Vin de la Gaudeamus acasă, pe la şapte seara, bucuroasă de achiziţii şi găsesc uşa smulsă din toc, iar înăuntru - toate lucrurile din dulapuri şi sertare de-a valma pe jos. Manuscrise amestecate cu lenjerie şi medicamente, clasorul cu poze de scriitori, adunate de mulţi ani pentru revistă, răsturnat şi călcat în picioare, acte printre cămăşi şi ciorapi, colecţia de pixuri şi creioane împrăştiată peste tot şi scrîşnind sub paşi. Doar camera juniorului, care arată întotdeauna ca scotocită de hoţi, avea aspectul ei obişnuit. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să alertez telefonic bărbaţii familiei. Cum ştiam din filmele cu scene de violenţă de durată şi intensitate medie că în asemenea cazuri n-ai voie să atingi nimic, am stat proţap în mijlocul casei şi am încercat să văd ce lipseşte. Cărţile, televizorul, computerul, tablourile erau. Totuşi se simţea o absenţă majoră. Motanul. L-am strigat, l-am pis-pisăit, nimic. Călcînd din nou peste iubitele-mi pixuri, am luat din bucătărie cutia de whiskas şi am început să o zornăi. Fără efect. Ceea ce însemna că animalul meu de companie e fie mort, fie s-a speriat şi a fugit, fie a fost răpit. Cînd au sosit Seniorul şi Juniorul, care anunţaseră deja poliţia, stăteam în mijlocul harababurii şi zornăiam cutia. Au crezut că am înnebunit. Pixurile de plastic se spărgeau sub ghetele lor şi s-au făcut ţăndări mai mici cînd a apărut şi echipa de poliţişti - un şef blazat şi doi tineri care s-au apucat să fotografieze şi să dea cu praf pentru amprente peste tot. Deasupra unui teanc de pijamale şi prosoape se vedea portretul lui Kant puţin şifonat alături de o cupă spartă din care curseseră nasturii desperecheaţi. Frumoasă poză o fi ieşit.
Curînd s-a constatat că hoţii luaseră plicul cu premiul meu de la Asociaţia Scriitorilor, cutia în care ţineam sumele prinse ordonat cu o clamă şi cîte un bileţel pe care scria întreţinere, telefon, lumină, mîncare, doctorii - era goală, iar cele cîteva bijuterii cu valoare mai mult afectivă dispăruseră şi ele. Plus motanul, dar ăsta nu intra la prejudicii, mi s-a spus, deşi eu îl consideram o comoară. Ne-am aşezat cu toţii la masa din sufragerie să dăm declaraţii şi să completăm formulare, apoi ni s-au luat amprentele, în vederea deschiderii unui dosar. Vecinii veniţi în pelerinaj au contemplat uşa spartă şi au dat şi ei declaraţii că n-au auzit nimic şi nu bănuiesc pe nimeni. Fiindcă nici noi nu ştiam cine poate fi bănuit, dosarul a devenit A.N. (adică, autori necunoscuţi). Concluziile Şefului au fost că aneii noştri sînt nişte papagali veniţi la pont. Adevăraţii profesionişti nu operează cu ranga, au instrumente speciale cu care deschid curat orice uşă şi dintre aceştia, puţini au mai rămas în ţară, preferă să "lucreze" în occident. Lui însuşi i-au spart casa acum doi ani, în timp ce era la înmormîntarea soacră-si şi nu i-a prins nici pînă azi. "Vă daţi seama." Ne-am dat. Băieţii cu pămătuful şi pozele erau foarte obosiţi, lucrează 24 cu 48, dar în alea 24 n-au timp nici să mănînce. I-am compătimit şi le-am dat să mănînce. De la noi plecau la alte două efracţii, plus nişte spargeri de maşini.
Tîrziu, după ce s-au dus cu toţii, şi poliţiştii şi vecinii, am înghesuit la loc în dulapuri şi sertare talmeş-balmeşul şi m-am apucat să-l citesc pe Houellebecq, Particulele elementare, cumpărat în acea zi de la Tîrg (în sfîrşit, un scriitor nou francez care-şi merită faima. Şi tradus excepţional de Emanoil Marcu, cel mai bun traducător al nostru din franceză, ai). În timp ce îl descopeream cu poftă pe Houellebecq, de sub pat s-a auzit un miorlăit timid. Am scos un chiot, ai mei au venit imediat, speriaţi, toţi trei am îngenunchiat şi am zărit în întuneric ochii fosforescenţi de bufnicioară. Bucuria a fost mare. Eu am plîns şi am încercat să-l scot de acolo pe Regăsit, dar m-a scuipat. Era stresat rău. Partea interesantă a început a doua zi cînd, aflînd ce am păţit, toţi prietenii ne-au povestit cazuri asemănătoare întîmplate lor sau unor apropiaţi. Numai în lumea literară, autori necunoscuţi au jefuit destui autori cunoscuţi: pe Constantin Abăluţă (tot după ce luase premiul Asociaţiei; să fie o coincidenţă, sau aneii ăştia au informatori "culturali"?), Lygia şi Gellu Naum (de trei ori!), Horia Patapievici, Alex. Ştefănescu, Micaela Ghiţescu, Ioana Pârvulescu şi or mai fi şi alţii. Mi s-au dat şi bizare sfaturi practice. Tot ce e mic şi de valoare se pune într-o pungă, se scot două-trei şipci din parchet (de sub o mobilă sau din mijlocul camerei acoperit de covor), se pune punga acolo, şipcile şi covorul la loc şi n-ai treabă. Valuta, dacă e cazul, (nu e) sau bancnotele de 500.000 se fac sul, se deapănă pe ele lînă iar ghemele pot fi ţinute liniştit la vedere, în coşul de lucru. O doamnă cochetă mi-a mărturisit că îşi ţine bijuteriile în congelator, într-o cutie de la margarină, iar o bătrînică are ca seif pentru economii o jardinieră cu fund dublu din balcon. Ideea tuturor era că trebuie să fii pregătit oricînd pentru o vizită de lucru a hoţilor. Îmi şi închipuiam cunoştinţele mutînd mobilele din loc şi extrăgînd parchetul de cîte ori vine încasatorul la lumină. Sau împodobindu-se cu un medalion congelat. Sau ascunzînd, de cîte ori pleacă de acasă, tot ce cred ei că-i de valoare, te miri unde, prin maşina de spălat sau în sacul cu cartofi. Oricum, noi de grija asta am scăpat. Să zicem mersi că nu mai avem ce ascunde. Fiindcă despre recuperarea "prejudiciului" nici nu poate fi vorba. Interesîndu-ne după o săptămînă la circa de poliţie dacă au aflat ceva în legătură cu A.N.-ul nostru, o voce politicoasă, care repetă probabil aceeaşi frază de multe ori pe zi, ne-a răspuns că "dosarul e în lucru, iar cercul de suspecţi s-a mai restrîns". Bănuiesc că au început să plece în Spania şi papagalii.
