Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Aniversare G. Ibrăileanu: Emil Codrescu faţă cu socialismul de Mihai Zamfir


Există autori a căror operă nu se poate aprecia în afara vieţii lor, iar Ibrăileanu mi se pare a reprezenta cazul tipic. Mari poeţi ori prozatori au avut vocaţia non-biografică: la ei contează doar opera, apreciabilă în sine şi în absenţa oricărei referiri la existenţa lor terestră; după cum alţii şi-au combinat viaţa şi opera într-o unitate absolut inextricabilă, încît nu mai ştim dacă opera proiectează asupra vieţii autorului o aură salvatoare, ridicînd pînă la mit o existenţă, ori dacă nu cumva citim astăzi opera doar din simpatie pentru personalitatea autorului ei. În cazul criticilor (mai încape vorbă?), ar trebui ca vocaţia non-biografiei să domine: proiectate asupra unor idei şi opere străine, consideraţiile criticului se dispensează, în principiu, de tribulaţiile biografice ale autorului lor. Aceasta este regula, dar ea nu i se aplică şi lui Ibrăileanu.
Pentru că Ibrăileanu nu poate fi înţeles în afara unui complex spiritual moldovenesc, recuperat astăzi sub semn mai degrabă estetic. Iaşul patriarhal al începutului de secol şi somptuos - decripit în epoca interbelică; cercul Vieţii româneşti impus prin generaţii succesive, grupat în jurul aceluiaşi patron spiritual şi refăcînd paradigma Junimii şi a Convorbirilor literare; strălucirea deja crepusculară a unui mod de viaţă patriarhal, în care valorile spiritului se aflau încă la mare preţ; ritmul domol al unei existenţe situate, conform cronologiei verificabile, în secolul XX, dar care nu se depărtase de ritmul secolului romantic. În toate aceste structuri izoforme, spiritul lui Ibrăileanu se integrează drept componentă obligatorie, umbra discretă a criticului trece, insesizabilă, pretutindeni, cantonată definitiv într-o epocă ce se defineşte sub semnul nostalgiei. Din "moldovenism", ca stil de existenţă, va face de altfel Ibrăileanu una dintre dominantele sale culturale şi va construi Spiritul critic... pe metafora "Moldova - stare de spirit", cu toate consecinţele fanteziste decurgînd dintr-un asemenea demers.
Oraşul Iaşi a fost unul dintre cele mai crunt lovite de demenţa comunistă. Cartiere întregi rase de pe faţa pămîntului, centrul istoric mutilat. Împănat cu blocuri sumbre, caricaturi inumane ale modernităţii. În acest peisaj dezolant, puţinele urme ale trecutului păstrate se leagă de mirifica epocă a Vieţii româneşti şi de mentorul ei: vechiul sediu al revistei de pe strada Alecsandri, clădirea seminarului lui G. Ibrăileanu de la Copou, Universitatea însăşi, cu amfiteatrul "Ibrăileanu", casa de la Copou a lui Sadoveanu, loc de naştere a prozelor publicate în revistă etc.; peisajul uman din jurul Agapiei şi Vărtecului a rămas aproape neschimbat din momentul în care Adela se plimba pe aici cu Emil Codrescu. Cu aceasta, izolăm treptat o oază de "memorie Ibrăileanu" închisă asupra ei înseşi. Demolatorii de acum cîteva decenii au avut, se pare, o ultimă reticenţă salutară cînd a fost vorba să atace reminiscenţele Iaşului în care fantoma criticului încă mai bîntuia.
Faptul că puţinele mărci ale veritabilului Iaşi, subzistente în Iaşul actual, au o vagă ori directă legătură cu G. Ibrăileanu ne plasează în faţa unei neaşteptate probleme culturale, specific românească; grupul revistei ieşene şi-a legat numele de noţiunea-fetiş a epocii, de socialism, iar Ibrăileanu însuşi poate trece - într-o istorie sumară şi inexactă - ca adept al sus-numitului socialism. De unde - acordarea regimului de excepţie.
Atingem astfel ambiguitatea fundamentală a personalităţii în discuţie. De extracţie foarte modestă, născut la Tîrgul Frumos (aşezare de-a dreptul mizeră), educat în cea mai adîncă şi mai prăfuită provincie moldavă, la Roman, Bacău şi Bîrlad, viitorul critic poseda însă o subtilitate nativă şi vocaţia ireprehensibilă de a tăia firul în patru; a stăpînit L'esprit de finesse din clipa cînd a deschis, intelectual, ochii. Străvechea rasă orientală pe care o continua îşi spunea, prin el, ultimul cuvînt. Dar omul făcut să savureze nuanţele, conştiinţa participativă la familia lui Des Esseintes, a trăit într-o epocă şi într-un mediu ce l-au deturnat de timpuriu de la vocaţia sa primordială. Între cele două direcţii dominante în arta de la finele secolului al XIX-lea, estetismul şi "socialul", sentimentalul Ibrăileanu s-a ataşat, din naivitate, celei de-a doua. A pariat de la început pe calul greşit.
Cînd tînărul Ibrăileanu a încercat să înveţe ce înseamnă literatura, mentalitatea scientistă şi inducţionismul atinseseră cotele aberaţiei; această înţepenire mentală oficială, formă de politically correct a acelor ani, şi-a pus amprenta asupra naivului şi strălucitului armean; de aici, ideologia sa literară, de stupefiantă mediocritate. Articolele cu pretenţii teoretice, publicate de Ibrăileanu în Viaţa nouă şi Evenimentul literar, mărturisesc, în privinţa judecării artei, cel mai trist socialism de provincie: arta e un "produs al mediului", metafizica reprezintă principalul duşman, spiritul şi conştiinţa pot fi explicate doar prin "materie", arta trebuie să fie "angajată". E de mirare că o conştiinţă literară a putut scăpa aproape neatinsă din plasa acestor canoane mentale; totuşi, Ibrăileanu a reuşit, ajungînd cu bine la limanul bunului simţ.
Să observăm că pînă şi în cele mai strîmt-doctrinare lucrări de tinereţe (naiva teză de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuţă ori amatoristul Spirit critic în cultura română) distingem astăzi, cu tăria evidenţei, lupta eroică dusă de Ibrăileanu pentru salvarea propriei sale viziuni asupra literaturii. Strîns în chingile lui Hennequin şi Brunetière pîndit de umbra ameninţătoare a lui Gherea, el încearcă să salvgardeze drepturile conştiinţei individuale şi să le arate importanţa.
După Primul Război, criticul începe să citească literatura franceză contemporană (Proust îl va fascina, exercitînd asupra lui o influenţă durabilă) şi observă o realitate nebănuită, aflată la mii de leghe literare distanţă de cea a socialismului tezist; parcă satisfăcut de dispariţia certitudinilor tinereţii, începe să scrie altfel, liber şi adesea inspirat. De acum datează cele mai subtile observaţii pe seama literaturii române: personajul unic la diferite vîrste din Noaptea furtunoasă, construcţia romanţei eminesciene, monologul universal al lui Creangă, binomul creaţie vs. analiză etc.; de acum datează observaţiile punctuale ce vor face dată, contribuţia sa specifică la analiza literaturii române.
În raport cu veşnicul rival, cu E. Lovinescu (plecat şi el tot dintr-un tîrg de tip sadovenian şi înzestrat cu acelaşi l'esprit de finesse), criticul de la Viaţa românească ne apare grevat de cîteva handicapuri: poseda o cultură limitată şi fragmentară, cunoştea doar parţial literatura franceză şi cîteva traduceri franceze din ruseşte; nu studiase în străinătate şi nu trăise în mijlocul unei mari culturi; îi lipseau deschiderea lingvistică lovinesciană şi baza clasicistă solidă a acestuia. Îi lipsea, mai ales, remarcabila unitate dintre doctrină şi practica actului critic, ce a animat permanent acţiunea mentorului de la Sburătorul. Într-adevăr, cum se poate ca, în cazul unui critic, analiza textului să contrazică viziunea de ansamblu? Iată că s-a putut! Ibrăileanu reprezintă un elocvent exemplu.
Tocmai în această inepuizabilă contradicţie rezidă şi originalitatea ultimă a criticului de la moartea căruia se împlinesc 65 de ani: Ibrăileanu ne-a arătat că şi în critică, precum în poezie, există talentul pur, un talent care să se manifeste doar în intimitatea fertilă a lecturii, indiferent la opţiunile estetice şi la ideologie. Că se poate face critică doar cu sensibilitate şi inteligenţă, uneori chiar fără stil. Aproape toate aprecierile, judecăţile şi glosele stilistice ale criticului nu numai că n-au nici un raport cu sociologismul, dar îl şi contrazic în mod spectaculos: un exerciţiu nu foarte coerent din punct de vedere logic, însă atît de uman!
Toate datele personalităţii lui Ibrăileanu îl îndrumau spre observaţia morală şi spre proza de ficţiune; tendinţe ce se vor materializa tîrziu, dar remarcabil, în romanul Adela, unde cel mai profund strat al acestui individualist discret şi pudic iese în sfîrşit la iveală. Victoria definitivă asupra opţiunii din tinereţe se afla astfel consumată. Socialist ghidat de blîndeţe, colectivist susţinut de cel mai adînc individualism, dogmatic ascunzînd un observator subtil, doctrinar socialist trădat la tot pasul de spiritual - acesta a fost Ibrăileanu. Cele cîteva judecăţi critice valabile semnate de el le-am învăţat încă din şcoală; cărţile sale, cu excepţia Adelei, nu le mai citeşte nimeni; dar îl simţim aproape de noi şi vom simpatiza cu el în eternitate.