Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
António Lobo Antunes - Arhipelagul insomniei de ---

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Lisabona. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar şi-a abandonat cariera medicală în favoarea scrisului. În timpul războiului colonial a fost în Angola ca locotenent, chirurg şi psihiatru, experienţă traumatizantă care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Face parte din generaţia de romancieri lansaţi după Revoluţia din 1974 şi e considerat cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Debutează în 1979 cu Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Explicação dos Pássaros (1981), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003). În 1992 publică Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas; Humanitas Fiction, 2008), roman pentru care e comparat cu Gogol şi Canetti. Opera sa mai cuprinde: A Morte de Carlos Gardel, (1994), Manualul inchizitorilor (Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), Ontem Não te vi em Babilónia (2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008). Opera lui Lobo Antunes a fost recompensată cu numeroase premii şi distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture (1996 şi 1997), Prémio da Associação Portuguesa de Escritores (1999), Premiul Uniunii Latine şi Marele Premiu Ovidius al Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul José Donoso (2006), Premiul Camões (2007) etc.

*

„António Lobo Antunes este urmaşul lui Conrad şi al lui Faulkner.“
George Steiner

„Densitatea cărţilor lui António Lobo Antunes vine din respectul scrupulos faţă de personaje, faţă de fiecare detaliu şi faţă de fiecare cititor. Prin muzica ei, o literatură care poate părea dificilă datorită arhitecturii sale complexe dobândeşte o simplitate arhetipală. De o veritabilă frumuseţe, în pofida infernului pe care îl înfăţişează.“
Le Monde

„Fiecare vocabulă din romanele lui Lobo Antunes are aceeaşi valoare citită individual sau într-o frază, fiecare cuvânt este dăltuit până la epuizare, un travaliu aproape tăcut care nu scapă ochiului nimănui. Înţelegi că acolo unde se află acel verb nu ar putea sta altul, unde se află acel substantiv nu mai e loc pentru nici un altul.“
Tiago Sousa Garcia

*

O moşie prosperă, condusă cu mână forte de un patriarh temut de toţi, dar neiubit de nimeni, un conac cu ziduri solide, care vor fi măcinate însă de singurătate, de minciună şi de teamă şi se vor prăbuşi sub povara secretelor nerostite decât în gând: în mijlocul câmpiilor mănoase din Alentejo se desfăşoară tragedia extincţiei unei familii.
Vocile care rostesc cronica unei morţi previzibile sunt ale bărbaţilor: bărbaţii întemeiază o familie şi ei îi duc mai departe numele şi puterea. Cele trei generaţii care se fac auzite în această carte – un autist, fratele lui (care îi este rival, deoarece bunicul îl consideră unicul moştenitor al proprietăţii), tatăl lor, caracter slab şi fără vocaţie de cap al familiei şi stăpân al domeniului, care nu se bucură de simpatia paternă şi nici de respectul subordonaţilor şi bunicul, fire dominatoare şi despotică, polarizând atenţia celorlalţi – trăiesc însă sub semnul eşecului şi sunt nevoite să-l mărturisească. (nota editurii)

De unde mi-o veni impresia asta că în casă, deşi totul e la fel, lipseşte aproape totul? Încăperile sunt aceleaşi cu aceleaşi mobile şi aceleaşi tablouri şi totuşi nu era aşa, nu era asta, fotografii vechi în locul mamei, al tatei, al slujnicelor de la bucătărie şi al tusei bunicului dirijând lumea întreagă, nu prezenţă, nu ordine, tusea, o batistă i se ivea din buzunar şi-i deranja mustaţa, tata lega calul de belciug şi pe urmă doar foşnetul ierbii care, da, se menţine, deşi e uscată şi dură până după ploaie, pe terasă câmpurile pe care le cunosc şi nu le cunosc, şirul de chiparoşi care ducea la poartă şi dincolo de poartă cu unul din stâlpi căzut, stejarii şi lanurile de grâu, târgul tot mai departe unde luminile accentuează întunericul, un lăcaş al morţilor pe ale cărui străzi umblam ţinându-l pe tata de braţ, speriat de ferestruicile goale şi de certitudinea că suntem pândiţi dintre arinii din piaţă pe vremea când nu lipsea nimic din casă, mama la etaj parfumând cufere, ceaşca bunicii pe farfurioară şi ea fixându-mă cu o privire ca dintr-o fotografie care străbătea generaţiile venind de la un picnic de cucoane cu bandouri pe cap şi domni cu guler de celuloid iar eu întrebându- mă dacă toată lumea va continua să rămână aici aşa într-o conversaţie pe care pendula o înăbuşea în inima încetinită, într-o după-amiază am dat peste ceaşcă şi farfurioară pe un colţ de masă şi scaunul gol, în altă după- amiază cuferele de la etaj au încetat să mai aibă parfum doar că atunci erau automobile în curte, domni care mă ciufuleau cu o milă prietenoasă
– Orfanul
în timp ce slujnicele de la bucătărie îngrămădeau flori în căruciorul de unde mi s-a năzărit că mirosul din cufere se evapora încetişor, bunicul cu cravată el care nu purta cravată, folosea un nasture de aramă ce-i închidea gâtul şi tata desprinzând hăţurile din belciug, l-am văzut oprit pe o creastă înainte să o ia din loc iar, l-au găsit dincolo de cimitir privind florile dar ce-mi amintesc cel mai bine e un sturz cocoţat pe un înger de ipsos şi ploicica de octombrie, picături care nu cădeau, îşi schimbau poziţia sub cerul de leşie, bărbaţi cu sape, crucile soldaţilor care au murit în Franţa într-o parcelă unde arbuştii creşteau fără să fie toaletaţi şi ai fi zis că gemeau iar tata pe câmp hăituit de lătratul câinilor şi zăpăcind găinile el care nu vorbea cu mama, nici măcar nu o saluta, dormea în odaia de lângă bucătărie învinovăţind-o de indiferenţa fratelui meu care stătea cu mine în casa asta de unde, chiar dacă e totul la fel, aproape totul lipseşte, aceleaşi scări, aceleaşi vaze mari, aceleaşi draperii, calul care n-a mai fost încălecat şi tata pe scara din spate, la sfârşitul după-amiezii, trăgând în iepurii de câmp în timp ce târgul mustea de fantome şi parfumul din cufere era înlocuit de înmugurirea rufelor, bunicul a murit cu ani în urmă şi nimeni nu ne-a mai vizitat în afară de doi bărbaţi de vârsta lui cu un nasture de aramă închizându-le gâtul şi pe care la rândul lor nu îi vizita nimeni şi vor fi împinşi fără flori spre cimitirul pe care indivizii cu sapele l-au părăsit lăsându-i acolo în mijlocul grâului veşted şi al ovăzului pârjolit şi tata fără să se preocupe de ovăz, un străin pentru mine la fel cum eu un străin pentru el asemănători cu rubedeniile din fotografii în ceea ce mă încăpăţânez să numesc casă fiindcă nu ştiu ce alt nume să-i dau, prea mare pentru noi cu vreo doi, trei palmieri şi bunica
– Grădina
un abur de praf de puşcă urca de pe crucile soldaţilor când oamenii din târg, de atâţia ani decedaţi, au început să ne înconjoare, în lunile revoluţiei armata şi ţăranii au încercat să ne fure casa
(ceaşca bunicii temurând pe farfurioară, bunica impasibilă pe scaun)
dând foc hambarului, tăind gâtul orătăniilor şi rupând picioarele mieilor şi vacilor
(ceaşca pe farfurioară, ceaşca mereu pe farfurioară)
mama ascunsă la etaj presupun că plângând când tata
– Ce mi-o fi venit să te iau de lângă plită?
lucra în bucătărie cu celelalte până într-o zi când el în drum spre hambar
– Du-ţi catrafusele la etaj mâine
şi mama neînţelegând, ba înţelegând, ascultătoare cărând o lădiţă pe scări în sus în timp ce colegele slujnice o pândeau tăcute cu ciudă sau părere de rău nu ştiu, închipuind-o printre cufere gravidă cu fratele meu, cu mine şi pe urmă pe o banchetă în aşteptare, nu-mi amintesc să ne fi atins, miamintesc de pieptenele care cobora pe păr după cum îmi amintesc
(dar să fie oare amintiri sau episoade pe care le inventez, pesemne că nus decât episoade pe care le inventez)
de bunicul sfidând armata şi pe ţărani şi tata galopând cu puşca, iar calul înfiorat de spaima care i se observa după sudoarea de pe greabăn în timp ce ăia dărâmau secerătoarea şi bazinul cu apă, apa din bazin ţâşnind pe pământ şi calul cabrându-se în jetul de apă, una din slujnicele de la bucătărie
– Comuniştii
care ocupau proprietăţile şi moşiile veniţi de la şes unde potârnichile zburătăceau ţipând şi eu mi-o închipuiam pe mama în mijlocul lor ferindu-se de tata
– Du-ţi catrafusele la etaj mâine o servitoare pe care bunicul, fără să-i pese de noi, o apuca de încheietura mâinii
– Vino-ncoa’
se încuia cu ea în cămară cu o aviditate de canar şi ieşea potrivindu- şi nasturele de aramă fără să ştie cum o cheamă sau să observe ceaşca bunicii pe farfurioară, tucanii se roteau căutând vântul dinspre frontieră şi noi în mijlocul brazdelor devastate în casa în care deşi la fel totul începea să lipsească, persoanele din fotografii
– Când ai să mori tu?
oferindu-ne sticle de vin şi un râs stins, umbra părului ne anula trupurile înainte de căderea nopţii, mama încercând să fugă cu lădiţa şi tata împingând-o cu calul
– Înăuntru
ca şi cum ar fi gonit un animal, singura femeie care ne rămăsese pentru că o tăcere de pustietate la bucătărie, paturile slujnicelor nefăcute, farfuriile şi paharele în spălător fără o cârpă care să le şteargă şi casa în mijlocul ruinelor lăsate de comunişti, oi şi vaci pe care am fost obligaţi să le tăiem şi ne urmăreau resemnându-se, păsări
(nu tucanii din lac, nu găile, altele mai grase, mai mari, sfâşiindu- le cu ghearele şi ciocul pielea umflată)
o mâţă în birou adulmecând o cutie de conserve cu nu ştiu ce şi cuferele tăcute fiindcă mama nemişcată acolo sus, gândindu-se la ce oare, plănuind ce oare, dorind ce oare, nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră doamnă, odată m-a apucat de obraz, mi-a fost frică să nu mă sărute
– Vino-ncoa’
şi slavă Domnului nu m-a sărutat, mi-a dat drumul dezgustată de mine, cine-mi garantează mie că nu s-a născut şi ea în târg odată cu celelalte stafii şi că nu era decât o fantomă ca ele, o absenţă în ochi pândind de la ferestruici sau ameninţarea de a ne urmări a materiei fără carne din care sunt făcute beznele aşa că nu cred că m-am născut din tine, poate că fratele meu da, postat în faţa ramelor devenind şi el fotografie, neauzind pendula nici vântul în porumbişte, adică frunzele galbene acum că doar noi doi aici unde totul deşi la fel ne lipseşte iar la subsol, în pivniţă, pe bolţile spalierului se întâmplă să aud o ceaşcă pe o farfurioară sau un cal trăgând de un belciug sforăind tare, în jurul fermelor lăsate în voia Domnului şi bucata de hambar care rezistă în al cărui colţ un bursuc sau o nevăstuică se ascundeau la cel mai mic zgomot pentru că totul se temea de tot în acea pustietate încremenită, inclusiv ţipetele tucanilor repetând necontenit ceva ce eu nu înţelegeam aşa cum nu l-am înţeles pe tata când s-a îmbolnăvit acum doi ani şi ne-a cerut să-l culcăm în patul de la mansardă în care nu mai dormise niciodată şi unde rufele mamei atârnau de cârlige, mai era un Crist din cei care se cumpără pe la bâlciuri strâmb pe perete, scândura de călcat cu o cămaşă a bunicului şi taică-meu către cămaşă
– Pleacă de-aici
tata
– Lasă-mă singur cu ea
nu cu fratele meu nici cu mine, singur cu ea, un cuvânt care mi-a scăpat fiindcă nu l-am auzit bine până nu m-am apropiat de gura lui, puteam să jur că
– M-am întors
sau nu
– M-am întors
m-am înşelat, continua să-mi scape, va continua să-mi scape, tata nu era un Crist din cei care se cumpără pe la bâlciuri, era un bărbat poruncind unei slujnice de la bucătărie
– Du-ţi catrafusele la etaj mâine
şi slujnica neîndrăznind să nu-i dea ascultare sculându-se netezindu-şi bluza incapabilă să refuze
– Dă-mi drumul
mama de şaptesprezece sau optsprezece ani cel mult care s-a spălat plângând pentru el, s-a încălţat pentru el, s-a aranjat pentru el drămuindu-şi lacrimile, care a locuit aici înainte de noi şi nu ne caută la fel ca persoanele din salon, a uitat de noi şi uitând de noi am încetat să mai existăm, nu suntem, nu eram, nu am ajuns să fim, mama n-a fost, eu nu sunt, fratele meu nu e şi totuşi tata prevenind-o
– M-am întors
ca şi cum amândoi ar fi fost, nu noi, în ziua înmormântării a pândit cimitirul prin grilaj şi s-a ridicat în scările de la şa făcând să sune piesele de fier de la hăţuri, tata către mama defunctă
– Culcă-te aici cu mine
de asta sunt sigur
– Culcă-te aici cu mine
nu cu tonul cu care
– Du-ţi catrafusele la etaj mâine
o voce de abandon poate din cauza febrei, poate din cauza slăbiciunii şi chiar mai puternică decât febra şi slăbiciunea
– Culcă-te aici cu mine
şi nimeni lângă mata, mata singur tată şi încă în căutare, mâinile strângând ce-ţi închipuiai că sunt mâinile mamei sau hăţurile care nu existau continuând să pleci de la cimitir în direcţia târgului unde locuiau stafiile strigându-le cu nuiaua în aer
– Să nu vă ascundeţi de mine
fără să ţi se răspundă pentru că nu-i mai pasă nimănui de mata, nu te ruga
– Să nu mă laşi
de tricoul şi fustele unei tinere care asculta de mata nu din afecţiune, de frică şi pesemne că te detesta tot de frică, inertă lângă mata auzind cum se legănau copacii în noapte şi pământul care urca şi cobora în funcţie de nori, tropăitul calului înconjura casa oprindu-se în locul unde loveau porcii făcând să se creadă că sângele animalului sau al mamei când m-am născut continua să picure în lighean aşa că în momentul când tata
– Să nu mă laşi
am căutat-o pe faţa matale, mata care sufereai când bunicul
– Vino-ncoa’
luând puşca, mata în pragul odăii, bunicul privind ţintă ţevile scârbit de mata
– Idiotul
şi mata coborând puşca şi plecând învins, mata trăgând în tucani şi fiecare tucan un nasture de aramă închizându-ţi gâtul, fiecare tucan stăpân peste grâu şi peste porumb şi nu te mai oboseai să trimiţi câinii după ei, mata, chiar dacă mama cu bunicul
– Să nu mă laşi
în pofida gurii închise, mata idiotul tată şi atunci am înţeles că nu comuniştii au dat foc hambarului, au răsturnat bazinul cu apă şi l-au omorât pe bunicul, mata ai fost acela şi nu cu puşca, ci cu săpăliga, ţăranii şi armata şi slujitoarele de la bucătărie privindu-te liniştiţi în clipa când
– Stăpâne
cu un ton care creştea fără să-ţi dai seama de tonul crescând, ridicând săpăliga
– Stăpâne
mata care niciodată
– Tată
mata care întotdeauna
– Stăpâne
din supunere, din obişnuinţă, bunicul luându-te în râs
– Era şi timpul
fără să-i vină să creadă şi tăcând atunci când săpăliga i-a despicat un umăr, celălalt umăr, un picior, insistând
– Stăpâne
încă din supunere şi din obişnuinţă, bunicul
– Ce-nseamnă asta?
şi calul legat de belciug agitându- se din pricina mirosului de oase, bunicul îngenuncheat în curte, bunicul culcat
– Idiotul
tucanii în debandadă, unul dintre ţărani
– Isuse
iarba înclinându-se cu un murmur negru şi bunicul umilindu-te cu faţa răvăşită
– Idiotul
cu un nasture de aramă închizându-i gâtul, tata fără să dea drumul săpăligii într-un ultim
– Stăpâne
acum nu cu tonul care creştea, cu tonul dintotdeauna sau ca tremuratul unei ceşti pe o farfurioară care ar fi reuşit să îngăime un
– Stăpâne
şi ar fi tăcut apoi speriată, degetele bunicului închizându-se şi desfăcându-se şi tata le-a sărutat aşa cum le săruta înainte de a se aşeza la masă, mi-amintesc că se uita la mine şi aş putea să jur că nu mă vedea, vedea acel
– Stăpâne
se încăpăţâna asupra acelui
– Stăpâne
uimit de tăcere contemplând săpăliga şi lăsând-o din mână, bunicul fără nici un fel de măreţie cu un ochi deschis şi celălalt nu
– Idiotul
nu
– Vino-ncoa’
resemnat, nu călărea ca tata, călărea pe un catâr aproape năpârlit care şchiopăta de un picior din spate, la fel de bătrân ca şi el şi capabil să găsească singur cu o certitudine lentă cărările dintre lanuri, cineva care lucra pentru noi scoţându-şi pălăria
– Stăpâne
fără ca bunicul să răspundă măcar cu un semn din cap, oprindu- se lângă gard chemând vechilul cu şapca la piept ascultându-l în timp ce catârul înainta rotindu-şi urechile alarmat de broaştele din lac şi de şerpii care se răsuceau în nămol şuierând sunete de clopoţel, tata i-a dat un şut din grajd
– Piei din ochii mei
catârul a pornit în direcţia stufărişului înţelegând cine comanda acum şi nu l-am mai văzut, uneori mi se pare că-l zăresc pe arie, deschid fereastra şi m-am înşelat, cine ştie dacă prepelicarii nu l-au doborât la pământ şi vreo jumătate de duzină de cartilagii prin măceşi, tata dintre cufere
– Să nu mă laşi
către un tricou şi nişte fuste de care bunicul şi-ar fi bătut joc
– Boarfe
fără gură şi bătându-şi joc de fuste cum îşi bătea joc de tata
– N-ai fost niciodată un bărbat adevărat
de mine
– Se vede imediat din cine te tragi


Traducere din limba portugheză de Micaela Ghiţescu

(Copyright ©: Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara