Dragă domnule Andrei Codrescu, la începutul acestui dialog, nu pot să nu te întreb ce înseamnă pentru tine profesia de scriitor? Cum îţi percepi, acum, identitatea? Română? Americană? Româno-americană?

Nu-i profesie, domnule Iulian Boldea. Cuvântul american „career” a fost şters din vocabularul poeţilor adevăraţi, chiar dacă apare des în rezumate pentru poziţii academice. Putem dezbate ce constituie „adevăraţi” în acest context, dar o definiţie provizorie ar fi poeţi care scriu din motive cvasi-inumane. Cu poezie nu se face carieră, bani, sau înălţare cumulativă în panteon. O poezie bună face critica tuturor poeziilor anterior consumate de poet şi ridică ceva nou în spaţiul vorbitorilor de poezie. Evident „scriitor” ascunde multe păcate compuse din fraze complete, dar numai poezia avansează potenţialul creierului pentru încreţire: e o maşinuţă de pliaj, ocazie de cută. A doua parte a întrebării dumneavoastră e cam fără rost: am fost întrebat ad nauseam despre această „identitate” care e o ficţiune fără miez. Eu am trăit şi am fost educat în multe locuri, care nu ţin de graniţe, teritorii, religii, sau conveniente categorii naţionale: aparţin egal cererilor limbajului în sens de „language” nu de „a certain language”. Nu există „limbă străină”, există un tunel dedesubtul tuturor limbilor, unde poeţii se plimbă ca-ntr-un parc cu copaci răsturnaţi, o plimbare prin rădăcini. Identitatea mea, ca şi a altora care nu se agaţă de definiţie, este compusă din zeci, dacă nu sute de elemente identitare. Actualul homo sapiens este homo hibridus, născut din homo interruptus. Asta nu-i latină, dar nici latina nu-i latină. În Europa, un fel de naţionalism nătâng apare din nou, pentru că emoţia inconştientă de haită are efecte imediate, care acţionează mai rapid decât economia, tristeţea, şi bunulsimţ. Orban cumpără sârmă ghimpată din Germania (îi scapă ironia), compania germană îl refuză, moneda euro arată ca fiind desenată de un primitiv care a citit numai primul volum din Istoria imperiului roman a lui Gibbons, bătăuşii fac scandal în piaţa liniştită, şi comentatorii poveştilor fac graniţe şi forturi din numele, pronunţate local, ale unor basme răspândite larg. Cu ciobanul mioritic poţi face un roman politic sau un caz mitic, dar şi un nomad cu toiag interstelar într-o piatră din Ozarks. Această întrebare cu liniuţă ascunde un program enciclopedic bazat pe conspiraţii inventate de poliţişti.

Cum îţi apare acum, pe ecranul memoriei afective, copilăria? Ai anumite scene, întâmplări semnificative, persistente, care te urmăresc?

Domnule Boldea, am răspuns amănunţit, într-o carte întreagă, într-un interviu realizat de teologul Robert Lazu, Miracol şi Catastrofă (Editura Hartman) la această întrebare. Am mai răspuns şi altora cu alte amănunte şi unghiuri. O vreme m-a amuzat ideea de a mă „prezenta” cititorilor români cu momente-cheie şi mistere fără fund, dar am extenuat forma. Nu vă reproşez în nici un caz revenirea la întrebarea asta, dar mă mir cât de puţin interes au scriitorii şi editorii în cărţile altora sau în persoane care nu fac parte din lista găştii lor. |sta-i un viciu universal. Provincia literaturii române, ca şi ghetourile literaturii de pretutindeni, nu studiază vecinii de bloc şi nici scriitorii nu se feresc să repete sau să inventeze copilării şi emoţii livreşti. Chiar şi fără plată. Eu renunţ la acest platou: sunt plin, nu mai am poftă. Înţeleg că nu-i timp de citit totul, dar ghetourile se înmulţesc: Facebook, revistele de generaţie, reţelele sociale în general, sunt formate de oameni care-şi oglindesc opiniile agreabile. Privitul în oglindă este singura cultură „naţională”.

Ai o convingere legată de scris? O artă poetică? Care ar fi aceasta, rezumată în câteva enunţuri?

Treizeci de poezii ale mele intitulate exact Ars Poetica. Sunt convins că, în valuta de schimb care e poezia, ele sunt bancnotele cele mai mari. Interviurile-s bani mai mărunţi, dar trebuie şi ele plătite, pentru că aparţin celor care răspund (caveat: includere în orice antologie cere acordul autorului şi trebuie plătită.) Eu nu leg convingeri de scris: sunt convins că interviul e o formă denaturată de publicitate fără ecou. Sunt convins că-mi irosesc timpul.

Crezi în destin? Hazard sau necesitate? Ce rol a jucat hazardul, în destinul tău?

Nu cred nici în destin, nici în hazard, nici în necesitate: cred în muzică. Oamenii vorbesc neîncetat şi din când în când o melodie se rupe din cacofonie.

Ce e scrisul pentru tine: lectură, citire, citare, transă, figurare sau transfigurare?

Cititul, lectura altora, a mâzgălelilor mele, şi recitirea ocazională a unor pasaje interesante.

Ai vreo obsesie? Care e cea mai persistentă? E bine să avem obsesii, teme recurente ale gândirii/ scrisului?

Mă obsedează lipsa de interes pentru ceea mi se pare mie interesant. Sunt obsedat cu eliminarea indiferenţei.

Care crezi că e linia de forţă a cărţilor tale? Te revendici în continuare de la această densă şi paradoxală încercare de autodefinire: „Scrisul meu reprezintă deseori lucruri pe care le-am atacat la alţii şi atacă ceea ce afirm că iubesc”?

Exactement. Scrisul o ia razna şi trage leşul scriitorului după el.

Cum îţi simţi propria condiţie literară? Eşti în mainstream sau în afara curentului dominant, într-un fel de underground? Te recunoşti în aprecierile criticilor? Mai e actuală caracterizarea lui Vladimir Tismăneanu („un spirit deopotrivă exuberant şi vital, melancolic şi, cel mai adesea, ironic”)?

Nu există „fel de underground.” Râul are curent la mijloc care-i mai rapid decât băltoacele de lângă maluri: eu încerc să mă menţin pe curentul puternic. Toate caracterizările lui Volo sunt valabile şi inimoase. Nu mă recunosc în oglindă, dar mă recunosc fără îndoială în remarcile cititorilor. Important e să fii citit, chiar dacă nu înţeles.

Cât e experiment şi cât e spontaneitate în scrisul tău? De ce e importantă radicalitatea experimentului, de ce e demnă de interes spontaneitatea în mecanica atât de inefabilă a scriiturii?

Care-i diferenţa dintre „experiment” şi „spontaneitate”? Un lucru planificat nu-i nici experiment, nici spontaneitate. Când planurile unora eşuează, ei le numesc „experiment.” Spontaneitatea nu eşuează: se autodigerează. Dispare cu momentul în care apare. „Experimentul” eşuat îi arde pe planificatori cu literă de fier.

Cum vezi viitorul, al culturii, al literaturii, al societăţii umane, al speciei noastre, atât de hărţuită de propriile ei fantasme şi tare? Ce crezi despre toleranţă, într-o lume din ce în ce mai agresivă şi mai intolerantă?

Trăim în viitor acum, cu senzaţia stranie că mijloacele noastre de (re)producţie au ajuns pe mâna tinerilor. Cum, de fapt, e normal. Tinerii sunt postumani, jumătate sau o treime maşină: partea umană din ei cerşeşte pentru dreptul de a deveni complet maşină. Firele lor de păr au prea puţină eficacitate: starurile pop lucrează să-şi electrifice părul. Urăsc acest cuvânt „toleranţă.” Eu nu tolerez nimic. Încerc să iubesc – ce nu iubesc ignor.

Laurenţiu Ulici credea că neamul românesc se situează între Hyperion şi Mitică, între tentaţia înălţimii şi zeflemea. Cum ai defini acest neam atât de greu de descifrat în adâncimile şi înălţările lui paradoxale?

Nu mă momiţi cu asta: românii au calităţile şi defectele lor, formate de istorie şi geografie. Un „neam” nu se poate caracteriza psihologic, dar măsura de complexitate a unui trib autohton e binevenită ghiveciului uman.

Definiţia pe care o oferi postumanităţii, în The Posthuman Dada Guide („umanitatea care a pus natura între paranteze”) este o drastică aproximare a condiţiei mecanice a umanului. Care ar fi soluţia pentru salvarea umanităţii din acest infernal labirint al tehnologiei şi standardizării?

Nimic nu salvează aşa-zisa umanitate, pentru că umanitatea e numai o virtualitate depăşită care comunică primitiv cu organe încă nenumite. Ce salvăm sunt aceste simţuri stranii. „AI” („Artificial intelligence”) se concentrează să înţeleagă cum funcţionează simţurile nenumite.

Cum se vede România, şi, mai ales, literatura română, din America?

Nu se vede, dar sporadic se citeşte în traducere.

Care sunt proiectele tale de viitor?

Am un atelier cu unelte pentru lemn: cioplesc jucării.

Mulţumesc!

Interviu realizat de Iulian Boldea