Dragă Doamnă Antoaneta Ralian, impulsul meu de a reveni dinaintea dvs. cu alte câteva întrebări, după cele două interviuri la care v-am provocat cu ani în urmă şi după zecile care vi s-au mai luat, porneşte dintr-o veche admiraţie şi mai ales din convingerea că mereu aveţi ceva nou, cu care să ne surprindeţi.
Draga mea Dora Pavel, constat şi eu cu plăcere, ba chiar mă simt flatată, că devii intervievatoarea mea en titre. Da, este al treilea interviu pe care-l facem împreună. Nemţii spun „Alle gute Dinge sind drei”, „Toate lucrurile bune sunt trei”, numai că cele trei lucruri bune ale lor – vinul, femeile şi cântatul – sunt ceva mai apetisante şi mai tentante decât interviurile cu mine...

... Ar spune-o nemţii care nu v-au cunoscut... Sigur, pretextul meu este aniversarea dvs., frumoasă, de acum. În realitate, însă, câţi ani vă „daţi” şi care sunt simptomele prezervate ale acestei vârste ascunse?
Ce vârstă îmi percep şi câţi ani îmi „dau”? Când mă uit în oglindă, pârdalnica de oglindă, îmi percep incredibila vârstă matusalemică pe care o împlinesc: 90 de ani (în zilele bune arăt de 89 şi jumătate). De „dat”, nu-mi dau nimic, pentru că eu nu sunt prea darnică cu mine, nu-mi dau nici măcar „bună ziua”. De simţit, întradevă r, mă simt ca la 30-40 de ani. De ce nu mai tânără? Pentru că vreau să evit nesăbuinţele şi bâjbâielile tinereţii, convulsiile sentimental-amoroase, suferinţele wertheriene, febrilele căutări de identitate etc. La 30-40 de ani, te-ai aşezat, ştii, oarecum, cine eşti şi ce vrei. Aşa mă simt. Şi am prezervat, intacte, dragostea de viaţă – da, dragostea faţă de viaţa asta, care ştie să fie şi frumoasă, şi urâcioasă, şi arţăgoasă ca o ţaţă de mahala cu mâinile proptite în şold –, dar şi dragostea neclintită pentru profesiunea mea, pe care m-am străduit să n-o las să îmbătrânească odată cu mine; mi-am păstrat intacte apoi capacitatea de a mă entuziasma, de a admira tot ce ţine de frumos, dar şi dorinţa vie de participare, de a mă simţi încă integrată în circuit, nemarginalizată, nerebutată, nedeconectată. Şi mi-am păstrat intacte, sper, lentilele prin care disting partea umoristică, ludică a vieţii ăsteia, hâde şi bătrânicioase. Am pierdut, în schimb, aşteptările, speranţele, partea „roz” a vieţii.

Aveţi să-i reproşaţi ceva trupului dvs.? Credeţi că el trădează uneori, ne joacă feste, rămânând în urma spiritului? Dar spiritul, poate el susţine fizicul de la un punct încolo, îl poate trage după el?
Sigur că trupul nu ţine pasul cu spiritul, te trădează, începând cu primul rid şi cu primele fire de păr alb şi până la mănunchiul de boli triste şi ireversibile ale bătrâneţii. Spiritul se luptă eroic şi zadarnic să înfrunte trădările trupului, dar acesta îşi vede de etapele lui, sub scuza legilor firii. Se pare că ceea ce e inevitabil chiar nu poate fi evitat.

„Mă înconjor de oameni tineri – e un soi de vampirism, mă înfrupt din tinereţea şi din energia lor”, spuneaţi în Toamna decanei, cartea de dialoguri cu Radu Paraschivescu. Citesc un mic răsfăţ în ceea ce afirmaţi acolo, pentru că lucrurile stau exact invers. Ştiu şi eu că prieteni ai dvs., dintre scriitorii foarte tineri, vă vizitează ades de sărbători şi vă reţin alături de ei, până la orele mici ale dimineţii, din nevoia unei complicităţi dincolo de vârste. N-au cum să rateze infuzia de vitalism din care dăruiţi tuturor...
Da, am mulţi prieteni tineri, mă simt bine în compania tinerilor literaţi, mă contaminează energia, fantezia, veselia lor şi sunt bucuroasă că mă simpatizează şi nu văd în mine o babă acrită. Îmi place să-i studiez, să-i compar cu foştii tineri din generaţia mea. Nu cred că au mare lucru de învăţat de la mine, în afară de respectul şi dragostea pentru muncă, pentru că eu am crescut într-o lume care avea cu totul alte valori, azi percepute ca răsuflate.

Cum îi priviţi astăzi pe tinerii îndrăgostiţi? Mai valorează ceva efuziunile lor în percepţia dvs. emoţională de acum, le mai evaluaţi la fel ca în tinereţe?
Privesc cu plăcere şi cu nostalgie, cu invidie retroactivă giugiulelile dintre tineri, atunci când ştiu că provin dintr-o tandreţe reală şi când nu depăşesc o anumită măsură a decenţei şi a bunului simţ. Bineînţeles că azi evaluez cu totul altfel dragostea în comparaţie cu concepţia romantică din adolescenţa mea. Cândva, în tinereţe, vedeam în iubire, mai ales în iubirea trupească, o taină asemănătoare cu taina naşterii sau a morţii. Naşterea însemna ruperea trupului din trup, iubirea era contopirea trupului cu trupul, moartea, disoluţia trupului. În concepţia mea, iubirea ţinea de partea cea mai intimă a vieţii, aparţinea laturii tale celei mai personale. Astăzi am impresia că dragostea s-a redus la o chestiune de cerere şi ofertă, amplu mediatizată. Nu mai cred în îndrăgostiri la prima vedere, nu mai cred în pasiuni devastatoare, nu mai cred în iubiri platonice între adolescenţi. Bărbaţii şi-au pierdut orgoliul de cuceritori, acum n-au decât să aleagă din ceea ce li se oferă pe tavă.

Dar în cazul dvs., cum a fost? V-a plăcut mai mult să fiţi curtată sau, poate, în mai mare măsură, dvs. aţi fost cea care aţi recurs la aşa-zisele „tertipuri feminine” în seducţie?
Da, mi-a plăcut şi am vrut să fiu iubită, însă în ceea ce priveşte puterea mea de seducţie sunt o femeie atipică. Nu am cunoscut niciodată trucurile seducţiei, nu am ştiut să cochetez, să utilizez vicleşuguri feminine, capcane de atracţie. Am fost întotdeauna prea directă şi deschisă, ceea ce mi-a dăunat. Dacă-i vorba de seducţie, cea sedusă am fost eu, în ultimă instanţă sedusă şi de literatură, de arta creaţiei şi recreaţiei prin traducere. Seducţie pe care am încercat să o transmit şi altora – cititorilor.

Mi-e aproape imposibil să găsesc vreo întrebare, legată de traducere, care să nu vi se fi pus. Pe care să nu v-o fi pus deja eu însămi. Totuşi mai am câteva curiozităţi. Aţi fost vreodată îmboldită să perfectaţi textul pe care îl traduceţi, ca şi cum ar fi propria dvs. creaţie, aşa cum, să zicem, un restaurator de artă ar interveni pe o pânză, într-un exces de zel, mai mult decât s-ar impune? Aţi „trişat”, aţi dat curs unei asemenea tentaţii, nu întotdeauna inoportună, măcar în ciornă?
Da, e un imbold pe care l-am simţit frecvent. De multe ori mi s-a spus (şi s-a scris) că traducerea mea sună mai frumos decât originalul şi n-am ştiut dacă să iau această apreciere ca pe un compliment sau ca pe o învinovăţire. Un bun traducător are o dublă fidelitate (exclud stupidul joc de cuvinte traduttore – traditore), fidelitatea faţă de autor şi cea faţă de cititor. La mine, primează cea faţă de cititor, căruia urmăresc să-i ofer un text cât mai fluent, cât mai atrăgător, lucru prin care, implicit, îl servesc şi pe autor. Nu cosmetizez textul şi nu mă abat niciodată de la sens, de la esenţă (cel puţin nu conştient), dar aleg uneori termeni mai plastici, mai sugestivi decât cei folosiţi de autor, clarific, aerisesc fraze îmbâcsite sau accentuez mai puternic ceea ce se cere accentuat. Nu trădez, nu trişez, încerc uneori să lustruiesc. Şi, fireşte, totul diferă de la autor la autor, de la stil la stil.

Sunt traducerile mai perisabile decât originalul? Ce raţiune găsiţi venind cu o nouă versiune în română a unei cărţi traduse la noi cu decenii în urmă, mai ales dacă transpunerea respectivă era una de calitate? Cum vă raportaţi la versiunea anterioară: ea poate fi şi inhibantă sau doar provocatoare?
Nu traducerile sunt perisabile, ci limba unor traduceri îmbătrâneşte – se lasă peste ea, ca şi peste oameni, colbul vremii –, iar receptivitatea cititorilor întinereşte, se schimbă de la o generaţie la alta. Că limba e un organism viu e un truism. Limba se îmbogăţeşte întruna prin adopţii, prin aluviuni. Îmbogăţire nu întotdeauna benignă. Să ne gândim la ultimii ani: au pătruns în limbaj tot felul de colocvialisme, regionalisme, etnicisme (nu spun ţigănisme, ca să nu încalc corectitudinea politică), se folosesc, cu un fel de snobism à rebours, cuvinte ca „naşpa” sau „marfă”. Când ai în limbă o colecţie de cuvinte, neaoşe sau neologisme, cu valori semantice similare, precum frumos, superb, splendid, admirabil, magnific, fermecător etc., de ce să condensezi totul în cuvântul anost „marfă”, care e şi ambiguu, o marfă poate fi şi deteriorată sau expirată. Pe de altă parte, o avalanşă de anglicisme şi americanisme – totul e cool, trend, online, de astă dată proferate cu un snobism ostentativ. S-a ajuns până acolo cu anglicizarea limbii încât, recent, o crainică de televiziune, vorbind despre perpetuum mobile, a pronunţat perpetuum mobail. Mai e şi un al treilea aspect: împroşcarea textului literar cu înjurături de mahala, cuvinte considerate obscene, expresii pornografice. În numele „autenticităţii”. Autenticitatea e aici doar imitarea, clonarea limbajului pestriţ din filmele americane de duzină, cu care ne gratifică televiziunea. Autenticitate nu înseamnă vulgarizare sau tabloidizare. Da, ştiu că există o estetică a urâtului, dar a urâtului sublimat la nivel de artă (Baudelaire, Arghezi, Ted Hughes), însă estetică a vulgarităţii nu cred să existe.
Dar nu numai mutaţiile lingvistice fac necesară „restaurarea” traducerilor mai vechi, ci mai ales mutaţiile survenite în gusturile şi receptivitatea cititorilor. Nu mă refer la segmentul, destul de consistent, de ţaţe cratiţofile şi telenovelofile, care se extaziază la cărţile Sandrei Brown sau la Suleiman Magnificul, ci la cititorii familiarizaţi cu literatura de calitate. Azi, când majoritatea gândesc cu mintea şi cu memoria mecanică a internetului, azi, când apeşi un buton şi afli pe loc ceea ce îţi lua altădată ore de documentare prin biblioteci şi enciclopedii, cititorii nu mai au apetenţă nici pentru romanefluviu, nici pentru stiluri gongorice, metafore hiperbolice, dulcegării şi alte balasturi baroce. În rândul tineretului există chiar un „trend”: de alergie la „academism”, privit ca o emblemă a desuetudinii, şi la calofilia ridicată la rang de paradigmă. Un exemplu: doamna Frida Papadache era, pe vremuri, o traducătoare foarte bună, sensibilă, cultivată. I-am fost redactor la multe traduceri şi pot spune că am făcut şcoală pe traducerile ei. Dar avea o predilecţie pentru arhaisme, pentru cuvinte cronicăreşti şi o tendinţă de neaoşizare, de românizare până şi a numelor proprii. Când i-am fost redactor la Joyce, Portretul artistului..., am avut multe discuţii în contradictoriu, dar ţinea cu obstinaţie la soluţiile ei. În plus, a folosit un stil sfătos, explicitat, lipsit de textură joyceană. Când am retradus cartea, după mai bine de 50 de ani, îi cunoşteam toate tarele. Prima mea preocupare a fost modernizarea limbajului, aducerea lui la zi, ceea ce Mircea Mihăieş, într-o frumoasă recenzie, a numit aggiornamento, şi, pe de altă parte, concentrarea stilului şi, aş spune, intelectualizarea lui. Dintr-un Joyce sfătos, dilatat, am urmărit să fie un Joyce intelectual. Şi cel mai frumos elogiu pe care l-am primit vreodată a venit de la criticul Petre Răileanu, care mi-a spus la un concert: „Nu am ştiut că Joyce a scris în româneşte”.

Cred că nimeni nu poate „atinge” cuvintele mai la propriu decât o face un traducător. Pentru nimeni, ca pentru dvs., limba română nu s-a înfăţişat cu o textură atât de concretă şi de păstoasă, dar şi atât de fragilă şi de alunecoasă la modelat. Ce credeţi despre proprietatea termenilor, despre „trădarea” şi miezul ascuns al cuvintelor?
Într-adevăr, uneori am senzaţia că mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu cuvintele. Sunt alunecoase, chiar perfide. E dificil adeseori să suprapui cuvântul potrivit, atotcuprinzător peste noţiunea sau emoţia pe care vrei să le comunici. Mai ales într-o limbă cu o sinonimie bogată, cum e româna. De multe ori sunt obligată să fac un slalom printre sinonime. Sau un soi de licitaţie. Şi există varii pericole. Englezii au expresia false friends – cuvinte foarte asemănătoare ca rezonanţă fonetică, dar complet diferite ca sens (una dintre capcanele din calea traducătorilor). De exemplu: într-un film recent, o femeie banală intră într-o casă de modă să-şi cumpere o rochie. Vânzătoarea îi recomandă una, argumentând: „It goes with your complexion”, în limba engleză, complexion însemnând „ten”, deci recomandarea sună: „Se potriveşte cu tenul dvs.”. Şi s-a tradus: „Se potriveşte cu complexitatea dvs.”. Tentaţia traducerilor literale duce la absurdităţi: un film interesant cu Al Pacino poartă în engleză titlul Dog Day Afternoon – expresie idiomatică pentru „zile toride, caniculare, care îţi încing creierii”; literal ar fi: După-amiază câinească) – şi s-a tradus: După-amiaza unui câine. Şi, pentru că veni vorba de film, şi titlul filmului multimediatizat, Poziţia copilului, e tradus literal după o expresie germană. În româneşte, „poziţia copilului” te duce cu gândul la poziţia fătului în placentă sau la poziţia pruncului în pătuţ sau pe oliţă. Or, sensul filmului ar fi condiţia copilului a cărui personalitate a fost mutilată de dragostea asfixiantă, acaparatoare a părinţilor.

Aleg, la întâmplare, o frază despre obscenitate în literatură, pe care aţi enunţat-o cândva: „Obscenă este şi teama că arta adevărată ar putea fi obscenă”. Fineţea observaţiei nu mă miră, de vreme ce aţi descompus la propriu atâtea şi atâtea texte, pentru a le recompune apoi, exact cum ar proceda un critic literar. V-ar fi tentat oare şi postura de comentator al literaturii?
Dragă Dora, îţi mulţumesc pentru măgulitoarea apreciere, dar mă supraestimezi categoric. Nu sunt comentator al literaturii şi nu am avut niciodată o asemenea veleitate (şi nici calificare). Cel mult, sunt o exegetă. Eu descompun şi recompun textul din punct de vedere filologic, nu fac interpretări hermeneutice. E drept că ochiul traducătorului are un soi de radar care detectează subtextul, sensurile sugerate de autor, dar nearticulate, aşazisele „printre rânduri”. Dar această pătrundere pe verticală are ca finalitate tot redarea, transpunerea cât mai fidelă a gândirii autorului. Nu sunt teoreticiană. Sunt o practiciană, paradoxal lipsită de simţ practic.

Într-un dialog cu Gabriel Liiceanu, Cioran se arăta excedat de cantitatea de scrieri ale lumii, spunând că toţi scriu prea mult, Shakespeare a exagerat, iar el însuşi a făcut la fel. Legat de ce autor v-a încercat aceeaşi senzaţie (dacă v-a încercat), când aţi trudit la două cărţi pe an, unele foarte extinse? În timp ce, dimpotrivă, vi s-a părut că un autor a scris prea puţin?
Ca traducător nu am avut de-a face cu grafomani. Ca cititor, în adolescenţă, când mama îmi dirija lecturile, m-am delectat cu ciclurile balzaciene şi proustiene, cu nesfârşitele saga ale lui Galsworthy, cu tetralogiile lui Durrell. Niciodată nu mi s-a părut prea mult. Le-am savurat. Sigur că sunt scriitori care mi-au lăsat păreri de rău că n-au scris mai mult. Ştim că surorile Brontë au rămas în istoria literaturii doar cu câte o singură capodoperă. Ca şi Margaret Mitchell. De fapt, şi Scott Fitzgerald trăieşte printr-o singură capodoperă. Păcat că Salinger i-a îngăduit timpului să-i întrerupă fluxul. Păcat că Sylvia Plath i-a îngăduit morţii să-i întrerupă fluxul. Asemenea lui Labiş sau admirabilei Mariana Marin.

Sunteţi acea Doamnă a Culturii Române, care a fost şi este răsplătită cu aproape toate onorurile posibile: de la aprecierile publicului cititor până la numeroasele premii, dar şi până la gestul omagial din partea preşedintelui ţării, la un moment dat. Dicţionarele literare vă oferă spaţii întinse, editurile se înghesuie să vă dea mereu de lucru, profitând de calitatea transpunerilor dvs., nume sonore ale intelectualităţii noastre v-au comentat la modul superlativ...
Da, am avut şansa ca, încă de la primele mele traduceri, adică din 1954, să fiu întâmpinată cu recenzii foarte favorabile. Pe atunci, existau cronici permanente ale traducerilor. Regretatul profesor Dan Grigorescu avea o rubrică permanentă în „Contemporanul”, şi nu cred că i-a scăpat niciuna dintre traducerile mele. Mi-au apărut, din primii ani, recenzii elogioase, semnate de Nicolae Balotă, Alexandru Balaci, Aurel Dragoş Munteanu, Grete Tartler, Alex Ştefănescu, Adriana Bittel, Virgil Stanciu şi mulţi alţii. Dar prima recenzie care m-a propulsat, nu în al nouălea cer, ci în al nouăsprezecelea cer, a fost cea semnată de Nicolae Manolescu, care decreta drept excepţională traducerea mea dintr-un roman de Petru Popescu, scris în engleză. Nu-l cunoşteam încă pe domnul Manolescu decât din citite, şi-mi amintesc că l-am zărit la un spectacol de teatru, aş fi vrut să mă duc să-i mulţumesc, şi nu am avut curajul. Cu timpul, am fost invitată, la emisiuni televizate, chiar de Nicolae Manolescu, la „Profesiunea mea, cultura”, apoi de Eugenia Vodă, H.-R. Patapievici, Daniel Cristea-Enache, precum şi la „Divanul” Dilemei vechi, unde am conversat cu întreaga redacţie, în frunte cu Andrei Pleşu.
Surpriza surprizelor mi-a venit însă acum, de curând, de la o personalitate la care mă aşteptam cel mai puţin, Gabriel Liiceanu, şi nu doar pe linie profesională. Îl cunoşteam numai din citite şi din auzite şi aveam despre el impresia care stăruie, cred, încă la mulţi alţii: că e distant, arogant şi că, din etericele sale culmi filosofice, ne priveşte pe noi, muritorii de rând, cu un vag dispreţ. Gabriel Liiceanu m-a cunoscut târziu, fireşte, tot profesional, în plus, după ce mi-a oferit un buchet de flori în urma lecturii convorbirilor din Toamna decanei, s-a purtat cu mine uluitor, pe plan umanitar. A aflat de o boală a mea, lungă şi foarte neplăcută, căreia nu-i dădeam de capăt, şi m-a recomandat unor medici performanţi, la care eu, singură, n-aş fi putut ajunge, i-a convins, prin autoritatea sa, să mă viziteze acasă, mi-a trimis medicamente din rezerva proprie şi s-a interesat constant de starea mea prin telefoane care aveau un efect terapeutic asupră-mi. Boala mi s-a ameliorat vizibil, şi asta i se datorează. La lansarea cărţii mele de convorbiri cu Radu Paraschivescu, am făcut un calambur de dragul calamburului: „Domnul Dumnezeu a creat Umanitatea, domnul Liiceanu, mai latinizant, a creat Humanitas”. Atunci am făcut o glumă, azi pot spune că intervenţia domnului Liiceanu a fost realmente providenţială. Ştiu că o să-l supere acest gen de publicitate, dar nu văd altă cale de a-mi exprima gratitudinea.

Aşadar, faceţi parte dintre acele personalităţi, care şi-au conturat, încă din timpul vieţii, propria efigie. Prin prestigiul de care vă bucuraţi, cred că şi dvs. vă puteţi vedea de pe-acum posteritatea. Sunteţi mulţumită de aceste semnale ale ei?
Te rog să nu mă bănuieşti de mofturi sau de răsfăţ, dar posteritatea mi-e absolut indiferentă. Din păcate, spre marele meu regret, nu pot să-mi însuşesc credinţa consolatoare în vreo formă de viaţă ulterioară. Nu pot să cred că miliarde de spirite desprinse de trup plutesc în jurul nostru, în nu ştiu ce limbi al stratosferei, ne urmăresc, ne supraveghează, ne dau semne. Pentru mine, sfârşitul neuronilor înseamnă sfârşitul vieţii, al conştiinţei, al identităţii. Şi, din moment ce nu mai conştientizez, cum m-ar mai putea interesa ceva? De altfel, traducătorii nu au posteritate. Cine mai vorbeşte azi de traducători precum Taşcu Gheorghiu, Alexandru Philippide, Etta Boeriu? Când o să mă termin, vor apărea câteva ferpare pline de clişee funerare în revistele literare, şi, cum nu am rude care să mă jelească, în câteva zile nimeni nu va mai vorbi despre mine. Cărţile mele o să zacă în biblioteci şi peste 50 de ani, dacă vor mai exista cărţi, noii traducători o să mi le retraducă, în limbajul „la zi”, adică robotizat şi ultraabreviat.

Noi două ne-am întâlnit o singură dată, la Uniunea Scriitorilor, într-un moment special pentru mine, unde veniserăţi cu domnul Ralian, cu un buchet de flori, anume să ne cunoaştem. M-a frapat atunci, aşa cum m-a impresionat şi ulterior, în toate fotografiile apărute prin reviste, fizionomia dvs. violentexpresivă, în genul Mariei Callas. Cu toată opoziţia dvs., care aţi mărturisit de multe ori că nu vă iubiţi din mai multe puncte de vedere, daţi-mi voie să nu vă cred şi să vă detectez o doză de narcisism ludic, întrucât eu simt că nu vă sunt deloc indiferente nu doar profilul moral şi intelectual, dar nici forma, chipul cu care vă înfăţişaţi dinaintea celorlalţi.
Dora dragă, de orice poţi să mă bănuieşti, numai de narcisism, nu. E-adevărat, mia plăcut toată viaţa să am o înfăţişare îngrijită, „să ajut natura”. Nici în fragedă tinereţe şi nici acum, la bătrâneţe, n-aş ieşi în lume nefardată, necoafată, nepusă la punct. Dar nu din narcisism, ci pentru că mi se pare umilitor şi jignitor să înfăţişezi semenilor aspecte fizice neplăcute. O bătrâneţe şleampătă, dizgraţioasă e o insultă adusă societăţii. Aşa cum n-aş suporta niciodată mila altora, n-aş suporta să se spună: „Săraca, uite ce-a ajuns!”. Şi cum nu suport nici mila de mine însămi. Un aspect îngrijit îmi ridică moralul.

Câte dintre viciile dvs. de odinioară, dacă ele au existat, şi mă refer la cele cât se poate de lumeşti (alcoolul, fumatul, cafeaua, pokerul etc. etc.), le mai aveţi sau v-ar plăcea să le mai aveţi?
Nu pot spune că am avut vicii şi, uneori, regret. Un viciu, dozat cu oarecare măsură, pigmentază existenţa. Unicul meu viciu a fost fumatul. Am fumat cu pasiune timp de 55 de ani. Şi, am mai spus, nu m-am lăsat eu de fumat, s-a lăsat fumatul de mine. M-a pricopsit cu un astm bronşic foarte supărător (fabula cu fapta şi răsplata). Dacă socoteşti cafeaua un viciu, atunci îl am şi pe ăsta. Însă emasculat: beau cafeaua decofeinizată. De când mă ştiu, dimineaţa nu-mi pot reconstitui identitatea cotidiană până nu beau o cafea (însoţită altădată de o ţigară). Doamne, cât mai visez la o ţigară!

A existat ceva care odinioară avea mare importanţă pentru dvs., iar astăzi vi se pare a fi gol de conţinut?
Pudibonderia în care am fost crescută.

Ce anume din ceea ce o definea pe provinciala Antoinette, din Roman, a păstrat intact până astăzi bucureşteanca prin adopţie?
Timiditatea, pe care m-am străduit, zadarnic, toată viaţa să o înfrâng. Stânjeneala, când trebuie să vorbesc în public.

Ce credeţi despre sinucidere? Cum vă împăcaţi cu această opţiune a multor scriitori, între care şi romanciera poate cea mai apropiată spiritului dvs., Virginia Woolf? O înţelegeţi? Cum o judecaţi?
Fiecare individ e un mic univers. Un microcosm. Cu limitele lui de suportabilitate, cu abilităţile lui de acceptare sau de respingere a vicisitudinilor vieţii, cu frustrările, sensibilităţile, vulnerabilităţile lui. Nu pot să judec pe nimeni. În cazul marilor scriitori care s-au sinucis, a fost vorba de genii. După părerea mea, geniul e o anomalie, ceva ce depăşeşte perimetrul normalului. Şi cred că geniul le provoacă celor în care s-a instalat o stare de efervescenţă continuă, de nelinişte, o continuă nevoie de stimuli tari, destructivi, un consum nervos zdrobitor. Şi chiar o sămânţă de nebunie. Nu sunt de acord cu cei care consideră sinuciderea o laşitate, mie mi se pare un act de extrem curaj. Cu viaţa ta, cu trupul care îţi aparţine ai dreptul să faci tot ce crezi de cuviinţă. Viaţa nu-i decât rodul contopirii ovulelor cu spermatozoizii părinţilor tăi. Ei ţi-au dat viaţa ta. Susţin soluţia eutanasierii (dar nu şi a câinilor vagabonzi, care n-au nicio altă vină decât că vor să trăiască).

Aţi avut vreun moment dramatic, în care aţi simţit că sunteţi la un pas de-a vă pierde minţile? Plângeţi uneori? Plângeţi cu lacrimi?
În copilărie plângeam de câte ori se supăra mama pe mine. Când o supăram, nu-mi vorbea două-trei zile. Era pedeapsa supremă. În toată copilăria mea, n-am încasat nicio palmă, nicio lovitură. Dar tăcerea mamei era mai usturătoare decât o palmă. Plângeam şi la filme. Am văzut de nu ştiu câte ori La răscruce de vânturi şi plângeam exact la aceleaşi scene, deşi le ştiam pe de rost.
Dar mi-am epuizat toată rezerva de lacrimi la moartea soţului meu. Da, am simţit că-mi pierd minţile în după-amiaza zilei în care a fost înmormântarea sa. Cea mai cumplită zi din viaţa mea. După ceremonie, nu s-a găsit nimeni care să mă conducă acasă. Când m-am întors în casa goală, am simţit pentru prima oară singurătatea ca pe o rană vie, sângerândă. Mi se sfâşiase cu un cuţit şi carnea, şi sufletul. După 60 de ani încheiaţi de căsnicie, în care am fost aproape nedespărţiţi. Mă bântuia ideea sinuciderii, dar nu aveam curajul s-o fac. Eram nemâncată, însetată, şi-mi aduc aminte că tânjeam după un ceai. Însă cel mai dureros a fost să nu pot face ceea ce trebuia făcut, conform cutumei. Nu sunt religioasă, totuşi respect unele tradiţii. La evrei, nu se face praznic după înmormântări, dar există o tradiţie, numită „a sta la pământ”, ceea ce înseamnă că îndoliatul trebuie să se aşeze un timp pe jos, în semn de comuniune cu cel decedat. Aş fi vrut mult să fac asta, dar nu mă puteam lăsa jos de una singură, fără ajutor. Şi mai ales aş fi avut nevoie de sprijin să mă ridic, din cauza invalidităţii mele, aşa că am renunţat. Îmi pare nespus de rău. După acel moment tragic, credeam că n-o să mai pot trăi. Dar am trăit, ba chiar am mers la concerte, la spectacole, mi-am reluat viaţa socială.
Cu timpul, durerea se mai atenuează, se mai neutralizează. Este singurul domeniu în care acţiunea timpului este benefică.

Imaginaţi-vă un peştişor de aur care face acum o tumbă în faţa dvs., vrând să vă împlinească o dorinţă. Una singură. Care ar fi aceea?
I-aş cere totuşi peştişorului de aur trei lucruri: să-mi păstrez luciditatea până în ultima zi a vieţii mele; încă puţin timp, măcar până să-mi termin traducerea pe care o încep acum; un lucru pe care cred că i-l cere toată lumea: să mor în somn, să nu conştientizez sfârşitul.

Draga noastră Antoaneta Ralian, la aniversară, vă doresc să depăşiţi cu mult, în ani, numărul cărţilor pe care le-aţi tradus!
Mulţumesc frumos pentru urare, dar n-aş suporta să trăiesc 117 ani. Ar fi agasant.