Cele mai multe dintre articolele din acest volum au apărut în intervalul cuprins între 1991 şi 2001. Unele în România literară, altele în seria veche a „Observatorului cultural”, altele în suplimentul „Dilemei“, „Vineri”. Oricum, toate în reviste de primă importanţă.
Şi toate de-a lungul unui deceniu destul de nefast pentru critica literară de la noi. Aşa s-a spus, cel puţin, şi aşa se spune încă, din amintiri, de fiecare dată când se exaltă ieşirea din criză a publicisticii. (Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu fiind principalii purtători de cuvânt ai acestei atitudini optimiste.) Cât adevăr conţine afirmaţia, se mai poate discuta. Cu cartea în faţă, ar fi cazul să revizităm un pic perioada. Oare chiar stăteau lucrurile atunci mai rău decât stau astăzi?
Problema trebuie pusă direct. În pericol n-a fost nici o clipă critica literară ca instituţie, ci doar una dintre speciile ei, întâmplător cea mai frecventată, anume cronica literară. După ce Nicolae Manolescu a renunţat la rubrica pe care a semnat-o vreme de treizeci de ani, această specie şi-a pierdut brusc din autoritate. Nu neapărat şi din interes, însă aşa-numita lume literară pare încă să aibă nevoie de un model paternalist. În mod paradoxal, scriitorilor le place să fie dominaţi. Dezbaterea de idei nu-i atrage. Interogarea unor concepte, nici atât. Ce n-a băgat nimeni de seamă e faptul că pentru Nicolae Manolescu, cronicarul, câştigarea unei poziţii autoritare n-a constituit nicidecum un scop. Competenţa, da. Inteligenţa argumentaţiei, da. Farmecul interpretării, da. Justeţea diagnosticului, da. Autoritatea a venit fără sforţări. I-au conferit-o alţii.
Obişnuinţa a făcut însă ca tocmai această ultimă trăsătură, de natură mai degrabă socială, să devină dominantă, după 1990, în definiţia genului. Situaţia Ioanei Pârvulescu e cât se poate de semnificativă. Deşi întrunea toate calităţile unui veritabil cronicar de cursă lungă (am recitit de curând arhiva revistei, aşa că ştiu ce spun), ea a părăsit rubrica după numai trei ani de exerciţiu săptămânal, neputându-se împăca cu obligaţia conjuncturală de a râvni puterea simbolică.
Asemănător e cazul lui Ion Manolescu. Reunite în Benzile desenate şi canonul postmodern, articolele sale depun, la rândul lor, mărturie asupra excelentului nivel intelectual al revuisticii noastre din anii nouăzeci. Grupate în patru secţiuni (Imagini ale culturii populare, Benzi desenate &desene animate, Noul canon şi Cronici postmoderne), acestea reprezintă în fond o remarcabilă serie de eseuri-manifest. Noţiunea poate suna contradictoriu. Dar e singura care acoperă complet ambele direcţii pentru care autorul se arată disponibil. Pe de-o parte, Ion Manolescu e informat, logic, mobil, ludic, deschis, ingenios, elegant. Pe de altă parte, e un radical.
Într-un fel, critica lui aminteşte de aceea a lui Zarifopol, ale cărui celebre idei gingaşe devin, aici, idei radioactive (în capitolele Şapte idei radioactive şi Contrabandă cu idei radioactive). Despre o criză a criticii vorbeşte şi el. O criză de metodă, însă:
„Principalele cauze ale impasului în care se află astăzi critica şi istoria noastră literară trebuie căutate în conceperea sistematic eronată a valorii şi funcţiilor literaturii. Supusă unui proces forţat de ortopedie canonică, literatura română s-a transformat încet, dar sigur, într-un depozit de certitudini monumentale din care provocarea şi spiritul de frondă au fost mazilite. Când nu au părut ridicole sau bizare, principiilor de instabilitate textuală şi indisponibilitate semantică li s-a opus tabloul imobil al unor structuri de validare prefabricate. În consecinţă, principiul, flexibil şi profitabil, al indecidabilităţii literare a fost declarat irelevant şi înlocuit cu cel «legitim» al determinismului riguros.” (p. 114)
Sunt rânduri publicate în 1998. Rânduri, aş zice, mai actuale astăzi decât atunci. La data aceea, o anume emulaţie intelectuală putea justifica, de bine, de rău, speranţele într-un viitor mai dinamic. Un an mai târziu, avea să apară studiul lui Mircea Cărtărescu Postmodernismul românesc, o carte dezinhibată şi în multe sensuri înnoitoare. Atmosfera era deci, favorabilă. S-ar fi zis că măcar urme ale ideilor radioactive se vor întâlni în critica românească de peste un deceniu. Faceţi calculul. Ce se întâmpla, aşadar, în 2008?
Un eşantion avem chiar în această carte, în secţiunea pe care Ion Manolescu o adaugă unei investigaţii mai vechi privitoare la literaturitatea benzilor desenate (pp. 125-153). În paragrafele dedicate „noilor critici”, opaci şi ei la rolul canonic al acestei categorii paraliterare, Ion Manolescu se ocupă în amănunt de polemica purtată de Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache chiar în anul de graţie 2008. Ambii susţin vocal, mai prudent sau mai vehement, „marea literatură”, bazată pe „marile teme” şi „marile mize”, remarcă autorul studiului.
Evident, e întristător pentru Ion Manolescu să-şi vadă profeţiile infirmate cu atâta naturaleţe. (Fiindcă de profeţii şi nu de altceva e vorba în articolul citat. Autorul e explicit acolo în a-şi afirma încrederea în noile generaţii de critici.) Dar se abţine să le reproşeze celor doi îndărătnicia conceptuală. La urma urmelor, sunt convingerile lor. Civilizat e să le respectăm, chiar nefiind de acord cu ele.
Altceva îl deranjează pe Ion Manolescu. Şi aici mă văd nevoit să-i dau dreptate. Sincopele logice multiple de care se face vinovat discursul maximalist dezvoltat, pe două voci, de Paul Cernat şi de Daniel Cristea-Enache. Cel dintâi îşi contestă, de la o frază la alta, verdictele (p. 134), sugerând că „marii autori au legitimitate estetică nelimitată şi intrinsecă” (p. 135). Adică atunci când scrie despre comics-uri împrumutându-le recuzita Thomas Pynchon e bun, pe câtă vreme comics-urile ca atare sunt, tocmai prin recuzită, rele. „Incoerenţa lasă loc arbitrarului logic.” (p. 135). Sunt cuvintele lui Ion Manolescu, nu ale mele.
Argumentului suprem al celuilalt debater (conform căruia literatura care are parte de popularitate e intrinsec viciată estetic), Ion Manolescu îi opune o utopie amuzantă. Ducând raţionamentul la limită, ar rezulta că reţeta cea mai sigură pentru crearea unei capodopere e nepublicarea. În felul acesta, succesul de public e minim (adică nul), iar valoarea, maximă (p. 136). Concluzia e şi mai aspră: „contradicţia din afirmaţiile lui Daniel Cristea-Enache probează fragilitatea logică a discursului criticului şi, prin sărăcia inerţială a ideilor enunţate apodictic, limitează posibilitatea unei dezbateri cultivate.” (p. 136)
Citatele sunt elocvente, şi din punctul acesta de vedere Ion Manolescu nu poate fi contrazis. Nu ştiu însă, cu toată subtilitatea raţionamentului său, cât de întemeiată e încercarea de a integra BD-ul în canonul literar. (Personal, privesc intenţia aceasta mai degrabă ca pe un pariu ludic al autorului, pariu care vizează, în primul rând, detensionarea criteriilor canonice.) Întregul eseu pare un foarte inteligent joc de strategie culturală. Ion Manolescu l-a construit impecabil. Are răspuns pentru orice obiecţie. Citiţi-l şi, în ciuda tuturor aparenţelor, veţi vedea cât de greu e să-i găsiţi fisuri.
Acesta e numai un posibil decupaj din articolele volumului Benzile desenate şi canonul postmodern. El lasă, vrând-nevrând, pe dinafară câteva eseuri critice, nu toate convingătoare, dar, toate, foarte interesante. Le enumăr doar premisele, cât să vă faceţi o idee: despre incorectitudinea politică a lui Creangă, oarecum în siajul celui al lui Valeriu Cristea; despre Ion Barbu şi dificultatea reală a contactului cu poezia lui; despre corpurile dezarticulate ale personajelor din nuvelistica lui Rebreanu; despre noua structură a romanului, care ar trebui să evolueze dinspre „textualismul scriptic” spre un „textualism mediatic”.
Iată cu ce se ocupa un tânăr critic literar în anii nouăzeci!