Pe 9 decembrie a murit ANTOANETA TĂNĂSESCU. Profesor remarcabil. De vocaţie. Cineva care a însemnat, generaţii de generaţii, enorm pentru studenţii săi.

Pentru cei care am parcurs Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti în ani diferiţi, în momente istorice diferite şi, poate, în conjuncturi complexe, mai ales înainte de 1989, Antoaneta Tănăsescu ieşea din rînd. Tobă de carte, cu valenţe culturale vaste şi solide, severă şi caldă, în acelaşi timp, extrem de pretenţioasă şi imprimînd mereu nivelul academic cursurilor, seminariilor, Profesoara noastră de teoria literaturii şi, totodată, îndrumătoarea de an a promoţiei mele, Antoaneta, venea, parcă, din altă lume. Uşor extravagantă pentru timpurile acelea cenuşii, fără culoare, fără şarm, fără mister, Profesoara mea Antoaneta Tănăsescu mi-a marcat studenţia şi existenţa.
Părea că nu se grăbeşte niciodată. Mersul ei avea paşi ciudaţi. Măsuraţi, fără să iasă dintr-un ritm anume care nu ţinea cont decît de alimentarea interioară a stărilor, a gîndurilor, a durerilor nemărturisite, a iubirii, a obsesiei de a se pregăti şi de a-şi pregăti studenţii pentru nivel planetar. Valoarea nu are graniţe, spunea foarte des. Spiritul nu poate să fie îngrădit. Asta poate să fie doar iluzia unora. Cu o voce ca din vis, ne bombarda cu bibliografii imense, dificile, enciclopedice prin cuprinderea temelor, prin problematică, prin tipurile de abordare a subiectelor. Dar asta făceau cam toţi profesorii noştri mari. Personalităţi gigantice. Individualităţi de talie europeană. Aceşti Profesori nu erau promovaţi – pînă în 1990, marea lor majoritate au avut gradul universitar de lector, în cel mai fericit caz – pentru că directivele partidului aveau grijă să blocheze ascensiunile universitare ale modelelor. Ca şi cînd, fără titluri şi aderare la ideologia partidului comunist, ei nu au fost repere majore pentru formarea noastră. Aberaţii ca acestea şi ca atîtea altele au ţinut la mantinelă marile nume din toate universităţile româneşti. Dar Profesorii aceştia au fost rezistenţa noastră. A tuturor. Chiar dacă am fost sau nu conştienţi atunci. Erau dublaţi şi de un soi de smerenie, de modestie adevărată. Parcă nici unul nu gonea după glorie, după recunoaştere cu orice preţ, după recompense, după artificii care să-i împăuneze, care să creeze altfel de ierarhii decît acelea construite de propria competenţă, de desfăş urarea cursurilor într-o atmosferă de înaltă spiritualitate. Intimitatea seminariilor era, deja, un soi de complicitate intelectuală la care eram invitaţi ca parteneri egali. Ce vremuri... În frigul năprasnic din amfiteatre şi din sălile de seminar, din biblioteci, în bezna care coborîse peste ţara toată, în amorţeala minţii şi a sufletului, unii am avut noroc de lumină şi de căldură.
Iar Antoaneta Tănăsescu a fost parte din această şansă. Şi pentru că era altfel. Şi pentru că nu obosea nicicînd să fie altfel. Cu tunsoarea ei băieţească şi privirea pătrunzătoare, cu tonul vocii care derula idei rostite parcă în transă, cu bijuteriile ei exotice, cu pălăriile ei complet trăznite. Cu plasele ei doldora de cărţi, cu sutele ei de fişe pentru cursuri, pentru seminarii, pentru tot felul de antologii şi de ediţii pe care le programa meticulos, din timp. Ca tot ce făcea. Cu notiţe pentru cronica radio, de pildă, pe care a ţinut-o douăzeci şi cinci de ani, săptămînă de săptămînă, pentru România literară, sub pseudonimul Ioana Mălin, folosit pînă în 1990. Din 1961 şi pînă în 1972, a făcut cronica cinematografică la „Contemporanul”, pe urmă, un an cred, cronica radio-tv, „Teleglose” în România literară, că să continue, cum aminteam, zeci de ani cu analiza emisiunilor radio. Cu idei pe care le nota pe hîrtiuţe fel de fel cu un scris mărunt şi precipitat. Cu aerul ei aiurit cu care cutreiera lumea asta. Cu devoţiunea ei de modă veche faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de studenţi, faţă de cărţi, faţă de obiecte, faţă de poveşti, faţă de amintiri şi locuri.
Antoaneta a fost severă cu ea însăşi. A avut un spirit critic ascuţit faţă de ceea ce făcea şi faţă de ce făceau cei pe care i-a iubit. Uneori, nivelul impus devenea copleşitor. Nu schimba nimic. Performanţa, de orice esenţă, are în spate travaliu, efort, renunţare, tenacitate. Au fost momente cînd, slabă, m-am revoltat. Nici asta nu a impresionat-o. Într-o bună zi, am descoperit că sîntem prietene. Amîndouă am păstrat discreţia şi am ocrotit această relaţie. Antoaneta a fost Însoţitoarea mea. A fost Martorul transformărilor mele, al experienţelor mele majore, al iubirilor mele, al neliniştilor, al crizelor de tînăr rebel, al negărilor mele, al disperărilor mele, al căutărilor. Observ, privind în urmă, răsfoind notiţe şi fotografii, că nici una dintre întîmplările mele fundamentale nu a fost fără Antoaneta. Prietenii ei au devenit şi ai mei. În ani. Iar legătura cu Mama ei, Eugenia, poreclită Brichela din cauza voluptăţii cu care fuma ca o turcoaică ce avea în stăpînire lumea Antoanetei, şi nu doar pe a ei, legătura asta a avut o intensitate ireală. Era, în unele sensuri, opusul fiicei. Pragmatică, ironică şi caustică, punea diagnostice imbatabile unor situaţii complicate, oamenilor care se fluturau prin viaţa sau prin casa lor de pe Mîntuleasa. Inteligenţa ei remarcabilă şi spiritul ludic i-au dat putere imensă Antoanetei Tănăsescu să-şi împlinească vocaţia. Să nu se risipească. Să fie altfel. Să fie Ea.
Cînd eram studentă, intram pe gratis la „Bulandra”, oricînd, pentru că ea stabilise o înţelegere în sensul acesta cu Ion Besoiu şi cu Lena Boiangiu. În 1988, l-am cunoscut pe Valeriu Moisescu la premiera lui cu Mizantropul, la sala Izvor. Mergînd iute spre cabina Irinei Petrescu, prietena Antoanetei, am dat cu ochii de un domn cu un aer pierdut şi cu piciorul în ghips. Era regizorul, Valeriu Moisescu. Cred că, de atunci, sufletul meu nu s-a mai dezlipit de el. Mergeam cu Antoaneta la radio, la înregistrările de la teatru radiofonic, la Biblioteca Centrală Universitară, în sus şi-n jos cu maşina ei sau cu a mea, pe ploi torenţiale sau pe călduri insuportabile. Am rătăcit, de-atîtea ori, prin tainele din Mîntuleasa, prin cotloanele casei ei, prin cuferele din mansardă, pline cu scrisori, cu fotografii şi cu şoapte nerostite pînă la capăt... Mai tîrziu, îmi citea la ea, în mansardă, la mine, în curte, sau în bucătăria din casa ei cea nouă, pagini din viitoarele ei cărţi, despre retorică, despre retorica negaţiei şi a contestaţiei, despre personaje şi metamorfozele personajelor în artă, despre maniere şi tipuri de comportament, despre tipurile de discurs. Era atentă la orice sugestie sau observaţie. S-a bucurat ca un copil cînd i-am spus că i-a ieşit cu adevărat dramatizarea la Moromeţii, pentru teatru radiofonic. Dar mi-a mărturisit asta mult mai tîrziu, cînd, într-o iarnă bezmetică, a fost cu mine la Tîrgovişte, la un spectacol.
De cîte ori am ascultat împreună Misa încoronării? Acum, la Radio Muzical se cîntă exact asta. Mozart. Ca un dar pentru noi. Să fie un semn?
Vă puteţi imagina marele amfiteatru de la Drept, plin pînă la refuz, unde îl invitase pe Iosif Sava şi pe intelectuali de vîrf, nu în graţiile puterii, să vorbească liber studenţilor, să intre în dialog unii cu ceilalţi pe teme atent alese? Oricînd, totul putea să se transforme în ceva împotriva partidului şi periculos pentru cei prezenţi. Ce aţi zice dacă aţi vedea pe Bulevard, în mijlocul Bucureştiului, între Ateneu şi Universitate, trei tineri cărînd o harpă superbă? Aţi zice că se fac pregătiri pentru un film. Undeva prin 1988, trei colegi de-ai mei au transportat în acest fel harpa lui Ion Ivan Roncea, de la Ateneu, în Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Filologie pentru că Antoaneta Tănăsescu născocise o poveste despre cuvînt şi sunet, despre literatură şi muzică, o poveste fabuloasă care ne-a prins pe toţi, care ne-a făcut mai puternici şi altfel. Ca ea. Ca Sfîntul Augustin pe care l-a adorat, ca Fra Angelico de pe pereţii Mînăstirii San Marco din Florenţa. Ca „Cina cea de taină” şi puterea euharistiei. Ca Micul Prinţ. Ca tot ce e important pentru suflet. Ca Mozart. Ca prietenia. Ca portocalele puse în pungi pentru copii fără nimic şi fără nimeni.
Pe 17 ianuarie, Profesoara mea, Antoaneta Tănăsescu, ar fi împlinit şaptezeci şi patru de ani. Am cunoscut-o cînd avea exact vîrsta mea de astăzi. Am mers cu ea, umăr lîngă umăr, de la întuneric spre lumină. A fost o Călăuză.