Alcătuită cu acordul autoarei (inclusiv în privinţa titlului profetic, În fel şi chip poţi să dispari), a apărut acum cîteva luni consistenta culegere, Nina Cassian, C’è modo e modo di sparire. Poesie 1945–2007, Adelphi ed., Milano, 2013, 301 pag. Poetul Ottavio Fatica, semnatar al unei molipsitor-entuziaste postfeţe şi al traducerilor cu precădere din engleză, a îngrijit volumul, incluzîndu- le şi pe cele, mult mai numeroase, transpuse din română de Anita Natascia Bernacchia. Dispuse cronologic şi doar pe alocuri după tonalitatea lor, versurile oferă o imagine unitară a unei pluridecenale creaţii lirice; unitară, şi datorită faptului că nu au fost incluse cele marcate de realismul socialist, renegate de altfel din 1956 de scriitoare, odată cu ingenuităţile ideologice de pînă atunci. Este o antologie de autor, după ce, timp de o jumătate de secol, Nina Cassian figura doar în florilegii colective. Primului dintre acestea, din 1961 (datorat lui Mario De Micheli şi lui Dragoş Vrânceanu), i-au urmat cele din 1967 (al aceluiaşi De Micheli), din 1984 (îngrijit de Adriana Mitescu), iar din 2009, două, publicate de Manni ed., respectiv, de Rizzoli, în care Anita Natascia Bernacchia a introdus şapte titluri, reluate şi ulterior.
Cum era de aşteptat, majoritatea textelor (o sută şapte, în total) din recentul opus sunt la origine în limba română; de patru ori mai puţine sunt în engleză, cîteva, hibride, iar una în aşa-zisa limbă spargă, ingenioasa-i jonglerie fonetică, inspirată, poate, de capriciile muzicale. Fiecare text juxtapune originalul şi versiunea italiană. Nu întîmplător, după ce în terţina „Limbaj”/„Language” poeta se identifică cu un şuierat bilingv// just a bilingual hissing, în final îşi plasează declaraţia de fidelitate: Chiar de voi fi îngropată/ într-o străină ţărână/ tot învia-voi odată/ în limba română. În muzicala italiană, catrenul are chiar o mai mare fluiditate: Pur se verrò sepolta/ in una terra aliena/ risorgerò un giorno/ nella lingua romena. În sintonie cu numeroşi artişti din secolul XX, nu de puţine ori este focalizată încleştarea cu sonoritatea (ca în poemul Bach) ori cu slova: Poezia, Literatură, Vivarium, Coordonate, Îi iubesc, Ultima suflare, Spelling a Speel, Collected, Selected, Neglected etc. etc.
Partea leului, din versurile selecţionate, o au însă cele care trimit la aventura perceptivă a eului cu simţurile în perpetuă, exasperant-dulce, masochistă alertă; nu doar în anii vaporoasei, seninei adolescenţe sau în următorii, ai exacerbatei senzualităţi (de unde ocurenţele sîngeriului), ci şi ai senectuţii tulburate de zvîcniri erotice (Muzica de dincolo); deşi, cu totul altceva, s-ar deduce din unele aserţiuni (v. Între mine şi soare ş.a.) sau din cruda luciditate cu care este înregistrată degradarea fizică şi singurătatea: Farsă, Văduvă, Bîntuind, Solzii care mă acoperă, A proper way to vanish etc.; cruzime contrabalansată doar de imaginea percutantă, dar nu facil-patetică, a celor trecuţi în lumea umbrelor: Veghe, Trebuie să dorm, Tatăl meu acum umple lumea.
Lexicul şi frazarea Ninei Cassian nu prezintă mari obstacole pentru tălmăcitorii din română în italiană, avantajaţi etimologic, ce îşi pot permite in extremis chiar inovaţii. Ridică probleme, de exemplu, perechea antonimică antume/postume din „O foarte simplă poezie”, ce îi deplasează, semantic, centrul de greutate şi al cărei efect depinde în egală măsură de numărul silabelor şi de ecoul lor. În italiană există cuvîntul postumo, mai generos, ca arii de folosire, decît românescul postum, dar nu şi un corespondent pentru antum. Soluţia fericită, posibilă datorită comunei origini latine, a fost renunţarea la o perifrază greoaie, pentru a crea ex novo termenul antumo: Ma non guarisco dalla ferita del secolo, dalla ferita del mondo,/ da questi distici fragili./ Antumi?/Postumi? („Una poesia molto semplice”).
Preocupaţi de curgerea firească a monologului şi de valorizarea timbrului, cei doi traducători au evitat tentanta echivalare a cuvintelor atunci cînd ea ar fi periclitat, dacă nu chiar distrus, efectul: Şi strigătul îmi atârnă din gură / moale ca limba unui spânzurat // E il grido viene fuori dalla bocca /pendulo come lingua d’impiccato. („Ermetică”), de pildă.
În acelaşi spirit, optînd pentru topica firească a limbii-ţintă, fie că porneau de la originalul în limba maternă sau de la cel în mult mai sintetica engleză de adopţie, ei au dat pregnanţă sensului prin juxtapuneri adecvate sau printr-o dispunere metrică diferită de a originalului: Să nu ne mai gândim./ Mâine vom afla din ziare ce s-a întâmplat cu adevărat. // Non pensiamoci più. / Cos’è in realtà accaduto lo sapremo domani dai giornali. („Post meridiem”). În „Metamorphosis” terţina devine catren: How long it is since/ deer antlers grew on my forehead/ and, on my behind, a salamander’s tail? // Quanto tempo è passato/ da quando mi cresceva sulla fronte/ il palco delle corna e, sul didietro,/ una coda di salamandra? La fel, în „Tabula Rasa”, deplasarea, în italiană, a unui termen în versul succesiv calibrează pasajul: It’s the Night of Doubt/ on the Cape of Bad Hope// È la Notte del Dubbio sul Capo/ di Cattiva Speranza etc.
Mai mult decît elogioasa prezentare a scriitoarei din paginile finale ale cărţii se face sub forma unei insolite scrisori-note de lectură („letteralettura”), intitulată şăgalnic, Un saluto spargano. După ce aminteşte de triada Arghezi, Blaga, Ion Barbu, cărora „lirica, ultralirica Nina Cassian” le-a fost martoră şi emul, Ottavio Fatica o compară cu maeştri de statura legendarei Saffo, a Marinei Ţvetaeva, pentru insistenta exhibare a iubirii carnale, a lui Osip Mandelstam, pentru accentele pindarice, sau a lui Lèon-Paul Fargue, pentru bestiarul universului imaginar.
Aşadar, o realizare de referinţă. Un răspuns al cititorilor italieni pe măsura recentei reuşite, găzduită de prestigioasa Adelphi, ar putea prilejui – sperăm, ne dorim - lansarea unei colecţii deschise şi altor poeţi de valoare de la noi.
