Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Antisemitism şi inginerie socială de Iulia Popovici


Pe 10 iulie 1941, celor 1600 de evrei din comuna poloneză Jedwabne li s-a cerut să se adune în piaţă, pe motivul participării la curăţenie. Vecini ai lor, catolici polonezi, unii veniţI chiar din satele din jur, păzeau cîmpurile şi ieşirile din localitate şi verificau casele ca să fie siguri că nimeni nu fuge sau nu se ascunde. Sub privirile cîtorva jandarmi germani, a căror intervenţie s-a limitat la a face fotografii, o parte din bărbaţii, femeile şi copiii evrei au fost ucişi cu pietre, prin decapitare, cu topoare sau cuţite; realizînd că nu-i pot omorî pe toţi într-o singură zi cu mijloace atît de primitive, asasinii i-au împins pe evreii rămaşi, cu bîtele, pînă în hambarul unui consătean, i-au închis înăuntru, au turnat gaz pe pereţii exteriori şi le-au dat foc. Cadavrele au stat trei zile sub cerul liber, fiindcă ucigaşilor le era scîrbă să le-ngroape. Din toată populaţia evreiască din Jedwabne, au supravieţuit războiului 12 oameni, şapte dintre ei fiind adăpostiţi de nişte fermieri catolici care au trebuit să părăsească regiunea după război de frica represaliilor partizanilor antisemiţi.

Pornind de la acest pogrom, al unor ţărani asupra propriilor lor vecini, cu care trăiau de generaţii în pace, politologul Jan Gross, profesor la New York University, pune în discuţie însuşi constructul identitar al Poloniei postbelice, al cărui nucleu de rezistenţă îl constituie rolul de eternă victimă a naţiunii, de-a lungul întregii sale istorii. Cartea, intitulată Vecini, a declanşat discuţii aprinse în societatea poloneză şi chiar peste continente (culminînd cu schimbul de scrisori dintre Leon Wieseltier şi Adam Michnik, apărut în The New Republic şi publicat deja în româneşte), ea reclamînd în fapt o redefinire a responsabilităţii colective. Şi aceasta în condiţiile în care în memoria colectivă masacrul din pădurea Katyn e în continuare atribuit germanilor. Asumarea responsabilităţii trece prin admiterea vinei, iar în calea acesteia stau o serie complexă de mecanisme psihologice de apărare; cel mai puternic ar trebui să fie uitarea, funcţionarea memoriei selective care să purifice comunitatea de faptele trecutului. La Jedwabne însă nu s-a petrecut aşa ceva. Povestea s-a transmis peste generaţii; chiar dacă nu sînt dispuşi s-o mărturisească faţă de străini, locuitorii de toate vîrstele ştiu ce s-a petrecut, ştiu unde-au fost îngropate cadavrele evreilor, deşi mormintele nu sînt marcate.

Una din problemele pe care şi le pune Gross e cît se poate de simplă şi îndreptăţită - ce-ar mai putea şoca în materie de oroare o generaţie crescută cu imaginea recurentă a lagărelor de concentrare, a cadavrelor împinse cu buldozerul, a săpunului din grăsime umană? El însuşi mărturiseşte că, auzind pentru prima dată povestea eliminării tuturor evreilor dintr-un sat polonez, a luat-o drept o metaforă; ceea ce nu putea admite era acel "toţi" - "toţi" evreii din Jedwabne fuseseră ucişi de oameni pe care-i cunoşteau, nu de Einsatzgruppen naziste (ba chiar, în 10 iulie 1941, cel mai sigur loc pentru evrei era sediul jandarmeriei germane, unde-au şi fost ascunse trei femei). Apoi, cei care-au făcut-o, din proprie iniţiativă şi cu mijloace proprii, au fost şi cei care şi-au împărţit după aceea proprietăţile evreilor asasinaţi, iar Jan Gross consideră lăcomia ca fiind un motor esenţial al evenimentelor de felul celui de la Jedwabne. Cei mai plini de entuziasm în asasinarea evreilor au fost, spune Gross, aceeaşi care se implicaseră în administraţia sovietică între 1939 şi 1941 şi care, apoi, au sprijinit regimurile comuniste ale Poloniei: oameni de condiţie joasă, eventual cu copii de întreţinut (deci dependenţi de cei care puteau asigura supravieţuirea familiei) şi uşor de şantajat. Cu astfel de susţinători s-a făcut trecerea spre societăţile socialiste, al căror faliment era previzibil, e concluzia uneia dintre cele mai impresionante cărţi dedicate Holocaustului în ultimii ani.


*
* *

Şi în cartea publicată de Alina Mungiu la Polirom, Secera şi buldozerul, revine tema celor care, avînd ceva de ascuns, de la cazier la partizanate politice, ajung să slujească la fel de entuziast orice regim promite să nu-i compromită. Ei sînt cei care, la Nucşoara, i-au dus pe securişti la ascunzătorile partizanilor, au devenit apoi primari comunişti şi-au sfîrşit prin a conduce întreaga comunitate după 1989, şi la fel s-a întîmplat la Scorniceşti, deşi aici n-au existat partizani. Cele două comune, de la experienţa cărora porneşte analiza Alinei Mungiu-Pippidi şi a lui Gérard Althabe asupra mecanismelor de aservire a ţăranului român, n-au fost alese la întîmplare: Scorniceşti şi Nucşoara sînt cele mai cunoscute localităţi rurale ale României postbelice, prima - ca loc de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, ultima - ca centru al celei mai puternice şi rezistente grupări de partizani, Arsenescu-Arnăuţoiu, reprimată "exemplar" abia după zece ani (în 1959), cea dintîi - o comună de cîmpie, devenită oraş agroindustrial în 1989 şi luptîndu-se acum să intre în modernitate, cea de-a doua - sat de munte, necolectivizat, în prezent aproape depopulat prin migrarea tinerilor la oraş.

Oricît de multe ar fi deosebirile dintre Nucşoara şi Scorniceşti, asemănările sînt încă şi mai numeroase; ţăranul român e dependent de stat şi la mîna puterii personalizate - a secretarei de la Primărie, aceeaşi de 25 de ani, a agentului agricol, pădurarului, fostului om de casă a Bărbuleştilor (sora lui Ceauşescu şi soţul ei, care-a construit în Scorniceşti un stadion cu o capacitate mai mare decît toată populaţia comunei), votează cum i se spune de către elita de pradă locală, formată nu prin merite individuale, ci prin folosirea discreţionară a puterii pe care-o reprezintă, a statului captiv (căci sînt poliţişti, primari, funcţionari bancari). Problema pămîntului, şi mai ales retrocedările de după 1989 cu aberaţiile lor legislative, e una centrală în Secera şi buldozerul (e deosebit de interesant cazul Nucşoarei, unde, la fel cum asasinii evreilor din Jedwabne au căpătat proprietăţile acestora, apropiaţii comuniştilor s-au ales cu averile partizanilor ucişi sau închişi, şi 200 de familii din comună au ajuns să deţină terenuri ale deţinuţilor politici, ceea ce, după restituirea pămîntului către foştii proprietari, în 1990, a declanşat un conflict între săteni), dar la fel de importantă e schimbarea modului de viaţă a ţăranilor, în principal prin translatarea lor la bloc (Scorniceştiul a fost un "model" de sistematizare), modernizarea forţată al cărei principal rezultat a fost recăderea în premodernitatea de dinainte de război o dată cu dispariţia dictaturii.

Cartea are un public-ţintă mai larg decît cititorul autohton, stilul în care e scrisă, evitînd trimiterile la o intimitate culturală cu lectorul, o recomandă ca o lucrare adresată specialiştilor în schimbarea politică. E, apoi, şi un semnal de alarmă: dacă România nu va intra în Uniunea Europeană în 2009, "evoluţia ei va fi chiar mai dezastruoasă"; dacă însă elitele politice vor da drumul, "măcar parţial, statului din gheare" şi vom deveni membri UE, prin deces natural şi creşterea competitivităţii sectorului agricol, mare parte din ţărănimea dependentă va dispărea. "Nucşoara se va şterge, iar Scorniceştiul va dăinui. Acesta e viitorul."