Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Anotimpuri în infern de Cosmin Ciotloş

Astăzi, Răzvan Petrescu e recunoscut drept un maestru exclusiv şi exclusivist al prozei scurte. În asemenea măsură încât tot ce scrie el (până şi, să zicem, articolele critice) păstrează ceva din alura genului. Citindu-l în Dilemateca, mărturisesc că nu o dată m-am întrebat dacă toate volumele pe care le comenta acolo vor fi existat cu adevărat (cu copertă, ISBN şi toate cele trebuincioase). Dacă nu cumva măcar câteva dintre ele erau pur şi simplu inventate de dragul splendidelor exerciţii de inclemenţă stilistică pe care autorul le articula cu o pasiune mai mobilă decât aceea a cronicarilor de meserie.
Nici acum, după aproape şapte ani de la prima lectură, nu pot privi Foxtrot XX decât ca pe o colecţie de povestiri. Chiar dacă ştiu bine că nu despre povestiri e vorba... Regula jocului fiind clară, spiritul ei presupune totuşi, la Răzvan Petrescu numeroase ambiguităţi. Care nu ocolesc nici aceste Scrisori către Mihai. Care, din simplu document de viaţă, devin literatură.
Istoria lor e limpede. La începutul anilor optzeci, doi prieteni apropiaţi, abia ieşiţi din adolescenţă, sunt separaţi de împrejurări. Unul (Răzvan Petrescu) rămâne în România comunistă, unde continuă să studieze, cu excelente rezultate, medicina. Celălalt (Mihai Simion) alege să evadeze în paradisul occidental. Acesta e impulsul şi motorul unei corespondenţe întinse pe un întreg deceniu. Cartea ne oferă doar o jumătate din corpusul epistolar (aceea expediată de Răzvan Petrescu), suficientă însă pentru problematizări. S-ar putea deschide, de exemplu, o amplă paranteză privitoare la instituţia prieteniei, mai funcţională, pare-se, în deceniul al nouălea decât oricând altcândva. Vremurile fiind nici măcar cenuşii, ci negre de-a dreptul, această solidaritate în mic, acest altruism debordant era una dintre foarte puţinele supape care îngăduiau, atunci, supravieţuirea psihică. Era de-ajuns un dram de conştiinţă pentru a înţelege intolerabilul lumii pe care, prin naştere, erai nevoit s-o tolerezi. O preţioasă mărturie oferă, să nu uităm, eseul lui H.-R. Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii. Şi tot ca o mărturie (de astă dată indirectă) trebuie luat şi faptul că, mai presus de teorii, de paradigme şi tendinţe, generaţia Cenaclului de Luni a fost ţinută laolaltă, în primul rând, de acest sentiment (de neregăsit în forma lui pură nici la predecesorii şaizecişti, nici la diversele grupuscule care le-au urmat în cei douăzeci şi cinci de ani de libertate). Scrisorile... acestea păstrează destule urme din ceea ce a fost infernul ultimei perioade a regimului Ceauşescu. O parte dintre ele sunt puse în evidenţă chiar în prefaţa semnată de Mihai Simion. Altele, nu puţine, se dispersează în varii chipuri prin paginile cu aparenţă anodină:
„Cum pot crede eu că oamenii sunt buni când le văd figurile dimineaţa, pe frig. Când îi aud vorbind, bârfind, rânjind, picurându- şi transpiraţia mortificată cu răutate pe ochelarii bătrânelor doamne, când îi văd muşcând sau gata să muşte, contorsionându-se de admiraţie la dovezile de prostie, meschinărie, jaf spiritual. Sunt răi oamenii, domnule. Lasă-l pe Creangă cu Harapul lui alb, e lumea spânilor pe glob” (pp. 44-45). La data aceea, Răzvan Petrescu văzuse, din globul la care se referă, un singur perimetru. Cel aproape concentraţionar în care se născuse. Şi în care, într-un rând, e nevoit ca, în plin concert la Ateneu să asculte, în bruiaj, nu muzica, ci tocurile unei ţoape de tip nou, defilând încolo şi-ncoace pe scenă (pp. 33-34). E acelaşi spaţiu în care, încă nedevenit prozator, observă cu ochi de prozator generalizarea anomaliei. Un anume M. Chiroiu (???) îl face praf pe G. Călinescu într-o notiţă din almanahul Luceafărul (p. 122). Balanţa onomastică, atât de dezechilibrată, vorbeşte singură. Alte comentarii sunt de prisos.
La Răzvan Petrescu, oroarea e multiplicată de câteva accidente istorice: de natură profesională (cariera de medic îl pune zi de zi în faţa cazurilor-limită, ceea ce face ca evazionismul artist să fie practic imposibil); de natură sociologică (oricât de bune i-ar fi notele, ştie că va sfârşi ca rezident într-un fund de lume, obligat să se subcalifice pentru a se adapta); de natură, în sfârşit, pragmatică (cel căruia-i scrie se află la mii de kilometri distanţă, într-o lume mai bună, unde totul e accesibil, până şi un banal ac de electrofon sau o cu-atât mai banală revistă porno). Lucid de la bun început, Răzvan Petrescu ajunge, astfel, să devină din ce în ce mai vitriolant în remarci. Nu se poate amăgi, nu-şi poate păcăli simţurile. Ştie în permanenţă că dincolo de ele, de neatins, se află normalitatea. În vreme ce, deocamdată, el are a se consola cu infernul.
De aici jucatul caracter amoral al scrisorilor. Neavând nimic de pierdut, tânărul Răzvan Petrescu pune la bătaie totul. Tonul predilect e cel al insultei dichisite, imediat sub el aflându-se infinite rezerve de candoare. (Într-o lume contorsionată gesturile directe denotă cecitate). Primele pagini instituie codul, pe care (semn, cum spuneam mai sus, de extremă apropiere: adresantul îl înţelege chiar fără a fi prevenit): „Această scrisoare este scrisă a două zi după primirea porcăriei tale de epistole, în seara recepţionării mesajului tău debil fiind prea obosit ca să îţi răspund şi preferând să mă culc. Eram destul de fericit când am băgat mâna în cutia de scrisori. (De fiecare dată mi-e teamă să nu mă muşte câinele.) Am continuat să mă bucur şi când am văzut plicul capitalist. Totul a durat însă extrem de puţin. Când am deschis alveola albă m-a cuprins un fel de sfârşeală explicabilă. Cuvinte întregi ies cu totul în afara caligrafiei şi a înţelegerii omeneşti. Mă gândesc chiar să-mi cumpăr un înţelept pentru cititul scrisorilor tale. După atâţia ani, încă nu ştii să scrii. Bine că eşti în Franţa, ce să-ţi spun, dragul meu, toţi analfabeţii pleacă acum peste hotare, numai eu nu” (p. 17).
S-ar spune că, dacă anii de comunism au dat naştere (pentru consacraţi) unei „antologii a ruşinii”, scriitorii din umbră (cum era la acea dată Răzvan Petrescu) pot alcătui un florilegiu simbolic cel puţin echivalent: o „antologie a dezgustului”. Chiar dacă nu menţionat ca atare, Kafka e o referinţă sigură pentru scenele de aici. Şi nu în varianta edulcorată la care e de obicei restrâns, pe înţelesul amatorilor de alegorii. Dimpotrivă, e acel Kafka din notiţele împrăştiate, aflat încontinuu pe tăişul vieţii, simţindu-i cu asupra de măsură, în fiecare terminaţie nervoasă, insuportabilul. Cu tot balastul pe care îl admite o astfel de carte (groasă cât o lamă de ras, se spunea cândva), acest prim Răzvan Petrescu are totdeauna ceva ultim în sunet. Mai ales atunci când lăsând deoparte un gând lateral (acela că, într-o bună zi, va ajunge scriitor), lasă la vedere imperfecţiunile stilistice. Din neregularităţile lor iese la iveală un instinct tragic (în parte al vremurilor, în parte al vizionarului în halat spitalicesc): „Sunt beat ca şi ieri, ca şi mâine, Grieg, luate-ar dracu?, nenorocitule, cu Franţa ta cu tot, nu de Grieg vorbesc” (p. 109) sau „deşi nu e nimic sigur, adică totul e nesigur, incert ca o lumină sau ca un căcat” (p. 110).
Aveam de gând, în primă instanţă, să alcătuiesc un inventar al devenirii lui Răzvan Petrescu: să prind cu penseta momentul începând cu care transformarea eminentului medicinist într-un scriitor pursânge se dovedeşte ireversibilă. E drept că ideea prinde contur (un contur ridicol şi amuzat, dar ferm) chiar în scrisoarea a doua (din aprilie 1980): „mi-ar plăcea acum să fiu frumos. Femeile să mă iubească, viaţa să mi se ducă printre picioarele lor trăsnind de senzualitate. Sau scriitor. Curios ce mult mi-ar plăcea să fiu scriitor. La fel de bine mi-aş putea dori să fiu şi ministru în Mexic sau vânzător la aprozar” (p. 34). Şi îşi atinge apogeul doi ani mai târziu, în februarie 1982, când, vorbind despre reîncarnare (adică despre ceea ce e nepieritor între miliardele de exuvii trecătoare), autorul încheie scrisoarea cu o semnătură ciudată: „Te îmbrăţişez!/ Cu drag,/ Rimbaud” (p. 103). Între aceste două momente, o sumă de sugestii, de ezitări, de negocieri în oglindă. Referiri la două posibile romane, afre ale stilului şi aşa mai departe. Repertoriul n-ar fi chiar neinteresant.
Numai că nici una dintre declaraţiile acestea n-ar surprinde mai mult decât e în stare să surprindă o declaraţie: simple corolare ale unei stări de fapt incontrolabile. Cu care, întâlnindu-se din ce în ce mai des, Răzvan Petrescu s-a văzut forţat s-o accepte. Atâta vreme cât urgenţa expresiei (cu totul diferită de uşurinţa aproape cosmetică a poligrafilor de ieri şi de azi) era resimţită fizic (şi era, după cum ne lasă să înţelegem aceste scrisori), singuraticul expeditor nu mai avea încotro. Conştient sau nu de asta, scria deja ca un scriitor. Mai puţin rafinat, poate, decât cel care va debuta cu Grădina de vară, dar format, inteligent, vibrant. În toată puterea cuvântului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara