Cînd vin marile călduri ale Bucureştiului, mă răcoresc cîteva cărţi. La simpla lor atingere, canicula mi se pare mai uşor de suportat. Momentele lui Caragiale mi se par echivalentul răcitorului cu gheaţă din copilărie şi al paharului cu apă rece, cu o linguriţa cu şerbet înăuntru. În precursorul frigiderului vizitelor noastre de familie se afla îngheţata de casă. Unele dintre rubedeniile noastre o pregăteau în cutii cilindrice de tablă care în timpul războiului adăposteau etanş măştile contra gazelor. Tîrzie ofrandă casnică adusă geniului tehnic nemţesc: acele cutii nu rugineau.
Caragiale ştia ce înseamnă căldura de Bucureşti şi a scris despre toate momentele ei, 24 de ore din 24. De la vipia matinală din Petiţiune, cea cu apa "fil.. flir... filtrată" în care petentul transpiră rău şi e însetat, iar amploaiatul se isterizează, pînă la năucitoarea căldură nocturnă din Grand Hotel... care îl face pe povestitor să noteze: "Simţ enorm şi văz monstruos!" Canicula imbecilizează, constată Caragiale în Căldură mare, care, prin compensaţie implicită, e unul dintre cele mai răcoritoare momente ale sale, din categoria "se poate şi mai rău".
Canicula bucureşteană e pretextul de la care porneşte Camil Petrescu în Patul lui Procust. Naratorul său, un dandy cu mare avere şi pretenţii corespunzătoare, fiul educat al analfabetului milionar Tănase Lumânăraru, e dezgustat de spectacolul transpirat şi lipicios al Capitalei interbelice. Dar e atras de el mai ceva ca musca de hîrtia specializată.
Personajul e snob şi, de fapt, grobian, în dezgusturile sale de om cu alternativă. Frecventează o actriţă pe care o dispreţuieşte şi care îi stîrneşte repulsie din cauza transpiraţiilor ei, după actul sexual. Nu suportă că nişte oameni mărunţi financiar, dar cu pretenţii, din lumea teatrului, cu care se întîlneşte la o cîrciumă sînt în stare să consume pe căldură, mîncare caldă, în care a mai picat şi o muscă. Ei nu fac parte din lumea lui, dar el încearcă să se lipească de lumea lor.
Dacă acest personaj n-ar fi fost tratat de Camil ca un fel de alter ego al său în materie de gusturi şi de snobism modernist, probabil că ar fi fost unul dintre cele mai detestabile din literatura română. În el Camil Petrescu îşi proiectează atrăgător toate fiţele şi fantasmele omului extraordinar care se credea, cu dispreţul său secret faţă de ziaristul Ladima, celălalt alter ego al său, din roman. Camil poate fi iertat, cred, din cauză că idealul său, de a nu sta în Bucureşti în timpul verii, i-a depăşit mai an de an de posibilităţile financiare, astfel că singura cale prin care el şi-a putut defula uriaşa iritare pe care i-o stîrnea Capitala în timpul căldurilor era să inventeze un personaj care stă aici de bună voie agăţat de o iluzorie doamnă T. Ca de amînarea, azi, a unei excursii în Grecia.
Pe toate le rabdă omul mai uşor cînd e cult, zice sau îşi zice profesorul de muzică Gavrilescu, în La ţigănci. Amărîtul, împuşcă un franc în plus din meditaţii la pian, pentru care bate Bucureştiul, cu tramwaiul. Ca să-i fie drumul mai uşor şi căldura mai lesne de suportat, se gîndeşte la colonelul Lawrence al Arabiei. Gavrilescu se simte un fel de Lawrence al Bucureştiului, în luptă cu căldura, pentru a-şi propaga mesajul umanist prin lecţiile sale de pian. Cu el ajungem la căldura metamorfozei, cea care ne face să călătorim în timp şi să uităm de micile inconveniente ale prezentului care, în timp real, se transformă într-un timp al nostalgiilor de azi şi al marilor aşteptări de ieri. Un echivalent al unei călătorii ieftine la Piramide, cu speranţa că te vei şi întoarce acasă de acolo.