Într-o istorisire din Die Zeit, la 150 de ani de la moartea lui Goethe, Thomas Bernhard avansează o ipoteză (fictivă). Un mic complot, la care naratorul însuşi ar fi luat parte, răstălmăceşte ultimele lui cuvinte. Celebra zicere mehr Licht (mai multă lumină), era, de fapt, mehr nicht (nevermore - sic!). Această pereche, nehotărîtă între moderna Elévation şi anti-moderna lepădare de proiect, prinde, peste vremuri, destul din suflul avangardei. Pe ce fel de cer, aşadar, vîndut luminii, sau predat nimicului, strălucesc stelele ei?

Am putea încerca să aflăm, urmărindu-i jerbele care se sparg peste prăpăstii, din Zodiac-ul publicat de Ilarie Voronca la editura unu, în 1930, cu un desen şi coperta de M.H. Maxy. Douăzeci şi patru de poeme, numerotate cu cifre latine, cît pentru zodiile a doi ani puşi pereche. Sau douăsprezece zodii şi, ştim astăzi, douăsprezece planete. Ori douăzeci şi patru de semne ale alfabetului clasic, grecesc. Şi aşa mai departe, presupuneri care leagă de-o convenţie, care-o fi, o materie lirică fugind de toate. Gîndite să suprime metafora, inutilă complicaţie, versurile se întorc, în aceeaşi logică a alăturării, la comparaţii. Care, vrute şocante, nu reuşesc decât să fie nedezminţit frumoase: "mâna întră'n repaos ca'ntr'un han călătorul." (II). Mărgele cu aţa tăiată, ciocnind, una cîte una, timpanul dedulcit la rime: "Crepusculul se'ncrustează în bufniţă, în fluer,/ Prevestitoarea întârzie în tâmplă, roteşte în turlă,/ Cu fundele distanţei mărite prin cristaluri,/ Cu gheţurile zdrobind în strângeri corabia spiritului/ Şi anotimpul înmărmurit pe colină ca un luptător în armură." (VII). E un sfîrşit de vară, sau cine ştie...

Hazard pe care ar fi de rău augur să cauţi să-l înţelegi, dar pe care îl asculţi, totuşi, ca pe difuza melodie a vieţii, asta sînt perechile de linii, spunînd, în mai împrăştiate cuvinte, ce spune poezia dintotdeauna. Că mersul omului, în şiruri niciodată drepte, e scris de ciudatul comerţ pe care-l fac păsările şi poamele cu stelele. Din cînd în cînd, căzătoare. "Foile calendarului ucis de o mişcare neprevăzută a pupilei" (I) sînt tablele de argilă pe care se scrie această poezie pe cît de vanitoasă, pe atît de fragilă. Şi nu fiindcă verbele ei sînt aduse de te miri unde, pe şaua unui ca şi cum. Ci, mai degrabă, pentru că luciditatea ei de manifest îmblînzit dispreţuieşte deopotrivă trecutul, şi viitorul. Pe primul, pentru naiva lui orbire întru lumini, pe celălalt fiindcă, la drept vorbind, nu există. Ce rămîne din lumea de mîine? Coşmarul lumii de ieri.

Carevasăzică, prezentul. Cînd "tu nu poţi privi la chinul din tine sau din alţii" (VIII). Prea ocupat să exişti, aruncînd pe hîrtie imagini din ce în ce mai repezi. În vreme ce zodiile, care au fost şi vor fi, sînt, de bună seamă, tot cum erau de lente. "Ecou rămas în aer ca o şuviţă-n carte" (XXI) e semnul acestei defazări. Ai vorbit, şi ai plecat. Te mai ascultă cineva, în lumea pe care nimicul o-nghite cu viteza luminii? "E o putere a nopţii şi a răului care zace în noi sau vine de departe./ E o fiinţă străină care se ridică în vârful degetelor tale/ Care se-aşează'n carne şi îţi îmbracă pe dinăuntru trupul,/ Îşi trece o mână prin pletele coastelor şi-ţi scoate inima/ S'o atârne ca pe un lampion în cortul din piei sălbatece/ Al întunericului." (IX) Nepregătită pentru bine, poezia lui Voronca se articulează pentru a trage alarma dezarticulării, capătă nu doar coerenţă, ci chiar forţă de a convinge, cînd arată într-acolo unde nu e nimic de care să te convingi, fiindcă nu face decît să transcrie, cu anume cruzime expresionistă, ştiutele nespuse.

Scrise, însă, chiar de la început, ca-ntr-un epigraf pe care nici o carte, cît de osîndită, nu şi l-ar dori, în Apocalipsul 4,6,7, tradus de Gala Galaction, pe care Voronca îl aşează pe prima pagină: "Şi înaintea tronului: ca o mare sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului şi împrejurul scaunului: patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi. Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă: asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară." Acestea sunt versetele 6 şi 7. Patru, care lipseşte, spune că douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul, iar pe scaune stau douăzeci şi patru de bătrîni îmbrăcaţi în alb, cu cununi de aur. Să fie, într-un orgoliu de sfîrşit de lume, cele douăzeci şi patru de poeme închipuitele cuvîntări ale acestor bătrîni cînd, îndemnaţi de fiinţele care-au lucrat împrejurul evangheliştilor, dau slavă Creatorului? Nu este lucru obişnuit pentru veşnic iconoclasta avangardă. Dar nici o coincidenţă de lăsat la o parte. În definitiv, ce mai puternică, mistuitoare întîlnire a luminii cu nimicul?

Într-o variantă la Variations nocturnes, Schefer spune că ziua e treaba tuturor, noaptea doar a unora. De-adevărat, în nopţile bîntuite de vise rele cu sclipiri frumoase ale avangardei nu-ţi bagi lesne nasul. Din cînd în cînd, la răspîntiile anului, doar pentru prieteni, în ele se aprind lumini.