Ochii iubitei mele (Nothing like the Sun) ocupă, alături de Portocalamecanică (Clockwork Orange), un loc important printre scrierile britanicului Anthony Burgess (1917-1993). Romanul relatează biografia ficţională a lui William Shakespeare, cu obsesia pentru cuvinte rare şi inventate a unui copil şi adolescent provincial, ajuns, la optsprezece ani, victima seducţiei (violului?) unei femei cu opt ani mai vârstnică decât el – episod ce îl plasează în nedorita ipostază de soţ şi tată – , iar apoi, cu anii îndelungaţi petrecuţi departe de familie, ca actordramaturg şi acţionar principal al unei trupe de teatru londoneze, cu prietenia ce-l leagă de tânărul şi răsfăţatul Conte de Southampton, dar şi cu iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocată în Sonetele dedicate Doamnei Brune. Burgess combină reconstrucţia istorică şi erudiţia lingvistică cu o mare doză de umor, naratorul omniscient, ce relatează parcursul personajului generic numit WS, fiind un lector britanic de literatură engleză detaşat în Orient, cu înclinaţii bahice, frustrat de ignoranţa şi de lipsa de apetit intelectual a studenţilor săi malaiezieni. Treptat, naraţiunea îşi pierde claritatea, ultimele pagini ale romanului (ce descriu delirul lui WS pe patul de moarte, la Stratford) coincizând cu alcoolemia crescândă a povestitorului, un alter-ego al lui Burgess, cândva el însuşi profesor în Malaiezia. Romanul este în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei”. (G.V.)

IV
(…) WSo luă la fugă. Dick Quiney îl strigă din nou, însă nu-l mai urmă. Unde-ar putea să fugă? Nu în codru, nu la biserică, nu la iazul cu raţe şi nici acasă. Are la îndemână berăria. Are bani în pungă. Întunericul devine tot mai dens, sângele asfinţitului răpus picură pe tărâmul celălalt. În seara asta, berăria e plină, s-au adunat buluc amărăştenii cu duhoarea lor, răsuflarea lor puturoasă, dinţii lor înnegriţi, bortele zgomotoase şi abjecte ale gurilor de ţărănoi. Brusc, dinaintea ochilor îi răsare imaginea semeţei, falnicei Londre, cu turnurile-i roşii înălţându-se deasupra unui fluviu cu undele verzi şi cu lebede. Dădu din coate până îşi făcu loc, pe o bancă, lângă un bătrân cioban cu bundă, ce duhnea a catran, cu unghii ale căror capete erau nişte semiluni negre, pus pe flecăreală din topor în atmosfera grea, apăsătoare, şi-n hărmălaia din jur, răcnind la un moşneag prizărit, care-l privea chiorâş, dădea din cap a încuviinţare şi molfăia cu gura ştirbă (Ş’, p’ ormă, şi crezi c-o facut? O pus tăt la vederi ş-o zâs: „O para pi ţol drept garanţie”, auzi, bre, la el.) Fata care-i aduce berea are o înaintare babană, e grăsană, cu ţâţe buretoase ce împung în sus, zici că-s saci pe spinarea unui bărbat; îi aruncă priviri cu subînţeles, dezvelindu-şi dinţii de ţărancă. Bea. Îs tare omenoşi cei sus-puşi, care-şi cumpără mănuşi, cu ţine-pentru-osteneală, clinchetul plin de dispreţ al firfiricilor, vă-mulţumescmă rite-de-acum-înainte-mă-nclin-înfaţ a-voastră-Dumnezeu-să-vă- binecuvânteze-mărite. A băut; va continua să bea; are şase peni şi vrea să bea de toţi banii.
Bea bere grasă bombăneală iubită Hercule mormânt cotire curgere Londra întunecat gâgâit recoltă. Iată-l pe unul care n-o să mai culeagă de-acum orzul. A murit de-o fistulă, zău aşa. Sau de-o bubă neagră, nu ştiu. Fii bună, adu-mi. Ce să aduc? Pe bune, totu-i o mare înşelătorie şi el. Şi, astea zise fiind, dă pe gură, dintr-o suflare, câteva versuri, deloc anemice.
Vine la poarta lui Pluto, din iad,
Dar stai, spune Cerber, ce caţi acilea?
El şi-echipajul corabiei lui, Ce-au stat ascunşi în calul de la Troia,
Au au au
– Şi calul are să aibă viermi, zău, tot aşa precum eşti tu creştin.
Iese să se pişe şi e cât pe-aci să se împiedice de un beţivan întins pe jos, care face pe el în somn, în timp ce sforăie la lună. Pe urmă a răsărit luna. I-a văzut cu ochii minţii, cu bucile argintate de razele lunii, săltând în sus şi-n jos. Cu urletul berii din el, cu mânia ce-l împinge la acţiune, o să-i facă cu ou şi cu oţet, o să-i pună pe fugă, aşa, goi-puşcă, o să-i flageleze cu o joardă de mesteacăn, o să plângă ca un copil mic, din cauza infidelităţii, o să sfâşie, o să ucidă. Dar, mai întâi, o să bea, o să bea de toţi cei şase peni.
Păi, atunci, bea. Unge-te pe gât printre gogomanii ăştia de ţărănoi cordaci, animalici până la ultimul, cu lăboanţele lor arse de soare, jegoşi de la mânuirea hârleţului şi a grapei, puţind a brânză de la mulsul ugerelor, ascultând gură-cască, cu gurile lor strâmbe, snoava hazlie povestită de coţcarul acela cu piei de şobolan la brâu şi-o cuşmă din blană de iepure pe meclă. Săteni plini de snagă într-o rurală macheală rapsodică. Bea-ţi minţile, aşadar, în rând cu ei, viitorule Will londonez, ce urmează să primeşti rangul de gentleman, râzi, pe un ton piţigăiat, după atâta bere, împreună cu Hodge şi Tom şi Dick şi Blackjack, străinul din Long Compton. Şi uite-l şi pe unul care s-a întors la pârloaga lui după un an de absenţă, un miles gloriosus. Băi, ţi-e gura o căcăstoare, mănânci căcat întruna. Ce-ai zis? Nici o băşină nu dau pe toată chilabaleala ta. Vrei să mă pui la încercare, dară? N-am pe cine, căci eşti doar un mişel care se dă rotund, dar, la o adică, se smiorcăie ca un plod. Am fost plecat la război, am învăţat limbile din Ţările de Jos. Ik om England soldado. U gif me to trinken. Cine mă face mincinos? Îi trag una peste bot de-i umplu gingiile de sânge. Îi dau cep, zău aşa. Sunteţi o adunătură de mocofani care n-a văzut nimic din lumea asta mare, iar gorobetele ăsta proaspăt înţărcat e mache. Băi, căcâcea, băi, dacă aş avea hangerul la mine, ţi-aş da buzunări la burtă. Dar n-am la mine decât şişul şi-o să-ţi crestez buzele alea de băieţel obraznic.
Gură bogată, pus pe înjurat, gata să se încaiere cu oricine, rău împuşcat în aripă. Porneşte, clătindu-se în nădragii lui bufanţi şi vestonul din piele, jegos, pierzându-şi pălăria, cu chica toată numai cârlionţi mărunţi, spre locul unde şade WS. Acesta îi zâmbeşte sfidător. Apoi, fanfaronul îi plasează o lovitură stângace, pornită de jos în sus. Dintr-odată, WS se simte de parcă o cohortă de bere frumos gătită ar fi primit ordin să se pună în mişcare, din rânza lui, spre miazănoapte şi-apoi până-n lună, iar portarul ar fi primit ordin să deschidă larg porţile pentru trecerea ei. Gura faţa obrajii pomeţii i se umflă obrintiţi. Şi abia a apucat să bea de trei peni. Nţ, dar mai devreme… Obrintit, măcelărit, bumbăcit, machit, ameţit. Puntea-i spălată. Băi, pulifricilor. Băi, ăsta, hai, gata cu borâtul.
Nu se simte bine. Îl dor toate celea. Oceanul vuieşte înăuntrul lui, nava tresaltă pe valuri. Ahoe, faceţi loc de manevră. Încearcă să găsească o cale de ieşire, sobrul WS îngrozit de Will cel matosit, dar i se pun piedici. Cei din jur îl împung, se cască uriaşe găuri negre de râsete, silindu-l să se-ntoarcă, aidoma unui câine, la starea lui deacum. În mintea de poet pe cale să se nască, răsărind asemenea unui Jupiter fungiform din capul chiurluit al lui WS în timp ce umilitul WS se împleticeşte şi este îmbrâncit să iasă şi să se cărăbănească, înghiontit de jigodiile astea, versurile se revarsă năvalnic, zeiţei însingurate îi curg lacrimile şiroaie în timp ce stă aplecată deasupra trupului nimicit.
Pe dată-şi pune strai împodobit,
Gătit cu flori, porneşte fluierând
Până ajunge la înaltul stâlp
Ce-mpunge firmamentul…
Şi iată-l jucând, cherchelit, într-o aiureală de piesă-moralitate, însoţit de hohote de râs la ieşirea din scenă. Şi totuşi, interpretarea continuă şi în culise. Se rostogoleşte şi mintea îi sare de la una la alta, onorabilul berulă, exact sub aceeaşi stea, şi îşi zăreşte propriile stele, iniţialele lui tuflite, Scaunul Casiopeii. Se clătină şi, la semnalul gornistului, o a doua cohortă porni în galop dinspre burta lui spre poarta din spate, năvălind afară. Scâncind şi dând la boboci, strigă, prelungindu-ş i constelaţia, zgrepţănând pe drum, cu picioarele lui neascultătoare, V după V după V: „Mama-mama-mama.” Era un strigăt periculos.
Totuşi, după o eternitate de nimic altceva, se trezi cu o senzaţie de căldură. Ciripitul matinal al păsărelelor era asurzitor. Simţea mirosul ierbii, al frunzelor, mirosul consolator şi alinător al maică-si, mireasma discretă a unui sân de femeie mirosind a lapte şi sare şi pâine proaspăt coaptă. Oftă şi îşi îngropă capul şi mai adânc în pernă. În gură avea un gust rău, de parcă ar fi lins rugină. Miji ochii, încruntânduse, şi constată că tavanul s-a transformat în frunziş, iar grinzile casei au revenit la starea lor originară, de copaci. Deasupra lui se zărea cerul alb, în petice iscate, ca prin farmec, de frunze. Uluit de-această lume, făcu ochii cât melcul. Ea îi zâmbi, îi sărută, blajină, fruntea. Umerii, braţele şi pieptul îi erau goale sub pledul aspru, două mantii puse cap la cap. Dedesubt era întinsă un fel de pătură păroasă, să-i protejeze de pământul reavăn, prin ea simţea că-l înţeapă acele inofensive ale unor rădăcini şi cioturi ciudate. Era îmbrăcat, dar veşmintele îi erau descheiate, dezlegate, mototolite. Scormoni în adâncul memoriei, dar nu găsi nimic. E codrul, e Shottery, dar cine o fi femeia asta? S-o întrebe în timp ce stau aşa de strâns îmbrăţişaţi dimineaţa în zori, aproape goi-puşcă – n-ar fi oare un gest nepoliticos? Trebuie să-i întoarcă surâsul şi să-i murmure un salut de bună dimineaţa. Dacă are răbdare, o să iasă totul la iveală, o să afle totul. Dar ce Dumnezeu o fi făcut în acel mare pustiu de nememorie? N-o să mai ajungă în halul ăsta niciodată niciodată niciodată niciodată niciodată. O să fie un om cumpătat. Pe urmă, însă, ea şopti cu un fel de încrâncenare: „În curând se va lumina de ziuă şi or să mişune care încotro. Acum.” Şi se întinse deasupra lui, muiere lungană, dar nu grea, şi degeaba încercă el să-i explice că, până când nu-şi curăţă şi nu-şi clăteşte gura, nu-i gata s-o sărute. Aşa că încercă să-i evite buzele răsucindu-se (deşi cu dureri şi gemete slabe) şi punând-o în poziţia lui Venus Privită, ducându-şi gura la sânul ei stâng, dezmierdându-i sfârcul rozaliu cu limba ţeapănă şi vârtoasă, până când ea începu să gâfâie ca bietul Urechilă hăituit de copoi. Se săltă, să aibă aer, punându-şi mâna la treabă în întuneric, având parcă un ochi pe buricul fiecărui deget, să studieze cu ochii lui fideli, deşi entuziaşti, capul acestei Venus rustice, cu şuviţele de păr roş-aurii, pieptănate drept, prinse în coadă, cu fruntea adâncă, îngustă şi osoasă, genele rare, decolorate, clipind, aluniţa de pe coloana lungă a gâtului ei întorcând ferm privirea uimirii sale şovăitoare, orbite de lumină, Will pus pe treabă, WS zicându-şi, în sinea lui, că precis o cunoaşte (căci, de bună seamă, e de prin părţile locului), deşi, cu siguranţă, n-a apucat s-o cunoască în celălalt sens al cuvântului.

(din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction)