Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Andreea Deciu la prima carte de Alex. Ştefănescu


Printre tinerii invitaţi - imediat după 1989 - să colaboreze la România literară, s-a numărat şi Andreea Deciu, studentă pe atunci la Facultatea de Litere din Bucureşti. Pentru mine a fost o surpriză. O mignonă neverosimil de frumoasă, o păpuşă Barbie privind lumea pe sub gene lungi scria ca unul dintre acei critici masivi şi cu barbă, care examinează cărţile prin ochelari cu rame negre, zâmbind maliţios. Nu auzise nimeni de ea, dar se pronunţa în cunoştinţă de cauză, fără ezitare asupra celor mai diferiţi autori, clasici sau contemporani, români sau străini. Pe care îi mai şi sancţiona cu o siguranţă plină de graţie. Nu o intimidau nici agresivii ei colegi de generaţie, nici Hemingway sau Faulkner.
Mintea ei mi se înfăţişa ca o maşină de evaluat şi interpretat texte, a cărei funcţionare nu putea fi perturbată nici de sentimentalism, nici de teamă, nici de perspectiva obţinerii unor avantaje. Ca o maşină în sensul infailibilităţii, şi nu în acela al lipsei de personalitate. Aşteptam cu nerăbdare fiecare nouă expertiză a ei, dornic să aflu dacă rezistă şi cum rezistă scriitori pe care mizasem de-a lungul carierei mele de critic. Mi-ar fi plăcut să văd trecând prin această minunată maşină chiar şi texte neliterare, cartea de telefoane sau mersul trenurilor, pentru a-i măsura performanţele.
Era evident că Andreea Deciu îşi însuşise (când? nu se ştie... poate printr-o metodă extraterestră de învăţare rapidă) toate tehnicile de lectură de ultimă oră, nu înainte de a le supune unei analize critice. Această competenţă de studentă eminentă şi, ulterior, de colecţionară de masterate se asocia cu un refuz structural al oricărei prejudecăţi. Andreea Deciu se scutura chiar şi de câte o prejudecată pe care o descoperea în propria ei gândire, ca de atingerea unei broaşte râioase. Profesionalitatea desăvârşită şi independenţa opiniilor îi dădeau autoritate la o vârstă la care alţii nu contrazic pe nimeni sau contrazic pe toată lumea strident şi neconvingător. Toate însemnele inteligenţei dominatoare erau prezente în scrisul ei. Dar dacă îi citeai textele mai atent şi cu căldură sufletească, mai descopereai ceva şi anume (îmi cer scuze pentru iremediabilul meu tipar de gândire de macho) o tandreţe oferită cu timiditate, o vulnerabilitate specific feminină. Cea care provoca atâtea răni şi stârnea atâtea vaiere nu avea nimic războinic în ea. Ura prostia, dar îi compătimea pe proşti. Voia să comunice, nu să inspire teamă. Iar după ce sfărâma o glorie falsă, se apleca şi ridica în lumină, cu bunăvoinţă, câte o frântură care putea fi recuperată.
Gândirea ei de o forţă graţioasă, ca şi succesul dobândit în doi timpi şi trei mişcări n-au fost privite doar cu simpatie, aşa cum se întâmpla în redacţia României literare. îmi aduc aminte în ce manieră vulgară a persiflat-o, pe Andreea Deciu, Horia Gârbea, într-una din frivolele lui cărţi, şi cum chicotea un autor de note nesemnate din Adevărul literar şi artistic pe tema mâinilor delicate pe care ajunsese critica la România literară (ăsta da, macho!).
Dar Andreea Deciu nu s-a sinchisit. Şi-a extins prezenţa în viaţa culturală, colaborând la diverse posturi de radio şi televiziune, ca şi la reviste de elită, ca Dilema sau Secolul 20. A tradus o carte de John Searle, Realitatea ca proiect social, şi a fost coordonatoarea unui volum de istorie orală, Povestea caselor. Şi-a luat doctoratul în filosofie la Universitatea din Minnesota, iar în perioada călătoriilor întreprinse în SUA pentru pregătirea doctoratului a publicat săptămânal în România literară cronici de carte străină, trimise prin Internet.
între 1997-1999 a predat teoria literaturii la Universitatea din Bucureşti, iar din 2000 predă, tot teoria literaturii, la Carnegie Mellon University, în Pittsburgh, Statele Unite.
Şi iată că de curând i-a apărut - în România, în absenţa ei - şi prima carte, Nostalgiile identităţii. Este o carte de filosofie-literatură, de genul celor la modă în Occident, o carte scrisă însă în stilul uşor de recunoscut al Andreei Deciu: cu un spirit critic mereu activ, cu sagacitate şi vervă, cu îndrăzneala - transformată în obişnuinţă - de a insera confesiuni într-un discurs savant.
Spre deosebire de mulţi dintre ai noştri tineri care la Paris învaţă la gâtul cititorului cum se leagă nodul, Andreea Deciu se adresează prietenos cititorului, explicându-i tot ce trebuie explicat şi neezitând să-i facă mărturisiri:
"Oricât de naiv sau de neverosimil ar părea pentru cineva încă tânăr, mă număr printre cei foarte ataşaţi de trecut. Dar de cât de abisal poate fi turbionul nostalgiei am devenit conştientă abia în străinătate, o dată ce, obligată fiind să mă ancorez cu toate energiile în prezent pentru a mă putea astfel adapta, mi-am dat seama că mă trage permanent înapoi un miraj aproape morbid al zilei de ieri, al lui altădată şi altundeva."
Judecând după această mărturisire, cartea este nu numai un eseu, ci şi un act de exorcism. Autoarea îşi studiază suferinţa pentru a se elibera de ea sau măcar pentru a o ţine sub control. De la persoana întâi a confesiunii ea ajunge repede la persoana a treia a celei mai docte argumentaţii.
înainte de toate, face un istoric al problemei (fiindcă, din perspectiva unui om lucid, nostalgia este, şi ea, o problemă care trebuie rezolvată). "în 1688, la Basel - povesteşte Andreea Deciu -, Johannes Hofer de Mulhause publica o dizertaţie medicală pe tema dorului de casă, descriindu-l ca maladie a imaginaţiei manifestată de studenţii elveţieni plecaţi la studii în străinătate"; "în 1720 un alt medic elveţian, Theodore Zwinger, propune o altă ipoteză de explicare a nostalgiei, care nu mai invocă o dereglare a imaginaţiei, ci mai curând a mecanismelor asociative ale memoriei." Primul dintre medici este şi cel care a inventat cuvântul nostalgie, combinând doi termeni din greaca veche: nostos (întoarcere) şi algia (durere). Autoarea cărţii reconstituie - cu talent literar - mai multe secvenţe din ceea ce s-ar putea numi comedia ştiinţei. Plină de umor (involuntar) este opinia unui al treilea medic elveţian, Jean Jacques Scheuchzer, care în 1719 avansează ipoteza că la originea "bolii" se află diferenţa de presiune atmosferică dintre zonele muntoase din care proveneau studenţii şi zonele de câmpie în care ei se găseau la studii.
Sunt trecute, apoi, în revistă alte şcoli de gândire, până la citarea unor teoreticieni din vremea noastră, ca Jean Starobinski sau Vladimir Jankelevitch. Andreea Deciu preia critic toate sugestiile, dovedindu-se la fel de dezinvoltă şi eficientă în critica de idei cum o ştiam în critica literară. în strânsă legătură cu nostalgia ea analizează şi noţiunea de identitate, înţeleasă atât dintr-o perspectivă existenţială, cât şi din una naratologică. Trecerea de la viaţă la literatură se face uşor, fără... viză, în cartea Andreei Deciu. Este o formă de libertate inspirată şi productivă.
Mai puţin inspirată şi productivă se dovedeşte a fi însă ignorarea graniţei între realitate şi ficţiune în partea a doua a cărţii, unde, pentru a-şi ilustra teoriile despre nostalgie şi identitate, autoarea recurge atât la jurnalele unor expatriaţi (Vera Călin, Eva Hoffman), cât şi la texte literare propriu-zise (semnate de Vladimir Nabokov, Ion Slavici, Milan Kundera ş.a.). Ficţiunea nu poate fi tratată ca un document, iar dacă totuşi este tratată astfel, experienţa rămâne nerelevantă. Florile lui Luchian nu spun nimic botanistului.
Această a doua parte a cărţii suferă şi din cauza a ceea ce s-ar putea numi suspendarea spiritului critic în judecarea literaturii. Absorbită de critica ideilor, Andreea Deciu uită să practice şi critica literară. Ea se apleacă asupra fiecărei scrieri literare cu o încredere desăvârşită, plecând de la prezumţia de valoare. Dar nu toate scrierile sunt la fel de valoroase şi, în consecinţă, nu toate trebuie luate în serios. în literatură, criteriul axiologic este şi unul ontologic. O operă există doar în măsura în care are valoare. Cine nu se ocupă permanent de evaluarea textelor literare riscă să interpreteze, pe un ton solemn, texte care nu există (decât fizic, ca obiecte de hârtie şi caron, sau, cine ştie, ca CD-uri).
Este singurul caz în care Andreea Deciu se lasă molipsită de o orientare la modă în Occident şi anume aceea care duce la ignorarea valorii literare şi la transformarea literaturii, în mod nediferenţiat, în obiect al hermeneuticii. în rest, ea judecă totul de pe o poziţie independentă, aşa cum o ştiam. Cartea ei ne captivează tocmai prin acest spectacol al evoluţiei unei inteligenţe libere.