Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Andrei Pleşu de Alex. Ştefănescu


Andrei Pleşu (în acte: Gabriel Andrei Pleşu) s-a născut la 23 august 1948 la Bucureşti, ca fiu al chirurgului Andrei Pleşu şi al soţiei acestuia, Zoe Pleşu (înainte de căsătorie, Rădulescu).

După absolvirea Liceului "Spiru Haret" din Bucureşti, în 1966, a urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice (secţia istoria şi teoria artei) din acelaşi oraş, pe care a terminat-o în 1971. în 1980 a obţinut titlul de doctor în istoria artei. A fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn între 1975-1977 şi la Universitatea din Heidelberg, în perioada 1983-1984. A făcut parte, alături de Gabriel Liiceanu, din grupul restrâns de tineri de formarea intelectuală a cărora s-a ocupat Constantin Noica.

Sub influenţa acestuia, şi-a depăşit condiţia de specialist în istoria şi teoria artei (ilustrată de volumul său de debut, Călătorie în lumea formelor, 1974), începând să se pronunţe în probleme de filosofia culturii (Pitoresc şi melancolie, 1980), de etică (Minima moralia, 1988) etc.

Erudiţia, umorul, cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, spectaculoasa sa libertate de gândire i-au determinat pe reprezentanţii autorităţilor comuniste să-l considere incontrolabil şi suspect. Acuzat că a participat la şedinţe de "meditaţie transcendentală", străine de ideologia comunistă, este exclus din PCR şi îşi pierde postul de lector la Facultatea de Arte Plastice, în 1982. După doi ani de şomaj, reuşeşte să se angajeze ca documentarist la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, dar în 1989 este detaşat forţat ca bibliotecar-muzeograf la Casa Memorială "George Enescu" din Tescani, judeţul Bacău (la peste 300 de kilometri distanţă de Bucureşti).

După 22 decembrie 1989, se întoarce triumfător în capitală, adus de valul revoluţiei. Este ministru al Culturii (1990-1991) şi ministru al Afacerilor Externe (1997-1999). Devine, de asemenea, din 1990, profesor de filosofia religiei la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, director (fondator), din 1993, al revistei Dilema, rector al Colegiului "Noua Europă", din 1994 etc. La toate manifestările publice, inclusiv la cele din străinătate, la care participă ca ministru al Afacerilor Externe, cucereşte asistenţa cu erudiţia sa de care nu face paradă, cu jocul imprevizibil şi sclipitor al ideilor, cu umorul său irezistibil. Prietenul lui, Gabriel Liiceanu (împreună cu care formează un tandem intrat în mitologia culturală a epocii), îl numeşte "un seducător internaţional".

Unii dintre admiratorii lui Andrei Pleşu se simt dezamăgiţi de lipsa lui de fermitate în condamnarea "comunismului rezidual", de tendinţa de a relativiza (inclusiv prin intermediul titlului-program Dilema) evaluarea morală a faptelor contemporanilor. Spiritul ludic şi cochetăria, uneori cu o tentă de frivolitate pe care le practică Andrei Pleşu "sună", într-adevăr, într-o ţară distrusă de comunism ca râsul la o înmormântare.

Personalitatea sa trebuie privită însă ca o prefigurare a ceea ce va fi intelectualul cândva, într-o ipotetică Românie relaxată şi prosperă. Existenţa lui Andrei Pleşu este un semn bun pentru societatea românească.

ESEURI DE ISTORIA ŞI TEORIA ARTEI. Călătorie în lumea formelor, pref. de Ion Frunzetti, Buc., Mer., 1974 Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Buc., Univ., 1980 (cupr. şi o bibl.; tabla de materii şi în limbile fr. şi germ.; ed. a II-a, Buc., H., 1992) Francesco Guardi, Buc., Mer., col. "Clasicii picturii universale", 1981 (mon.; cupr. şi reproduceri şi o bibl.) Ochiul şi lucrurile, Buc., Mer., 1986.

REFLECŢII FILOSOFICE, îNSEMNĂRI DE JURNAL. Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Buc., CR, 1988 (ed. a II-a, Buc., H., 1994) Jurnalul de la Tescani, împreună cu mai multe desene din caietele lui Horia Bernea, Buc., H., 1993 (ed. a II-a, Buc., H., 1996) Limba păsărilor, Buc., H., 1994 (ed. a II-a, Buc., H., 1997).

PUBLICISTICĂ. Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Buc., H., 1996.

*
Andrei Pleşu a scris prefeţe (iar în unele cazuri a asigurat şi aparatul critic) la volume de Giulio Carlo Argan, Teodor Baconsky, Nikolai A. Berdiaev, Georges Charbonnier, Vaclav Havel, Felix Klee, Eugen Schileru, Simon Vestdijk.

A alcătuit monografia Corot, Buc., Mer., 1970 (i se datorează alegerea şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia), a asigurat, împreună cu Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru, stabilirea textului la vol. lui Constantin Noica, Jurnal de idei, Buc., H., 1990, a colab. la vol. Dialoguri de seară, Buc., Ed. Harisma, 1991, alături de părintele Galeriu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu, a realizat, împreună cu Gabriel Liiceanu, antologia Mircea Eliade, Drumul spre centru, Buc., Univ., col. "Recuperări", 1991, a colab. la vol. Dicţionar de politologie de Silviu Brucan, Buc., Nem., 1993 (în al cărei sumar mai figurează Octavian Andronic, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu).

A publicat, de asemenea, numeroase eseuri în periodice româneşti şi străine.


Spectacol stilistic

Expresia talk-show ar trebui explicată astfel în dicţionare: "emisiune TV la care participă Andrei Pleşu". Emisiunile cu alţi invitaţi se transformă în conferinţe, polemici, dezbateri, monologuri etc., niciodată în talk-show-uri. Numai Andrei Pleşu reuşeşte să facă, la noi, un spectacol din emiterea de cuvinte.

Textele sale sunt, în mod similar, spectacole stilistice. Ca şi Nichita Stănescu în poezie, Andrei Pleşu recurge, în eseistică, la un mod de a-şi construi frazele care îl ia mereu prin surprindere pe cititor. Dacă o frază se întrerupe la sfârşitul unei pagini, nimeni nu poate ghici cum va continua ea pe pagina următoare.

Dorinţa de a atrage mereu atenţia celor din jur (vestigiu - psihanalizabil - al unui statut de copil răsfăţat) îl face pe eseist să considere mai important modul cum comunică decât ceea ce comunică. El nu vrea să-i transporte pe cititori, ci să-i păstreze lângă sine. Andrei Pleşu nu caută, obsesiv, "cuvântul ce exprimă adevărul". Pe el îl interesează cuvântul care declanşează aplauze.

S-a vorbit adeseori despre două direcţii diferite (şi complementare, au adăugat unii, consolator) în cultura română: Eminescu şi Caragiale. Dacă acceptăm această reprezentare tipologică, îl putem situa pe Gabriel Liiceanu în descendenţa lui Eminescu şi pe Andrei Pleşu în descendenţa lui Caragiale.

Ca şi Eminescu, Gabriel Liiceanu deschide în cultură mari şantiere, visând construcţii care nu pot fi încheiate într-o viaţă de om. Ca şi Caragiale, Andrei Pleşu se hotărăşte cu greu să se aşeze la masa de scris, iar când o face se dedă răsfăţului stilistic. Gabriel Liiceanu dramatizează ideile, Andrei Pleşu le de-dramatizează. Gabriel Liiceanu îşi asumă misiunea neplăcută de a-i acuza pe vinovaţi. Andrei Pleşu nu ezită să-i graţieze, pentru a se face simpatic. Gabriel Liiceanu se comportă ca o gazdă, simţindu-se răspunzător de tot ce se întâmplă pe Pământ, Andrei Pleşu are un comportament de musafir, înclinat să ironizeze - sau, cel mult, să laude din politeţe - ceea ce vede. Pe Gabriel Liiceanu nu se poate conta la o sărbătoare, este un trouble fête. Pe Andrei Pleşu nu se poate conta în timp de război - este oricând posibil să pactizeze cu duşmanul, ca să se amuze împreună cu el pe seama obiceiului oamenilor de a duce războaie.

Cărţile lui Andrei Pleşu sunt marginalii, glose, adnotări, nu lucrări fundamentale. în aceste scrieri ostentativ minore el se simte în largul său (aşa cum se simţea, probabil, Bobby Fischer când, fără să-şi decline identitatea, juca şah cu necunoscuţi întâlniţi în parcuri). Eseistul face risipă - nu paradă - de erudiţie. Şi cheltuieşte, cu o uşurinţă princiară, mari resurse de inteligenţă pentru a rezolva probleme care nu interesează pe nimeni.

Având ca model posibil falsul tratat de vânătoare al lui Alexandru Odobescu, scrierile lui sunt false tratate - de istoria artei, de etică, de teosofie. Eseistul se interesează de chestiunea sexului îngerilor nu numai la figurat, ci şi la propriu. Un întreg capitol din volumul Limba păsărilor, 1994, se referă la îngeri, iar cartea la care Andrei Pleşu lucrează în prezent este un "tratat" de angelologie.


Literaturizarea filosofiei

Andrei Pleşu s-a remarcat ca scriitor în 1980, când a publicat volumul Pitoresc şi melancolie. Lucrarea sa anterioară, Călătorie în lumea formelor, 1974, i-a interesat mai mult pe specialiştii în istoria şi teoria artei.

Volumul Pitoresc şi melancolie l-a entuziasmat pe Nicolae Manolescu, care i-a consacrat o cronică literară amplă (în România literară nr. 26 din 1980). "Este - explica Nicolae Manolescu - o carte pe jumătate de speculaţie, pe jumătate de erudiţie. Andrei Pleşu, a cărui formaţie de critic plastic e sprijinită pe serioase cunoştinţe în filosofie şi în limbile vechi, denotă, pe lângă o inteligenţă mobilă şi profundă, o enormă plăcere a stilului artistic."

Cronicarul literar făcea observaţii critice în legătură cu concepţia autorului (considerând, de exemplu, un abuz întreprinderea lui de a legitima sentimentul naturii, aşa cum este trăit de asiatici, în defavoarea celui identificat la europeni), dar se extazia în faţa pasajelor descriptive şi analitice:

"Atât timp cât eseul său discută stări de fapt şi speculează în marginea lor, el este strălucit; devine prezumţios şi oarecum naiv când întoarce foaia şi repune aceleaşi lucruri în termeni de legitimitate."

Ca şi cum n-ar mai fi uitat niciodată acest îndemn la dezideologizare venit din partea lui Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu a evitat, în scrierile lui ulterioare, să mai ierarhizeze practicile culturale, să le valideze sau să le invalideze, să mai formuleze exigenţe. Filosofia lui şi-a pierdut patetismul, s-a literaturizat.

Cartea care poate fi considerată cartea sa de vizită, Minima moralia, 1988, a aterizat graţioasă şi ineficientă în terifianta realitate a dictaturii comuniste, ca un aerostat în craterul unui vulcan în plină erupţie. Chiar dacă facem abstracţie de contextul istoric, nu putem să nu observăm că din cuprinsul ei lipseşte o reevaluare radicală, dramatică a ideii de moralitate.

Valoarea morală a unui om este, în realitate, valoarea lui de întrebuinţare (de către ceilalţi oameni). Cu cât un semen ni se pare mai convenabil, mai utilizabil în avantajul nostru, cu atât îl socotim mai moral. Judecarea morală a unui om este de un cutremurător cinism (ca judecarea - din perspectiva producătorului de cherestea - a unui arbore).

Şi totuşi, pentru buna funcţionarea a convieţuirii, fiecare semen trebuie să se supună acestei examinări utilitariste insultătoare. Este un sacrificiu făcut în numele cooperării şi solidarităţii umane.

Cartea lui Andrei Pleşu nu înregistrează nimic din această dramă a asumării responsabilităţii. în schimb, cuprinde o diafană dantelărie eseistică, pe care nu putem să o privim decât cu încântare, dacă acceptăm regula jocului propusă de autor.

Subtitlul cărţii, Elemente pentru o etică a intervalului, cu toată modestia lui afişată, reprezintă o pălărie prea mare pentru cele o sută cincizeci de pagini care urmează. Minima moralia este, de fapt, o subţire satiră de moravuri, o piesă de Molière tradusă într-un elegant limbaj eseistic. Iată, ca exemplu, pasajul (frecvent invocat, nu şi citat) în care se ironizează tendinţa oamenilor de a se considera instanţe morale:

"încrederea fiecăruia în propria autoritate morală nu exprimă nici măcar încrederea într-o incoruptibilă sămânţă de bine existentă - dincolo de accidentele destinului individual - în adâncul oricărui exemplar uman. în acest caz, ea ar fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste, pentru care "păcatul originar" a putut compromite armonia funcţională a firii omeneşti, fără a infecta, totuşi, nobleţea ei esenţială. Dar abuzul de autoritate care are drept rezultat abuzul competenţei morale e mult mai puţin decât atât: e sentimentul difuz al propriei îndreptăţiri, al infinitelor justificări pe care chiar actele noastre vinovate le pot căpăta, printr-o rafinată şi oarbă cazuistică. Asumarea competenţei etice e un gest tipic al obtuzităţii spirituale: e începutul derivei etice. în imediatul cotidian, ea are două forme specifice de manifestare: tendinţa de a judeca tranşant lumea şi oamenii şi aplecarea irepresibilă de a da sfaturi, invocând, drept argument, propria calitate morală, laolaltă cu o prezumţioasă "experienţă de viaţă"."

Fiinţa umană devine aici un personaj, persiflat cu vervă de autor.


Frânturi de muzică bună

Nu foarte mare interes a fost aşteptată apariţia Jurnalului de la Tescani, care s-a produs în 1993 (şi i-a dezamăgit, la rândul ei, pe cititorii incapabili să adopte cu mobilitate regimul de lectură propus de un autor). Raportat la anvergura intelectuală a lui Andrei Pleşu, la aureola de erou pe care i-a conferit-o expulzarea sa din Bucureşti în ultimul an al dictaturii ceauşiste, Jurnalul de la Tescani ni se înfăţişează ca un ou de bibilică făcut de un struţ. Nu ne vine să credem că într-un moment tragic al istoriei, aflat în exil în propria lui ţară, un mare om de cultură aşterne într-un caiet asemenea însemnări:

"Aş întreba un botanist cum se explică traiectoriile infinit diversificate ale trunchiurilor de copaci. E limpede că specia şi genul nu decid nimic. înăuntrul aceleiaşi categorii am văzut miracole de "originalitate". Nici căutarea luminii nu explică mare lucru. Cum să explici atâta risipă de imprevizibil? Şi nu vorbesc atât de dispersia ramurilor, cât de însuşi desenul tulpinei: noduros sau lin, graţios sau aspru, elegant ca o reverenţă, răsucit ca un coşmar, sever sau ademenitor, ocolit ca un eufemism, resemnându-se brusc să coboare spre rădăcină şi apoi relansându-se lateral sau pe verticală, baroc la culme, plin de volute şi etalări muşchiulare, aşa încât fiecare copac are un portret inconfundabil."

Sau:

"Norii sunt carnaţia cerului. Fără ei - şi, noaptea, fără stele - cerul e o rece nedeterminare, o abstracţiune. Dar, cu navigaţia lor lentă, norii îl transformă într-o vietate: îi dau relief şi biografie, după cum dau relief şi biografie pământului, modelând lumina care vine de sus" etc.

Dacă însă găsim unghiul de lectură adecvat - aşa cum ne schimbăm poziţia ca să scăpăm de reflexele care ne împiedică să vedem un tablou - descoperim, surprinşi, încântaţi, frumuseţea literară a cărţii. Nu este vorba de însemnări de jurnal, ci de poeme diafane, de stări de graţie ale gândirii care transformă realitatea înconjurătoare într-o coregrafie vaporoasă. în cursul unor plimbări solitare prin împrejurimile Tescanilor, afundându-se cu pantofii lui de orăşean în arătura noroioasă, Andrei Pleşu are revelaţia unui posibil sens metafizic al pământului:

"Privesc brazdele proaspăt întoarse de plug şi, ca niciodată, realizez alcătuirea incredibilă a pământului, a pământului nud. E substanţa cea mai lipsită de determinări din câte există: culoare incertă, formă inexistentă, constituţie indescriptibilă altfel decât prin analogie cu neantul. Când spui "materie", nu-ţi poţi reprezenta o mai adecvată corespondenţă sensibilă decât pământul. A fi făcut din pământ e a avea ca temei informul, inertul, nimicul însuşi. Şi totuşi, ce antinomie - reziduu şi mediu germinativ deopotrivă. Alcătuit din deşeu organic, un fel de moarte infinit distilată, dar plin de "seminalitate", de puseu vital. E substanţa constitutivă a planetei şi a noastră: ca atare - originarul însuşi. în chip ciudat însă, vechimea lui nu are aspectul unei uriaşe acumulări, ci al unei macerări duse la limita ei: pământul pare produsul sec al unei geologice digestii; e trecut pur, e ceea ce rămâne din real după experienţa supremei transmutaţii. Pământul - pentru simţul comun, simbolul însuşi al imediatului - e, mai degrabă, polul opus al consistenţei, al prezentului, al realului. A călca pe pământ e o ieşire din timp echivalentă cu a privi stelele."

"Moarte infinit distilată", vechime care are "aspectul unei macerări duse la limita ei", "trecut pur", "produs al unei geologice digestii" - toate aceste formulări, de o mare expresivitate, memorabile ca nişte frânturi de muzică bună, reprezintă totodată soluţii ingenioase pentru exprimarea unor idei poetice foarte greu de exprimat. Andrei Pleşu face, ca de obicei, o acrobaţie lingvistică de performanţă.

Iată încă un exemplu de virtuozitate stilistică:

"Un flaut, un clarinet, un oboi. Mai mult ca ceilalţi instrumentişti, suflătorii au o afinitate cu plastica; dacă am vedea sunetul, am asista la un spectacol miraculos: din fiecare instrument s-ar desprinde un întreg muzeu de "sculpturi în aer", un popor, translucid, de nimfe. Echivalentul plastic al suflătorului: meşterul sticlar."

Autorul jurnalului nu vede ceea ce vede, ci ceea ce gândeşte. Şi are capacitatea să descrie această realitate spiritualizată, într-o limbă română care, folosită de el, îşi dezvăluie posibilităţi neaşteptate.