Iulian Boldea: Stimată doamnă Ana Selejan, sunteţi cunoscută mai ales prin preocupările dvs. legate de studiul perioadei realist-socialiste. Cărţile dvs. – Trădarea intelectualilor, Reeducare şi prigoană, Literatura în totalitarism, Poezia românească în tranziţie. 1944- 1948 – sunt ilustrative pentru studiul necomplezent al unei astfel de epoci. Ce ne (mai) poate spune, astăzi, această perioadă întunecată şi tragică? De ce v-aţi simţit atrasă de o astfel de temă/ epocă?

Ana Selejan: Să încep cu ultima întrebare. Am optat pentru această temă pentru că era complet nedefrişată într-o lumină obiectivă, iar epoca era (şi îmi era) la fel de necunoscută în adevărata ei atmosferă, atunci, în toamna anului 1990, când trebuia să iau această decizie. Pionieratul în cercetare mi-a insuflat şi un spor creator accelerat – de care încă mă mai minunez – aşa încât, din vara anului 1992, când a apărut cartea Trădarea intelectualilor, până în 2000, cele opt cărţi care configurează perioada pre-totalitară şi cea realist-socialistă erau publicate. Am „înghiţit” mii de articole de ziar şi reviste, am gestionat şi mai multe mii de idei – mai toate insalubre, le-am clasat şi fixat într-o schemă – aceasta s-a transpus într-o structură de carte (pe care am perfecţionat-o „din mers”). Simţeam că sunt pe culoarul meu, ştiam (mai ales după bucuria şi fervoarea receptării) că aduc ceea ce se cheamă o contribuţie. N-am fost singură în această aventură care m-a scos realmente din contextul cotidian - care şi el era învolburat, dar nu mai mult decât noutăţile extraordinare pe care le aflam din Tribuna poporului, Victoria, Dreptatea, Scânteia, Gazeta literară şi celelalte ziare şi reviste. Fără încrederea şi sprijinul necondiţionat, fără „capul limpede” al soţului meu, Radu Selejan, aş fi clacat; dovadă că, după dureroasa şi ireversibila lui plecare (2000) am publicat puţin, m-am „adunat” cu greu şi numai pentru a completa trei realităţi fără de care tabloul literar din totalitarism era incomplet: perioada de tranziţie spre realismul socialist (pe care am configurat-o parţial în cartea Poezia românească în tranziţie 1944- 1948, apărută în 2007), scriitura mărturisitoare şi statutul unor creatori interbelici de marcă în funestul răstimp, creionat în cartea apărută în 2012: Glasul patriei: cimitirul elefanţilor în comunism.
La vremea apariţiei lor, cărţile mele au difuzat informaţie corectă, nedeformată, au completat goluri în peisajul literar, dovadă premiile prestigioase de care s-au bucurat şi bogata lor receptare critică. Între timp, au apărut şi alte meritorii contribuţii, aşa încât, astăzi, la nivelul anului 2013, „această perioadă întunecată şi tragică” – cum o numiţi, stimate domnule Iulian Boldea – vorbeşte pe două voci; dacă nu mai produce mari surprize şi dezvăluiri pentru specialişti şi pentru cititorul neştiutor şi avid de adevăr din anii ’90, în schimb îşi păstrează intactă noutatea informaţiei pentru cititorul tânăr care, ca şi acela, se întreabă „cum a fost posibil”?

Cum priviţi laşităţile, compromisurile, sau, pur şi simplu, demisiile morale ale unor nume „grele” ale literaturii române din acea perioadă (Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, mai târziu Preda, Nichita Stănescu)? Impietează astfel de „căderi” ale omului asupra operei?

Fiecare dintre aceste nume (şi mai sunt, la fel de „grele” sau de raftul doi: Camil Petrescu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Mihai Beniuc ş.a.) este un caz; fiecare a călcat în strachina şi mlaştina ideologică mai adânc sau mai la suprafaţă, mai hotărât sau mai în silă, sincer sau duplicitar. Dar au călcat; compromisul există şi trebuie cunoscut (şi pus la masa judecăţii în axiologia literară) atât în cazul unor Tulbure-Frunză-Deşliu-Galan-Banuş etc., cât şi în cazul scriitorilor pomeniţi de dvs. Pe primii trei îi salvează opera anterioară, pe ultimii doi, opera posterioară. Această salvare n-a putut veni pentru mulţi scriitori din frontul realist-socialist, care rămân „dataţi”, fixaţi prin tezismul politic, într-o literatură minoră.

Una dintre cele mai cunoscute cărţi ale dvs. se intitulează Literatura în totalitarism, radiografie a ideologizării malefice a culturii în comunism. Mai au nevoie de comentarii aceste documente ale aservirii şi mistificării? Ce v-a frapat cel mai mult în momentul în care aţi despuiat colecţiile ziarelor şi revistelor din obsedanta perioadă totalitară?

Eu le-am scris, dragă domnule Boldea, ca să provoace dezbateri (au şi produs), cunoaştere (au generat studii, cărţi, cursuri universitare), au risipit confuzii (vezi diferenţa dintre proletcultism şi realism socialist demonstrată atât prin cursurile mele, începând din 1995, cât şi prin trei texte teoretice – comandate, dar respinse de echipa ştiinţifică care a coordonat Dicţionarul general al literaturii române, publicate la reeditarea din 2007 a primului volum din serie). Dar, mai ales, mizând pe îndoiala cititorului inteligent, am publicat documente edificatoare, lăsându-l să tragă singur concluziile. Mirarea mea continuă, pe parcursul documentării, a fost aceasta: cum o masă mare de scriitori (şi ceilalţi artişti) de vârste şi valori literare diferite, au putut fi dirijaţi spre o creaţie străină de legile şi funcţiile esteticului de o mână de critici şi ideologi literari, toţi tineri, toţi pătimaşi, toţi fără operă, atenţi la păstrarea purităţii politice şi la difuziunea largă a paradigmei, bucuroşi să fie „rotiţe” eficiente în mecanismul ideologizării prin scrieri a publicului (Paul Georgescu, Ion Vitner, Ov.S.Crohmălniceanu, Radu Popescu, Savin Bratu, Mihail Petroveanu, M.Gafiţa, Andrei Băleanu, N.Tertulian, M.Novicov, Georgeta Horodincă ş.a.) şi cum se conforma această masă de creatori la toate sugestiile (aberante din punctul nostru de vedere) ale acestora.

Ce forme a luat, în totalitarism, „trădarea intelectualilor”? Poate fi aceasta, întrucâtva, scuzată?

Încă din 1927, Julien Benda avertiza asupra „trădării clericilor”, asupra riscului implicării în politică sau într-o ideologie fundamentalistă a artistului şi a clericului. Şi la noi, odată cu instituirea întâiului fundamentalism ideologic (legionarismul), au loc primele abdicări de la misiunea specifică, primele „trădări” ale intelectualilor, mai mult la nivel de crez şi funcţii în stat decât la nivel de scrieri literare. Istoria a sancţionat dur acest colaboraţionism. În totalitarismul postbelic, pe lângă această formă a aderării – la început benevolă (în numele unui umanitarism specific scriitorului român), apoi obligatorii (realismul socialist fiind primul curent literar oficial, de stat, şi singura opţiune şi „metodă” posibilă de creaţie) aşadar, pe lângă această realitate, există şi o alta, aceea a înşelării aşteptărilor, a trădării de către sistem a intelectualilor; unii s-au „trezit” mai devreme (Al. Jar, bunăoară), alţii mai târziu; mulţi au simţit impasul şi l-au mărturisit (în jurnale, memorii), mai mult critic (cu reflectorul asupra altora) decât autocritic, aşa cum am demonstrat în cartea mea Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989. A fost chiar o campanie publicistică, în anii 1944-1947 privind trădarea şi „trădarea” scriitorilor, pe care o fac cunoscută încă din 1992, specialiştilor lumii culturale, în prima mea carte de istorie literară. Dezbaterea era purtată de scriitorii înşişi şi ne-ar mira să ne reamintim taberele, ralierile, elanul argumentării privind rămânerea scriitorului cu uneltele sale în „turnul de fildeş” sau coborârea în cetate (scriind „literatură nouă”, pentru „masse”).
Da, poate fi scuzată această abdicare, dacă te-ai trezit la timp, dacă n-ai făcut parte din eşalonul „scriitorilor fruntaşi” (podium dobândit ca urmare a clarităţii şi radicalităţii ideologice, teziste, a operei), dacă n-ai făcut parte din frontul dirijorilor ideologiei (criticii marxişti), te-ai rescris şi ai pus imaginar autentic, competitiv, în balanţa posterităţii.

A. Toma, Dumitru Corbea, Victor Tulbure, Radu Boureanu, Vlaicu Bârna, Mihnea Gheorghiu, Petru Vintilă, Mihai Beniuc, George Dan, Nicolae Tăutu, Dan Deşliu sunt poeţi supraevaluaţi, din motive ideologice, în cadrul realismului socialist care, după 1990 au fost repuşi în adevărata lor condiţie, modestă, mediocră. Cum priviţi problematica revizuirilor, acut dezbătută după 1990?

Să se revizuiască, primesc! Dar… cu aceleaşi instrumente, atitudini, criterii, pentru toţi autorii, pentru toată „producţia literară”. A escamota, a ascunde „sub preş” creaţiile compromiţă toare, mai ales când e vorba de nume „grele”, a le bagateliza sau a le trata simplificator, e altă formă de mistificare, de falsificare.

A fost perioada 1945-1989 o „Siberie a spiritului”, cum o numea Culianu? Argumentaţi, vă rog, răspunsul.

Nu ştiu în ce context a făcut Ioan Petru Culianu această afirmaţie. Oricum, e radicală şi numai în mică parte adevărată; a existat o Siberie a spiritului între 1948-1958, aşadar în cadrul afirmării generaţiei ’50, generaţia realist-socialistă, perioadă în care nicio scriere nu rezistă în totalitate, în esenţă şi viziune, creaţiile fiind infuzate de teza politică, servind prin mesaj interesele unui partid, deci în afara principiului fundamental al esteticului: artă pentru artă); câteva rezistă fragmentar, dar prin aspecte secundare (portretistica negativă, melodicitate lirică, atmosferă).
Dar Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Bănulescu-Breban- Buzura-Mălăncioiu-Adameşteanu, Cărtărescu din Totul, Simion-Manolescu- Gană-Piru-V.Cristea ş.a. ş.a. – Siberie a spiritului?? Desigur că NU. Ajungem, stimate domnule Boldea, la împrejurarea care a generat acest interviu: eterogenitatea conceptului de „postbelic” în cultura română, lipsa lui de funcţionalitate, necesitatea periodizării fenomenului literar de după 1944 (căci încă suntem tot în postbelic, cu şanse mari ca longevitatea să crească!). Din fericire, generaţiile ’60, ’70, ’80 au restabilit şi repus în drepturile lor noţiunile de autor-operă-crez-valoare estetică, chiar dacă vorbim de autori mai puţin consacraţi. Pariez pe fapta ziditoare, competitivă, universalistă („cosmopolită” – cum ar zice Mircea Eliade) a acestor generaţii şi aştept urmarea (din partea celor aflaţi în floarea vârstei şi a creativităţii).

Glasul patriei, un cimitir al elefanţilor în comunism e cea mai recentă carte a dvs., reunind documente, texte, ale unor scriitori importanţi, a căror voce, modulată în acel context, sună extrem de strident astăzi. Ce era, în fond, Glasul patriei? Cum era realitatea pe care o confecţiona această publicaţie de propagandă şi manipulare? Care au fost scriitorii ce v-au prilejuit cele mai mari decepţii în acest sens, şi de ce? Ce era Glasul patriei? O spun mai concis şi mai convingător în primele pagini ale cărţii mele. Vreţi să le recitim – aceasta şi ca un impuls spre lectură al celor care încă n-au parcurs cartea? S-auzim: „Puterea comunistă a creat prin ziarul Glasul patriei (1955-1972) o realitate paralelă care nu trebuia cunoscută, cu strategiile şi cu toată bucătăria ei, de publicul larg din ţară; publicul-ţintă era altul: emigranţii români, aşa încât difuzarea revistei era aproape în totalitate în afara României. O bucătărie (recte colaboratori) care pune în evidenţă cinismul fără margini al acestei puteri; căci strategia majoră a revistei, aceea a atragerii în ţară a românilor fugari, era înfăptuită de intelectuali vulnerabili: foşti deţinuţi, foşti emigranţi, ori de câţiva reabilitaţi – aceştia din urmă putând fi întâlniţi şi în presa socialistă, «de suprafaţă», trebuind să fie pentru acela (publicul cititor străin), argumentul suprem al libertăţii creatoare sau al prestigiului şi succesului comunist, dobândite fără îngrădiri şi părtiniri de personalităţi interbelice ca: T. Arghezi, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Constantin C. Giurescu, V. Eftimiu, Cezar Petrescu, Virgil Cândea ş.a.
O mare, ruşinoasă şi multiplă manipulare a însemnat acest ziar, al cărui glas era destul de ferm în frontul «războiului rece». Manipulare de condeie, de idei, de iluzii. Bunăoară, nimic din iluziile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic de a reveni în spaţiul literar contemporan prin editări – speranţe ce aveau la bază promisiuni oficiale – nu s-a înfăptuit. Ion Vinea şi Romulus Dianu – salahori cu vechime mai îndelungată în frontul gazetei – au reuşit, cumva, să răzbată în peisajul editorial de asfinţit al realismului socialist. Manipulaţi erau şi cititorii, românii de peste hotare ai gazetei; căci li se înfăţişa numai realitatea idilică, cosmetizată, convenabilă a României, fapt pe care mulţi n-aveau cum să-l verifice, să-l «cerceteze», ci doar să-l creadă. Şi au crezut în această imagine frumoasă, caldă şi generoasă a ţării, dovadă valul de repatrieri provocat de Glasul patriei, organul Comitetului român pentru repatriere.
După modelul oficioaselor comuniste: Scânteia, România liberă, ori al presei judeţene, fotografia expresivă, (retuşată), caricatura, reportajul erau nelipsite din paginile gazetei; ele demonstrau «imensele prefaceri» ale patriei, prin descrieri şi imagini de blocuri, şosele, teatre, opere, cartiere, şcoli, magazine, hidrocentrale, fabrici, orăşele ale copiilor etc. etc.; ele demonstrau, cu nume şi adrese, bucuria de a trăi, a munci, a crea nu numai a cetăţeanului român (de la mic, la mare: muncitori, colectivişti, savanţi, academicieni, artişti ai poporului) ci şi a proaspeţilor repatriaţi. Care, se pare, n-au fost deloc puţini, dacă e să luăm în seamă listele celor reveniţi, publicate mai ales în numerele din primii ani ai revistei, sau mărturisirile acestora, găzduite generos în rubrici speciale, ori chemările patetice ale celor din ţară adresate rudelor sau prietenilor desţăraţi.”
Cine m-a decepţionat? Care dintre colaboratorii de înalt prestigiu interbelic, obligaţi – ca victime ale istoriei, să îndeplinească comanda de stat (aceeaşi pe care, afară, în libertate, o îndeplineau sute de intelectuali), cu toţii foşti deţinuţi sau indezirabili ai regimului (Ion Vinea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Constantin Noica ş.a.)? Nu m-au dezamăgit mai mult decât cel mai neînsemnat condeier din presa totalitară pe care am parcurs-o…
Nouă, astăzi, Glasul patriei ne dezvăluie drama bietului om subt vremi, tragedia dansului ursului românesc, cinismul fără de margini al învingătorului. Aşa, ca unic act de supravieţuire, iluzionare şi speranţă (şi nu ca vânzare de conştiinţă ori reconvertire), ca drept al omului de a ieşi şi uita infernul şi tortura din închisori, ca ţipăt de viaţă, înţelegem cum a fost posibil ca Nichifor Crainic (deţinutul şi nu personalitatea literară şi publicistică), după 15 ani de închisoare, la nici o lună de la graţiere (în 24 aprilie 1962) să fie deja prezent în gazetă (în 10 mai) cu o fulminantă profesiune de credinţă, Am deschis ochii în lumina libertăţii, urmată, în avalanşă, de texte demascatoare la adresa „trădătorilor” din străinătate, sau de reportaje despre noua faţă a „şesurilor natale”.
Deţinutul Radu Gyr, eliberat din „temniţa grea” (Celula asta tâlhară/ mă strânge de gât, mă sugrumă / (…) / 281 e numărul cu care mă strigă/ (…) / Numărul meu de fiară…), în mai 1963, după 18 ani de închisoare, din care 15 ani după 1944, la nici o lună (în 20 mai), e prezent în gazetă cu o fulminantă demascare a mişcării legionare (el, autorul imnului acesteia); apoi, aproape scheletic, într-o convalescenţă dificilă, dar liber, poate să scrie (cu bucurie), însemnări despre Bucureştii, Valea Prahovei, Mamaia şi alte locuri, aşa cum i se înfăţişau în lunile augustnoiembrie 1963. Îşi începe, astfel, prodigioasa carieră de „reporter al foii”. Şi mai sunt atari exemple.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat în activitatea de documentare masivă pe care a presupus-o redactarea acestor cărţi? Puteţi să ne oferiţi câteva reflecţii cu privire la deontologie, metodologia şi, desigur, utilitatea unor cercetări de acest tip?

Într-o vreme a dilatării şi mai ales a divizării spiritelor (spre stânga, spre dreapta, spre centrul politic, spre marginea lui etc.) – cum este şi timpul pe care-l trăim din 1990 încoace, într- o vreme a marilor sinteze şi a obiectivei evaluări – cum ar trebui să fie vremea în care trăim, într-un timp al partizanatelor de tot felul, singurul viitor îl au cercetările ştiinţifice, documentare, cele care furnizează o sinteză, o gândire şi o viziune, prin argumente (texte) irefutabile, de neocolit. Nu rămân singure aceste cercetări; peste această bază ştiinţifică (în care intră şi bibliografiile) pot creşte tulpini şi ramuri analitice, cum s-a întâmplat şi-n cazul studiilor pe diverse teme, domenii, autori din răstimpul realist-socialist.
Câtă informaţie neştiută, câtă noutate zace încă în presa literară interbelică! Şi în publicaţiile dintre 1880-1920! Sigur că multe aspecte sunt cunoscute (din studii monografice, din indici bibliografici), dar sunt verigi disparate… Ne lipsesc sintezele ştiinţifice. Sigur că nu este uşor; dar o serie de dificultăţi trăite pe propria-mi piele (copierea manuală a sute de pagini de ziar – abia după câţiva ani „a apărut” xeroxul, dactilografierea lor (după şi mai mulţi ani le-am putut „culege” la computer), colecţii bolnave, neigienizate, săli de lectură friguroase ori prea călduroase ş.a.), aşadar multe impedimente, astăzi au dispărut prin scanarea sau digitalizarea colecţiilor de carte şi periodice. În fine!

Imperativul exhaustivităţii este una dintre aspiraţiile cărţilor dvs. Aveţi regrete, nemulţumiri, legate de aceste investigaţii, legate de ceea ce aţi făcut, de ceea ce poate aţi încercat să realizaţi şi nu aţi reuşit să finalizaţi?

Nu regret, nu mă nemulţumeşte nimic. Atât mi-am propus să investighez, atât am investigat. Dar cât am cercetat am vrut să fie redat convingător, corect, nepărtinitor. M-aţi întrebat mai devreme de deontologia şi metodologia unor atari cercetări. Metoda de cercetare n-aveam de unde s-o ştiu, de la cine s-o învăţ; totuşi, experienţa mea de bibliograf, de cercetător al cărţii de patrimoniu (anterior am publicat, în premieră în cercetarea bibliografică românească a cărţii străine vechi, două cataloage despre cartea străină veche deţinută de Biblioteca Astra din Sibiu: Carte rară şi preţioasă, precum şi o monografie analitică: Scut la nordul Dunării. Istorie şi bibliofilie în cartea de patrimoniu, scriere care, deşi apărută în 1996, fusese elaborată înainte de 1990).
Metodologia gestionării unui material atât de vast mi s-a cristalizat şi mie pe parcurs; cine cercetează „cuprinsul” cărţilor despre totalitarism, vede că abia cu al treilea volum (Anul 1954) am găsit metoda şi schema cea mai eficientă: alternarea capitolelor de sinteză (atmosfera politică, teme, imperative, dezbateri, polemici, premii din domeniul poeziei, prozei, criticii literare etc.) cu medalionul de autor.
În spaţiul literaturilor est-europene, cărţile mele despre realismul socialist şi preistoria lui (1944-1948) sunt primele de acest gen.

Sunteţi şi profesor universitar la Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”. Care sunt împlinirile dvs. în acest domeniu? Dar neîmplinirile?

Scriitorul care sunt, prestigiul intelectual – mult-puţin, cât este – sunt consecinţa seriozităţii şi responsabilităţii cu care mi-am asumat profesoratul universitar; veneam aici, atunci, în 1992 (după un an de „cadru asociat”), ca lector; aveam trei cărţi şi doctoratul luat; veneam aici ca spre limanul salvator al claustratului printre cărţi care eram (dar asta e o altă poveste), al scriitorului care visam să fiu, al ratatului care mă simţeam a fi, în urma respingerii editării cărţilor scrise şi a imposibilităţii angajării (sau măcar a unei colaborări mai susţinute) la o revistă literară – culmea unui ideal de filolog, cum mi se părea a fi presa cu şi despre lumea literară, atunci, prin anii ’70-’80.
Cariera universitară a însemnat nu numai cele 11 cărţi de istorie literară, cele câteva cursuri universitare editate, ci şi elaborarea şi susţinerea a 16 (dacă nu mai multe) discipline universitare, atât în învăţământul biblioteconomic (1991-1994) cât şi în cel filologic. De la Istoria scrisului, cărţii, tiparului şi bibliotecilor, la Literatura exilului, de la Carte străină veche la Literatura medievală şi romantică; de la Istoria editurilor româneşti la Arte poetice româneşti, Structuri narative interbelice, Literatură română contemporană; de la Tehnica biblioteconomică la… câteva. M-am risipit… m-am risipit… Dar, ştiţi ceva? M-am simţit extraordinar şi mult mai bine în amfiteatru, în sala de seminar, în sala de consultaţii, decât în bibliotecă – nu ca loc de muncă, ci ca loc de lectură şi documentare. Difuzam – şi difuzez – bucuroasă, informaţii, m-am pus la dispoziţia studentului (acum, în urmă, a doctorandului), chiar dacă receptivitatea nu era şi nu este cea scontată. Alte neîmpliniri? Regret că n-am depus mai mult efort pentru înfrângerea unor adversităţi de climat, aşa încât să pot forma aici, la Literele din Sibiu, o şcoală de cercetare; sunt câteva spaţii de istorie literară aproape virgine; aveam de dat (metodă, tehnică, determinare) nu de luat…

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

N-am nici un proiect într-ale scrisului. La ce bun să definitivez restanţe din trecut (roman, poezii, critică literară, memorii)? Sunt trăirile altei vârste… Poate că voi aduna, totuşi, o parte dintre studii între coperţile unor cărţi; dar nu mă grăbesc.