Fiecare dintre episoadele proiectului AMPRENTA, de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), a avut atmosfera sa aparte, ceea ce este firesc şi bine. Firesc, pentru că fiecare artist are propriul său mare sau mic univers, bine, pentru că împreună ne-au înfăţişat o adevărată încrengătură de universuri. N-ai cum să te plictiseşti. Dar universul din AMPRENTA a patra mi-a fost cel mai apropiat de suflet.Nu am mai avut acel sentiment straniu că am poposit pe altă planetă. Eram acasă. întâlneam idei familiare, emoţii cunoscute. M-a îmbogăţit şi m-a mulţumit pe mai multe planuri. Păstrând tradiţia Centrului Multi Art Dans, pe care l-a condus la începutul anilor 2000, Vava Ştefănescu, curatorul episodului al patrulea al AMPRENTEI, a înmănunchiat dansul cu artele pastice şi cu muzica. Apoi spectacolele prezentate au fost cosistente, împlinite, Julieta lui Viski András fiind cel mai bun spectacol prezentat până acum la CNDB. Şi în fine, dar nu în ultimul rând, am întâlnit la o serie de oameni tineri împlicaţi în această AMPRENT| reacţia, ieşirea din amorţire, din starea amorfă care ne caracterizează, în mare, soietatea în care trăim. Deci exact ceea ce şi-a şi dorit Vava Ştefănescu prin tematica acestui episod, crearea de ANTICORPI împortiva relelor şi răilor care ne invadază viaţa cea de toate zilele. Dar să abordez, pe rând, toate aceste componente ale episodului patru, în măsura în care le-am putut urmări, căci ele s-au suprapus, în parte, cu proiectul Temps d'images, pe care-l voi aborda aparte.

în mediateca Centrlui, am fost invitaţi La Vava în sufragerie - un spaţiu primitor, cu propuneri interesante. Cu un pahar de vin în mână puteai să te familiarizezi cu ambienul salonului creat de pictura murală şi de sculptura mică a Elenei Lot Vlad, cu Viaţa unei femei şi puteai să conversezi cu autoarea lor, ceea ce am şi făcut: asupra soclurilor gândite cu multă pricepere, pentru a putea pune, cu adevărat, în valoare scultpura mică, apoi asupra riscului de a transpune un mare pescăruş de pe o hârtie pe un perete întreg din salonul Vavei, umbra acestuia, la altă dimensiune, modificând acum sentimentul iniţial de seninătate al scenei, şi mai ales despre transgresările celor mai tineri artişti plastici către alte domenii ale artei, adică exact acelaşi lucru care se petrece şi în dans. Tot în sufragerie puteai să răsfoieşti un album al Vavei Ştefănescu, cu fotografii de la diferite vârste şi să urmăreşti, pe mici ecrane, creaţii ale ei, pe care vroiai să le revezi, sau pe care nu le cunoşteai. Eu am urmărit tot o piesă de Viski András, Vinerea lungă, spectacol pe care nu-l văzusem şi la care mişcarea facută de Vava Ştefănescu, constituie o contribuţie majoră. Intrarea în Sufrageria Vavei era străjuită de o mare sculptură în lemn, Dansul Omului Câine, câinele fiind fiara din el, care este şi ANTICORPUL său, cum se mărturiseşte autorul lucrării, sculptorul Aurel Vlad. Întâmplarea a făcut ca, în acelaşi timp cu AMPRENTA Vavei Ştefănescu să se deschidă, la galeria Dialog, a Primăriei sectorului 2, şi expoziţia cu Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei de la Sighet, în mijlocul căreia domina macheta în lemn a aceluiaşi Aurel Vlad, machetă după care s-a turnat în bronz grupul statuar de la închisoarea-muzeu din Sighet. O coincidenţă fericită, care permite o paralelă între forţa ANTICORPILOR celor care au supravieţuit acolo şi slăbiciunea noastră, a celor de astăzi. Printr-un trasfer subtil de idei, arucat ca un arc nevăzut peste agitatele străzi ale Bucureştiului, tematica de la Sighet, din galeria Dialog, s-a regăsit şi în piesa lui Viski András, de la Centrul Naţional al Dansului. Lăsând deoparte piesa lui Mihai Mihalcea, Stele deasupra amneziei noastre, creată înaintea înfiinţării Centrului, Julieta este cea mai împortantă lucrare care a văzut lumina rampei în Sala Rondă de la CNDB. Nu un simplu exerciţiu de mişcare, nu un experiment, ci o operă împlinită din toate punctele de vedere, ca tematică abordată, dar mai ales ca punere în pagină a acestei tematici. Realizatorii piesei au contribuit, fiecare în parte, ca lucrarea să aibă greutatea pe care o are. Pe de o parte textul cutremurător al lui Viski András, povestea unei femei cu şapte copii care sfârşeşte în detenţie, pe de altă parte decorul inspirat al lui T.Th. Ciupe, care ţine personajul prizonier într-un fel de văgăună, între pereţi abrupţi, vărgaţi de lumini ca nişte zăbrele. Şi, la mijloc, coregrafa şi interpreta Vava Ştefănescu, care dă viaţă dublă personajului, atât prin grai, rostind lamentaţia eroinei, cât şi prin graiul trupului ei, care ne vorbeşte şi el despre aceleaşi dureri şi despre monologul ei cu divinitatea - totul fiind apoi discret dar ferm dirijat de mâna sigură a regizorului Mihai Măniuţiu, pe muzica compusă de Ana Maria Avram şi Iancu Dumitrescu. O operă puternică, deplin realizată şi emoţionantă.

Şi, în fine, într-o ţară populată masiv de amnezici şi de nepăsători, concentraţi exclusiv asupra micului lor univers, m-am bucurat nespus de cele două Intervenţii în spaţii publice, şi anume la fântâna de la Arhitectură - loc cu o puternică încărcătură simbolică. Prima, gândită de Mihai Mihalcea, Peisaj cu habitus naţional - intervenţie pe fundal gri, cu ti­neri şi tinere întinşi fiecare pe salteluţa lui şi sugân­du-şi suzeta, eventual mai răsfoind o carte sau fumând o ţigară, a ilustrat situaţia cu mult humor. Cea de a doua, a Mihaelei Michailov, ţara mea cu Feţi-Frumoşi, interactivă, cu un panou pe care publicul îşi putea exprima părerile, a fost mult mai incisivă, O tânăra cânta, cu porta voce, câte un cântec patriotic, între cântece, câte unul dintre cei trei tineri care o încadrau prezenta curriculum vitae a trei dintre feţii noştri frumoşi - Adrian Păunescu şi Vadim Tudor, cu poeziile lor omagiale, şi Ion Iliescu şi discursul lui, prin care le mulţumea minerilor, pentru patriotica lor intervenţie asupra bucureştenilor, Am vibrat scurt, dar intens, ca la o modestă dar autentică reînviere a spiritului Pieţei Univesităţii. Şi m-am bucurat că toţi cei care înfăptuiau acest mic miracol erau tineri şi foarte tineri.
AMPRENTA Vavei Ştefănescu a dovedit că există încă ANTICORPI în România, cât şi artişti capabili să ne administreze dozele necesare.