Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Şansa nefericirii de Tudorel Urian


Constantin Eretescu este un om norocos. Născut în Basarabia în anul 1937, stabilit în România după cel de-al doilea război mondial şi emigrat în Statele Unite după 1980, scriitorul a avut şansa de a fi martorul direct al evenimentelor majore care au marcat istoria părţii noastre de lume în secolul XX. A trăit în sisteme politice diferite (regimul Antonescu, recucerirea sovietică a Basarabiei, comunismul pur şi dur din România anilor ’50, democraţia americană a ultimelor decenii) a cunoscut oameni intraţi în istorie (inclusiv în istoria culturii şi/sau a literaturii), a înţeles, din experienţă directă, tîlcul ascuns al unor evenimente, prea puţin şi, adesea, incorect prezentate în presa vremii. Privită de aproape, prin prisma experienţelor concrete care au marcat-o, viaţa sa pare o nesfîrşită succesiune de ghinioane şi episoade nefericite. Global, aceeaşi existenţă se prezintă ca şansa rarissimă a unui om care a văzut de aproape, cu propriii săi ochi, şi a trăit pe propria-i piele toată zbuciumata istorie a României în ultima jumătate a secolului XX. Indiferent la cîntecul propagandelor de tot felul, Constantin Eretescu judecă totul cu propria sa minte, nuanţat şi fără idei preconcepute, caută să identifice specificitatea diverselor epoci şi regimuri politice prin care a trecut la nivelul existenţei păturilor de jos, în exerciţiul cotidian al relaţiilor interumane.

Constantin Eretescu a văzut multe la viaţa lui, iar memoriile sale pot fi privite şi ca un mic curs de istorie trăită. Din acest punct de vedere o carte precum Periscop este de cel mai mare interes. Chiar dacă autorul se fereşte să facă judecăţi morale şi politice cu valoare generală privind diferitele regimuri pe care le-a cunoscut şi personalităţile care i-au marcat existenţa. El se mulţumeşte să reproducă, sub formă de flashback-uri, o serie de întîmplări cu tîlc din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, lăsîndu-i fiecărui cititor satisfacţia de a trage singur toate concluziile care se impun. Evitarea marilor teme din manualele de istorie şi aducerea în prim plan a unor episoade din viaţa personală, reţinute de fluxul imprevizibil al memoriei, fac parte din intenţia programatică a memorialistului: „Un incident mărunt menţinut în prim-planul memoriei ia adeseori proporţiile unui cataclism. Văzute prin luneta întoarsă a anilor scurşi, din întîmplări zguduitoare la vremea lor nu rămîn adesea decît amintiri incerte. Timpul este un concept flexibil, dar distanţa produce şi ea schimbări de optică. O scriere memorialistică este de asemenea intens subiectivă. Perspectiva ierarhizează şi nu de puţine ori distorsionează profilul evenimentelor. Pînă la urmă, biograful are libertatea şi, îndrăznesc să spun, chiar îndatorirea de a vedea numai ceea ce rămîne convins că merită să fie văzut.” (p. 5)

Astfel privite lucrurile, memorialistul de azi dă o altă semnificaţie unor fapte petrecute în adolescenţa sa din primii ani ai deceniului şase. El pune în corelaţie textele patriotice din manualele epocii, în care era ridicat în slăvi eroismul armatei române, cu imaginea terifiantă a unor mari mutilaţi de război. Aceştia ajunseseră să fie văzuţi cerşind pe mai toate străzile Bucureştiului, inclusiv în imediata apropiere a şcolii la care învăţa scriitorul de azi. În pofida propagandei deşănţate a regimul comunist, nu se vedea nici un fel de preocupare socială pentru soarta mutilaţilor în războiul abia încheiat, iar imaginea înspăimîntătoare a acestor eroi-cerşetori era, pentru copii, mai convingătoare decît lecţiile din manualele şcolare (vezi p. 37). Un paradox al epocii era legat de sistemul de învăţămînt. Schimbările din viaţa politică au fost urmate de schimbări la nivelul tuturor instituţiilor statului. Or, în şcoli primii schimbaţi au fost profesorii celebri în regimul anterior, de la şcolile centrale, cu mare tradiţie. Ei au fost nevoiţi să lase locul protejaţilor noului regim. De voie, de nevoie, aceştia au ajuns să predea la şcolile de mahala. De aceea, la un moment dat, în aceste şcoli de la marginea Bucureştiului ajunsese să se facă materie mult mai serioasă decît în şcolile cu reputaţie din centrul oraşului (vezi p. 47).

Importantă este mărturia lui Constantin Eretescu referitoare la viaţa universitară în deceniul şase. Pentru unii aceasta era un calvar (examene grele, exmatriculări arbitrare), pentru alţii o veşnică sărbătoare (cei proveniţi din producţie, sau cu părinţi în mediul muncitoresc, înscrişi la facultate fără examen, pe baza unui dosar sănătos). Memorialistul îşi reaminteşte cu lux de amănunte ampla acţiune de „demascare” care a urmat înfrîngerii revoluţiei maghiare, în urma căreia şi el a fost exmatriculat din Facultatea de Filozofie. Au fost cîteva zile de teroare în care zeci de studenţi şi profesori au fost aruncaţi pe drumuri pe baza unor acuzaţii care azi ar putea stîrni rîsul: „vini ideologice, dar şi bilete în doi peri trimise de un coleg altuia în timpul orelor de curs, fete care aveau fusta mai scurtă sau mai lungă decît tiparul standard, altele care au întîrziat la cămin cîteva minute după ora unsprezece, lecturi interzise sau nerecomandate, scrisori cu caracter personal care conţineau observaţii critice la adresa regimului expediate unui coleg turnător, o promisiune de cerere în căsătorie neonorată, îmbrăcăminte din pachet adusă cumva din Occident, idei sau predispoziţii contrarevoluţionare, atitudini arogante sau doar lipsite de modestie” (p. 107). Cu deplină seninătate, fără a comenta în vreun fel, scriitorul îşi aminteşte astăzi şi de cîteva dintre figurile marcante ale acelui tribunal al Inchiziţiei comuniste: „s-au aflat acolo între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti, membru în CC, cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al CC-ului, Ilie Murgulescu, ministrul învăţămîntului, Athanase Joja, şef de secţie la Academie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretara de partid a Facultăţii de filozofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare” (p. 106). Corect cu sine însuşi şi cu cititorii săi, autorul nu îi uită nici pe cei care l-au ajutat în perioada respectivă chiar dacă, în timp, reputaţia unora dintre ei nu a rămas fără pată. Un astfel de exemplu este Tudor Bugnaru, fost decan al Facultăţii de filozofie, cel care, la un moment dat, a refuzat să dea curs solicitării de exmatriculare a studentului Eretescu. Ulterior au apărut mai multe mărturii care atestă ataşamentul acestui Bugnaru faţă de politica partidului comunist şi chiar prespunerea (făcută de I.D. Sîrbu) că acesta ar fi fost unul dintre urmăritorii lui Lucian Blaga (era ginerele poetului), fapt ce nu îl împiedică însă pe autor să releve acest episod luminos din cariera fostului decan. Notaţiile de acest tip probează buna credinţă a autorului şi conferă perfectă credibilitate însemnărilor sale. De altfel, el îşi păstrează judecata limpede şi atunci cînd descrie realitatea americană a zilelor noastre. Tonul nu este deloc unul idilic, iar unele dintre metodele FBI-ului de imixtiune în viaţa cetăţenilor, descrise cu lux de amănunte de Constantin Eretescu i-ar putea face invidioşi pe foştii agenţi ai KGB sau ai Securităţii. Relevant este, în acest sens, modul în care a fost urmărit şi şicanat vreme de mai bine de zece ani senatorul Albert Gore, tatăl fostului vicepreşedinte american din timpul administraţiei Clinton. Tot la secţiunea americană autorul face şi unele supoziţii privind asasinarea savantului de origine română Ioan Petru Culianu, pe care o asociază unei alte crime ce avusese loc cîţiva ani înainte la Montreal: cea a editorului ziarului „Tricolorul”, Dima-Drăgan. Înainte de a fi ucis, acest Dima-Drăgan (despre care se bănuia că este omul autorităţilor comuniste) anunţase că va publica în ziarul pe care îl edita lista tuturor legionarilor din Canada şi SUA. Aceasta ar sugera, indirect, cele două piste de investigaţie a cazului, menţionate şi în asasinarea lui Culianu: fosta Securitate şi foştii legionari. Chiar dacă, Eretescu ia o distanţă prudentă afirmînd că: „între Dima-Drăgan şi Culianu asemănarea stă nu în ceea ce au făcut în viaţă, ci în felul în care şi-au găsit moartea” (vezi pp. 215-216)

Remarcabile sînt portretele pe care Constantin Eretescu le face unor personalităţi ale culturii noastre şi ale exilului românesc (îndeosebi cel din Statele Unite). Mihai Pop, Ştefan Baciu, Elena Lupescu, Ioan Petru Culianu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Brutus Coste, Ştefan Issărescu sunt numai cîteva dintre personalităţile care într-un fel sau altul au intrat în atenţia autorului şi au fost admirabil imortalizate în paginile acestei cărţi.

Periscop este o carte care pune în valoare calităţile de povestitor ale autorului ei. Este o carte lipsită de zorzoane stilistice inutile, în care, modest, autorul se confesează direct, cu farmec şi (cînd e cazul) umor, în legătură cu întîmplările importante din existenţa sa. El nu doreşte să demonstreze nimic dincolo de relevanţa în sine a fragmentelor de existenţă rememorate, nu îşi pune viaţa sub semnul destinului şi nici nu încearcă să-şi convingă cititorii de exemplaritatea propriilor opţiuni. Rezultatul este o carte fermecătoare, pe alocuri sentimentală, doldora de informaţii. O mărturie necesară, o piesă dintr-un puzzle uriaş care, adăugată altor piese de acelaşi tip, ar trebui, în final, să dezvăluie chipul real al istoriei româneşti din perioada postbelică.



Constantin Eretescu, Periscop. Mărturisirile unui venetic, Editura Eminescu, Bucureşti, 2003, 254 pag., 69.000 lei.