din
volumul Cervantes clave española
(1990), în care Julián Marías reia
problematica din eseul său anterior
El español Cervantes y la España
cervantina (1966). Menţine aceeaşi
perspectivă, a filozofului interesat
de problemele istoriei şi ale actualităţii
sociale, politice şi literare ale ţării
sale, pentru a insista asupra „dublei
relaţii” între Cervantes şi Spania,
la care se referă şi în prolog („în ce
măsură Cervantes ne ajută să înţelegem
Spania şi, totodată, încercarea de
a-l înţelege pe el ne obligă să punem
în joc înţelegerea ţării noastre”).
Filozoful o analizează aplicînd concepte
proprii, ca de exemplu, instalare sau
traiectorie, expuse în lucrarea sa
fundamentală, Antropología metafísica,
dar şi orteguiene, precum circumstanţa
sau metoda circulară a cunoaşterii.
Egală importanţă îi acordă şi altui
aspect fundamental, receptarea operei
prin actul lecturii. Cum ar trebui
să-l citim pe Cervantes? Mai înainte
de toate, filosoful pledează pentru
lectura globală a operei, narative,
dramatice şi poetice; totodată, pentru
un anume mod de a citi, un tip de
lectură, neîmpovărată şi neîntreruptă
de notele sau comentariile suplimentare.
Aşadar, o lectură dăruită exclusiv
textului cervantin, care i-ar împrumuta
cititorului condiţia captivului de
bunăvoie, care, prin lectură şi graţie
ficţiunii, trăieşte simultan experienţa
captivităţii şi starea de libertate. O
situaţie şi un ideal cu rol constitutiv
în aventura lui Don Quijote şi
experimentate în viaţa reală de
Cervantes şi de comentatorul său
Julián Marías. Acesta din urmă
precizează că a conceput relaţia
Cervantes-Spania ca o cheie de lectură
a operei cervantine, aşa după cum
Cervantes însuşi pune la îndemîna
cititorului o cheie inevitabilă pentru
înţelegerea spiritului şi sufletului
spaniol.
Spania în opera lui Cervantes
După cum spunea Goethe: „Ceea
ce ai moştenit de la părinţii tăi, trebuie
să cucereşti ca să posezi. Una din
sarcinile cele mai dificile ale omului
este să intre în posesia moştenirii
sale.” Faptul că nu fac acest lucru
este cea mai importantă cauză a
sărăciei spaniolilor, ca şi a altor
popoare, în funcţie de epoci. Dacă
considerăm că Cervantes este una
din părţile principale ale moştenirii
noastre istorice, se cuvine să ne
punem întrebarea dacă realmente o
posedăm.
În opera lui Cervantes se află
Spania: aceea care există efectiv şi
aceea care este visată, nu mai
puţin reală şi ea. Iar ceea ce s-a vădit
în cărţile sale este expresia Spaniei.
Opera cervantină în întregime este
făcută din Spania, ca dintr-un material,
şi citind-o, noi o absorbim treptat.
Nu putem cunoaşte Spania dacă nu
îl avem înăuntrul nostru pe Cervantes,
pentru că în el ea s-a împlinit, în
gradul cel mai înalt, în scrierile
sale fiind transparentă, inteligibilă,
asimilabilă.
Cervantes – după cum am amintit
şi am arătat – a văzut totul, dar cu
iubire, care este singurul mod de a
vedea, videre şi nu invidere, a vedea
cu ochi răi, a invidia. Distincţia
care ar trebui să se facă între aceste
două maniere extreme şi gradele lor
intermediare ar permite înţelegerea
literaturii şi a întregii culturi spaniole
(şi de asemenea, cu schimbările
cuvenite, a celorlalte). Dacă îl
avem pe Cervantes înăuntrul nostru,
dar fără a-l cunoaşte, rezultatul este
că îl purtăm ca pe un corp străin. Nu
ar fi aceasta o trăsătură a vieţii noastre?
Este problematic stadiul acestei
moşteniri. Din multe raţiuni – multe
dar insuficiente –, Cervantes a fost
redus la Don Quijote; după cum
s-a văzut, acest lucru este imposibil
şi, în plus, face ca nici această
carte să nu mai fie înţeleasă. Quijotele
are o supremaţie evidentă, dar nu
mai puţin limpede este că nu poate
pretinde exclusivitatea. În întregimea
ei opera lui Cervantes este prodigioasă;
mai mult, este necesară.
Chiar şi Quijotele este însă foarte
puţin citit şi aproape întotdeauna pe
bucăţi, fragmentar; în general cu
ajutorul studiilor şi comentariilor,
evident, utile şi justificate, dar care
deplasează pe alt plan dimensiunea
specifică a lecturii, căreia îi sunt
destinate, în primul rînd, cărţile.
Numai lectura integrală şi continuă
ne pune în faţă cartea ca atare,
eliminînd dezavantajul pierderii
genului, lucru deosebit de important,
dat fiind că romanul este o repezentare
imaginativă a vieţii umane, care este
sistematică.
Este oare validă o „lectură definitivă”
a Quijotelui şi a operei cervantine
în totalitate? Fiecare epocă, poate
fiecare generaţie trebuie să citească
pe Cervantes de pe poziţiile propriei
sale situaţii, din perspectiva sa
ireductibilă la altele. Rezultatul este
convergenţa cărţii cu cititorul ei, două
lumi care se întîlnesc. Cervantes
ne spune lucruri diferite, în funcţie
de cine este acest noi. În infinitatea,
aproape infinitudinea operei reale,
fiecare epocă detaşează şi subliniază
anumite aspecte, elemente sau teme,
le lasă la o parte sau le uită pe altele.
De aceea se poate întotdeauna „reveni”
la opera clasică: în aceasta constă
clasicismul ei.
O contribuţie de neînchipuit a
adus Cervantes la facerea Spaniei,
mai ales la exprimarea ei, la cuprinderea
şi înţelegerea ei. După cum am
mai arătat, el nu „vorbeşte” despre
ea, ci a trăit-o, a absorbit-o, a elaborat-
o, a transpus-o, în paginile
sale, vie, în toată diversitatea şi bogăţia
ei, cu tot dramatismul ei. Numele lui
Cervantes este o parte esenţială a
ceea ce înseamnă Spania. Cînd cineva
se gîndeşte la ea, dacă nu are în
vedere un spaţiu gol, trebuie să se
gîndească la Cervantes. Am demonstrat
că modul în care majoritatea spaniolilor
îl percep pe Cervantes este cu
totul deficient. Imaginaţi-vă ce poate
să însemne faptul că spaniolul,
gîndindu-se la Cervantes, nu se
gîndeşte la nimic precis.
Se vorbeşte mult acum de o criză
a patriotismului şi, într-adevăr, ea
există. Detaşarea tinerilor faţă de
această noţiune se explică, pe de o
parte, prin prostituarea acestui cuvînt
şi, pe de alta, prin faptul că patriotismul
istoric a fost înlocuit cu altele, false
şi frauduloase, abstracte, născute
din diverse propagande, în special
politice, ceea ce explică fenomenul
„colaboraţionismului”, atît de răspîndit
în cel de Al Doilea Război Mondial şi observat încă din Primul. De prea
multe ori numele Spaniei a fost
luat în deşert sau folosit în mod ipocrit.
Cred însă că slăbirea sau oscilaţia
patriotismului are o altă cauză, neluată
în seamă de obicei: pierderea funcţiei
literaturii, mai ales la ultimele generaţii.
Timp de milenii, adevărata realitate
a fost considerată a fi interpretarea
realităţilor istorice şi sociale, care au
fost înţelese în mod lucid şi din lăuntrul
lor, într-o formă vie şi nu strict
conceptuală, în orice caz nu teoretică,
de nenumăraţi bărbaţi şi femei. Este
probabil ca efectiva superioritate a
unor popoare asupra altora să se
datoreze, mai mult decît bogăţiei sau
puterii, calităţii literaturii lor şi gradului
în care o asimilează. Măreţia Spaniei
din Secolul de Aur poate fi oare
separată de bogăţia şi capacitatea
creatoare, de difuzarea literaturii
sale, incluzînd teatrul? Şi nu la fel
ar trebui să se spună, în diferite grade
şi momente, despre Italia, Franţa,
Anglia, Germania? Încă mai evident
devine acest lucru în privinţa Romei,
ca să nu mai vorbim de Grecia.
Dacă am calcula consecinţele
pe care le-a avut – şi le are – pentru
Spania deficitara lectură şi intrarea
în posesia operei lui Cervantes, am
ajunge să descoperim consecinţe pe
cît de neaşteptate, pe atît de neliniştitoare.
Vor zice unii că nu contează; alţii
s-ar bucura de acest lucru, gîndind
că depăşirea condiţiilor proprii ale
diferitelor ţări este un progres, un
pas înainte către o condiţie umană
superioară. Dar întrucît omul este
circumstanţial, unica manieră de care
dispunem pentru a fi europeni,
occidentali, oameni, este să fim
spanioli; şi aceasta este justificarea
intrinsecă a patriotismului.
Partea proastă – falsă – a acestuia
este exclusivismul, propriu tuturor
naţionalismelor şi, în mod cu totul
special, a naţionalismelor care îi
afectează pe cei ce nu sunt naţiuni,
ci altceva; Cervantes a fost spaniol
fără fobii, plin de respect, politeţe şi
entuziasm faţă de celelalte neamuri.
A fost spaniol în mod liber cu toată
libertatea, dar nu prin decizie sau
alegere, ci iremediabil, cu bucuria
de a fi aşa –cu toate că, atunci şi mai
întotdeauna, a fi spaniol era şi o durere
(păcăleala consta în a omite acest şi).
A fi ceva în mod liber şi iremediabil
în acelaşi timp, înseamnă acceptarea
destinului, care în acest caz se numeşte
vocaţie. Prin vocaţie a fost spaniol
Miguel de Cervantes.
* * *
Să presupunem că l-ar citi cineva
pe Cervantes, nu numai Quijotele,
fără idei preconcepute. Se cufundă
în Spania, cel puţin în Spania timpului
său, cu o plenitudine incomparabilă.
Nu e uşor să găseşti, în nici un alt
timp, exemple echivalente. Există
scriitori „liniari”; alţii, numiţi, cu un
cuvînt echivoc şi foarte plăcut,
„poligrafi”; iar alţii sunt, ceea ce este
foarte diferit, cu totul altceva, multidimensionali.
Aşa a fost Cervantes,
într-o manieră extraordinară. Nu
pentru că şi-ar fi spus părerea despre
multe lucruri, ci pentru că le-a văzut
şi trăit, le-a cuprins în opera sa: acolo
se găsesc, fiecare la locul lui, în
registrul lui, cu limbajul propriu.
Viaţa lui Cervantes, în ciuda
stăruitoarei investigaţii acumulate,
rămîne în mare parte necunoscută.
Marea întrebare căreia s-ar dori să
i se găsească răspuns este: cum îşi
petrecea el zilele? Aproape niciodată
nu aflăm, de la nimeni, care fusese
sau era bilanţul cotidian, după ivirea
aducătoare de noi iluzii a fiecărei
dimineţi. Doar răspunsul la o asemenea
întrebare ne permite să înţelegem
gradul şi forma de fericire a fiecărei
vieţi. În fiecare din etapele celei a
lui Cervantes, oare ce configuraţie
vor fi avut zilele lui? Nu există
documente şi nici el nu ne-a explicat
vreodată; putem doar să căutăm
urme, să deducem, mai cu seamă
concentrîndu-ne asupra personajelor
sale.
Impresia mea este că Cervantes
va fi simţit multă singurătate în
mijlocul oamenilor. Este surprinzătoare
absenţa persoanelor permanente
de-a lungul vieţii sale; nici familia
sa, nici Ana Franca, nici Catalina
de Palacios. El absorbea prezenţa
umană de la oarecare distanţă.
Aviditatea lui faţă de formele de viaţă
era evidentă, ca şi preocuparea
dominantă pentru realităţile naţionale.
Şi recurgea la o retragere reflexivă
dar nu în primul rînd ideologică.
Vieţi umane înlănţuite, reale sau
fictive, întotdeauna imaginate,
interpretate: aceasta este opera
lui.
Acolo apar toate straturile sau
nivelele societăţii spaniole ale timpului
său şi, în oarecare măsură, ale locurilor
legate de prezenţa Spaniei. Nu lipseşte
decît America şi e interesant că, lucru
dovedit, a vrut să plece acolo. Se
presupune că pentru a găsi o slujbă;
desigur, dar ar trebui să ne gîndim
şi la alt motiv. Poate că a dorit să
ajungă în America şi din curiozitate,
pentru a o cunoaşte. Dacă îl comparăm
pe Cervantes cu alţi scriitori, el pare
mai „aventurier” decît majoritatea
celorlalţi. Vreau să spun că mai puţin
planificat, mai puţin stabilit, statornicit
decît ceilalţi, care erau instalaţi în
mănăstiri, în Universitate, la curte,
în lumea literară sau a teatrului,
în război, diplomaţie, în intrigile
politice. Cervantes se „apropie” de
multe lucruri, dar nu rămîne la ele,
nu aderă la niciunul, evadează de
fiecare dată. Viaţa lui a fost un
permanent exerciţiu de libertate.
Această mişcare de retracţie pe care
Cervantes o face şi o repetă, luînd
distanţă de fiecare dată, îi permite
să dobîndească o viziune excepţională,
ca amploare. Cunoaşte Spania ca
nimeni altul. Ne interesează însă cum
o ştie. S-ar putea vorbi, desigur,
de „gîndirea” lui Cervantes, dar într-un
sens care nu este cel uzual, pentru
că nu este vorba în mod fundamental
de „idei” – cu atît mai puţin de idei
primite, ca rezultat al lecturilor – şi
nici de o „doctrină”; este o gîndire
vitală, care constă în a primi realitatea
şi a-i da tîrcoale, dar nu numai în
cap, pentru că nu se gîndeşte cu
capul, ci în viaţă.
Astfel se explică de ce opera lui
Cervantes, în partea ei cea mai
interesantă, desigur, este „tîrzie”.
Ceea ce a făcut Cervantes a fost să
trăiască– şi nimic nu se face cu
mai mari diferenţe de intensitate,
chiar dacă acestea nu sunt luate în
seamă aproape niciodată. A trăit şi
a meditat la toate, ajunsese să ştie
totul, ajunsese pînă „la capătul lumii”,
al lumii pe care o străbătuse neobosit
şi în multe direcţii. Ştia ce anume
era Spania în complexitatea şi bogăţia
ei, în diversitatea explorată an după
an, o simţise şi îi împărtăşise soarta,
durerile, pe dinlăuntru, nu cu o viziune
panoramică, de pe un loc privilegiat.
De aceea am pomenit de retracţie
sau, dacă e preferabil, retragere: după
ce fusese amestecat în toate, Cervantes
se repliază în singurătatea sa, lasă
un timp pentru sedimentare şi se
pune pe scris.
Găseşte Spania în plenitudinea ei
– tinereţea i se scurge între Mühlberg2
şi Lepanto – şi o lasă cînd se anunţă
o preocupare, o oscilaţie în privinţa
traiectoriilor posibile. De-a lungul
timpului transpune toate acestea în
cărţile lui, în formă narativă, care
este forma radicală a raţiunii, lucru
pe care Cervantes nu-l ştia, dar poate
îl ghicea. A face un catalog al „ideilor”
şi „opiniilor” sale ar fi inoperant şi
nu prea interesant: nu ne-a spus
ce anume înţelegea el prin Spania.
A comunicat acest lucru în timp ce
şi-l clarifica sie însuşi, în formă
romanescă – în mod secundar, şi
dramatică sau poetică.
În opera lui Cervantes se găseşte,
transpusă literar, prin intervenţia
raţiunii narative, multiplicitatea
aproape inepuizabilă a formelor de
viaţă spaniole, de la eroi pînă la pícaros,
de la îndrăgostiţi pînă la hangii lacomi,
hapsîni şi primitivi, de un prozaism
pur, lipsiţi de orice deschidere către
iluzie, în afara cărţilor cavalereşti;
de la religia cea mai profundă pînă
la cinism. Este prezentă acea grandoare
a Spaniei, constitutivă, care
este nu numai măreţia şi resursele
ei, ci mai mult, proiectul ei: grandoare
fără de care nu poate fi înţeleasă
Spania acelui timp, iar cei care nu
au văzut-o sau continuă să nu o vadă
nu o vor înţelege niciodată. Dar nu
mai puţin, Cervantes mai vede şi
durerile, riscurile acelei Spanii, ceea
ce ar putea şi ar trebui să facă şi ceea
ce nu va face.
Pentru Cervantes, Spania este
inalienabilă, iremediabilă, circumstanţa
din care este făcută viaţa sa. Şi în
acelaşi timp, în mod liber acceptată,
iubită, cu un sentiment de solidaritate,
fără potrivnicie. Nu reneagă Spania
niciodată, nici măcar în forma, atît
de spaniolă, a proferării de injurii
sau a defăimării. Cititorul simte că
lui Cervantes aşa ceva îi părea o
frivolitate: destinul nu se discută, se
acceptă şi este trăit ca o vocaţie.
Cine îl citeşte pe Cervantes lăsîndu-se
în voia istorisirii sale, se umple de
realitate. Se pomeneşte trăind în
Spania acelui timp, absorbind-o prin
toţi porii; de aceea este necesar ca
textul să fie citit în sensul cel mai
strict, mai înainte de orice. Astfel
cititorul altei epoci descoperă că acea
Spanie de la sfîrşitul secolului XVI şi
începutul celui de al XVII-lea nu este
„aceea a lui”, dar este a sa, o poartă
înăuntrul lui şi dacă nu o posedă,
atunci nu o înţelege nici pe aceea din
timpul său, nu reuşeşte a fi pe deplin
el însuşi.
Există autori care pot fi „rezumaţi”,
reduşi la cîteva idei sau teze, la cîteva
comentarii sau interpretări a ceea ce
„au vrut să spună”. Pe Cervantes
nu-l putem supune acestor operaţiuni
fără a-l pierde. El trebuie să fie absorbit
în imediateţea şi integritatea sa,
pentru că aceasta este propria lui
interpretare. Ar fi o eroare radicală
să căutăm „intenţiile” lui Cervantes,
scopurile lui ascunse. Unica manieră
de a-l înţelege este să-l citim şi să
facem cu realitatea sa ceea ce el a
făcut cu realitatea Spaniei, să revenim
mereu asupra ei; desigur, în toată
viaţa noastră. Este ceea ce fac mereu,
de mai mult de o jumătate de secol
şi ceea ce am încercat să continui
a face în această carte.
Prezentare şi traducere de
Dana Diaconu
__________
1 Cîteva titluri: Historia de la filosofía,
1941; Introducción a la filosofia,,
1947; Antropología metafísica, 1970; La
España real, 1976; España inteligible:
razón histórica de las Españas, 1985;
Miguel de Unamuno, 1943; Ortega. I.
Circunstancia y vocación, 1960; Ortega.
II. Las trayectorias, 1983; Una vida
presente. Memorias, 1988–1989; La
felicidad humana 1989.La educación
sentimental, 1992; Razón de la filosofía,
1993; Historia de la filosofía, cu 29 de
ediţii, din 1976, pînă în 2008.
2 Referire la anul naşterii lui Cervantes,
cînd au loc multe evenimente istorice
importante. Mühlberg este locul bătăliei
cîştigate de Carol Quintul împotriva
principilor protestanţi. (nota trad.)
