Un program iniţiat de
Centrul Naţional al
Dansului Bucureşti în
anul 2008, intitulat
AMPRENTA, le-a acordat
atunci, pe rând, lui
Răzvan Mazilu, Mihai
Mihalcea, Brynjar Bandlien,
Vava Ştefănescu şi Cosmin
Manolescu, posibilitatea de a
organiza câte trei săptămâni
de evenimente artistice în
cadrul stagiunii CNDB, cu
spectacole proprii şi cu spectacole
invitate, dar înrudite cu universul
artistic al curatorului.
Ideea care conducea la acest
demers era aceea de a descentraliza
viziunea conducerii Centrului,
îmbogăţind-o cu viziunea fiecărui
curator în parte. În toamna acestui
an, a fost reluat programul AMPRENTA,
încredinţându-l Mădălinei Dan,
declarată artist asociat al CNDB în
2016. De astă dată, programul curatorial
al Mădălinei Dan a avut o deschidere
mult mai largă, cuprinzând trei direcţii:
workshop-uri pentru profesionişti,
apoi o serie de spectacole realizate
iniţial în cadrul programului SODA,
de la Inter-University Center for
Dance Berlin şi Universitatea de Arte
Berlin, care au fost apoi prezentate
şi la Bucureşti, lărgindu-se astfel
contextul proiectului, care a devenit
internaţional, şi, în fine, redeschiderea
programului AMPRENTA, cu piese
recente sau colaborări mai vechi ale
Mădălinei Dan cu alţi artişti dansatori.
Prima componentă a programului,
aceea a workshop-urilor pentru
profesionişti, a avut chiar o amplă
extindere temporală, desfăşurându-se
din iunie până în octombrie 2016
şi fiind susţinută de o serie de cercetători
şi pedagogi străini, invitaţi. Cea de
a doua componentă a programului a
cuprins o serie de piese realizate între
2014 şi 2016, la Berlin, ca lucrări de
masterat la Solo/Dance/Authorship
(SODA), piese semnate de Allison
Peacock, Ivo Serra, Andrew Kerton
şi Joshua Rutter. La toate acestea
s-a adăugat, în cea de a treia parte
a programului, ceea ce s-a numit The
Agency of Touch şi, în fine, o serie
de performance-uri, asupra cărora
vom zăbovi mai mult.
Întru totul inedită pentru spaţiul
autohton artistic şi social a fost terapia,
folosită la CNDB şi apoi la Căminul
Moses Rosen, în cadrul proiectului
The Agency of Touch, realizat de
Mădălina Dan, pe fondul sonor al
Nataliei Bustamante şi în ambientul
şi costumele concepute de Ana
Botezatu. O terapie în trei etape, care
adresându-se de fiecare dată unei
singure persoane, stabilea mai întâi
un contact fizic, direct, între terapeut
şi invitat, prin atingere, prin experienţe
tactile plăcute, calmante, un mod de
a intra într-un dialog senzorial,
energetic, între cel care dădea şi cel
care primea îngrijire. Într-o lume
dominată de experienţe vizuale şi
mai nou de virtual, aceste contacte
directe, cu receptori tactili care percep
textura, presiunea, mişcarea şi vibraţia,
au un efect benefic. După fiecare
sesiune de circa 20 de minute,
într-un spaţiu separat, persoana era
invitată, într-o a doua etapă, să
rememoreze prin culorile care i se
puneau la dispoziţie într-un alt spaţiu,
senzaţiile tactile percepute, după
care, în ultima etapă, era rugată să
împărtăşească şi celorlalţi experienţa
trăită şi să expună desenul realizat.
În această lume neatentă, distantă,
grăbită, stabilirea acestor contacte
intime între două fiinţe omeneşti,
dintre care, de cele mai multe ori,
una a rămas singură, are, de cele mai
multe ori, un impact major. De la altă
acţiune, de alt fel, a CNDB, la acelaşi
cămin, eu am plecat plângând, după
ce stătusem alături de o doamnă
internată acolo, care mi-a spus că
cel mai greu lucru este că nu are
cu cine să stea de vorbă. Cei care îi
îngrijes nu au timp şi de conversaţii.
Pe linia performance-urilor, unele
îmi erau deja cunoscute şi le
consemnasem încă din 2011, precum
(anti)aging, spectacol conceput de
Mădălina Dan şi de Mihaela Dancs
ca un fel de jurnal personal, scris
la două mâini, în care cele două îşi
propuneau să lupte cu îmbrătrânirea,
de care se vorbeşte în titlu, prin
prietenie şi prin dans. Apoi, arhivându-şi
biografia şi creaţia artistică, urmau
să le reviziteze, dintr-o altă perspectivă,
peste 30 de ani, adică în 2041. Un
alt performance, Mother of Steel,
l-am consemnat în cronica precedentă,
întrucât se încadra şi în seria de
spectacole ce au aparţinut Bienalei
Regionale de Coregrafie, de curând
încheiată, în care Mădălina Dan,
alături de artista poloneză Agata
Siniarska, a rememorat şi a deplâns
istoria faptică şi emoţională a propriilor
ţări. În fine, dintre producţiile noi ale
Mădălinei Dan am urmărit performance-
ul All that mattered, conceput
şi realizat împreună cu Sergiu Matis,
o producţie a Festivalului de Arte
Performative Timişoara, realizat cu
sprijinul ICR Berlin şi Tanzfabrik
Berlin. Fiind o creaţie recentă, voi
zăbovit cu precădere asupra ei, lucrarea
oferind şi posibilitatea unor discuţii
ample prin problematica abordată şi
prin mijloacele de realizare folosite.
Întâmplarea a făcut ca să fi văzut,
doar cu o zi înainte, spectacolul lui
Carolyn Carlson, Acum, venit în turneu
la Bucureşti. Şi spectacolul Carolynei
Carlson şi cel al Mădălinei Dan evocau
amintiri, desigur diferite, iar mijloacele
scenice foloste erau în mare aceleaşi:
un anume fond muzical ales, povestirea
unor întâmplări trecute, folosirea
unor obiecte aduse în scenă, proiecţii
de filme pe fundal. Dar modalitatea
de folosire a acestor mijloace era
cu totul diferită şi rezultatul era şi
el, de departe, diferit. La Carlson
obiectele aduse în scenă aveau valoare
simbolcă (fereastra plimbată prin
scenă prin care mereu privea cineva),
în timp ce în All that mattered
erau doar decor. La Carlson un scaun
sau o masă aduse în scenă erau
intergrate unui moment de dans, nu
umpleau doar spaţiul ca la spectacolul
urmărit acum. Filmele proiectate pe
fundal aveau legătură la Carlson
cu ce se petrecea atunci în scenă, nu
erau scene de demult, dificil de cuplat
cu ce se spunea acum, ca la Mădălina
Dan. Dar cel mai chinuitor aspect al
acestui spectacol din urmă a fost
fundalul sonor, desfăşurat pe parcursul
a două ore şi patruzeci de minute (!),
o înregistrare nu foarte fericită a
Frumoasei din pădurea adormită,
care ne-a chinuit urechile şi nouă
şi lui Ceaikovski, pe lumea cealaltă.
Şi în ce a constat „discuţia performativă”
dintre cei doi interpreţi, Sergiu Matis,
absolvent al Liceului de Coregrafie
din Cluj, şi Mădălina Dan, absolventă
a Liceului de Coregrafie din Bucureşti?
În evocarea unor amintiri din perioada
adolescenţei lor din anii ’90 şi cum
„văd ei lucrurile în artă şi în contextul
cultural geo-social-politic actual”.
Şi ei le vedeau exclusiv cu un ochi
batjocoritor. Batjocura era unica sursă
de inspiraţie a celor doi, fie că era
vorba de formele dansului clasic, fie
de credinţa în Iisus Hristos. Mare
sărăcie creativă! Dacă formele dansului
clasic nu vă inspiră, cine vă împiedică
să creaţi alte forme, precum colegii
voştri de dans contemporan din Croaţia
sau din Ungaria, pe care i-am văzut
la Bienala Regională de Coregrafie,
sau mai de aproape, din România?
De curând am văzut un excelent
spectacol românesc de dans
contemporan, pe o scenă independentă
coregrafică din Bucureşti. Şi, la această
sugestie, e necesar să vă reamintim
că acea formă hulită de disciplină
clasică v-a modelat corpurile în şcoală,
făcându-le capabile astăzi să facă
faţă oricărei forme de dans pe care
vreţi să o practicaţi. De asemenea,
se mai poate adăuga că şi în prezent
stilul incriminat vieţueşte prin
mari coregrafi de dans neoclasic, de
talie mondială. Iar în ce priveşte
credinţa creştină, ar fi bine să vă
reamintiţi că faceţi parte, totuşi, din
sfera culturii şi că, fără o minimă
cunoaştere a Bibliei, nu aveţi cum să
pătrundeţi sensurile unei pagini din
Pascal, ale unei muzici de Bach, sau
să vă bucuraţi de o pictură a lui
Rembrandt. Şi, în plus, aţi avut şansa
să vă naşteţi într-un spaţiu geografic
modelat de singura religie care a
permis naşterea democraţiei (de care
vă bucuraţi din plin), care nu se putea
ivi nici în hinduismul dominat de
caste, nici în islamismul ce nu punea
semnul egal între bărbat şi femeie,
ci numai într-o societate creştină, în
care „nu mai este iudeu, nici elin, nu
mai este rob, nici liber, nu mai este
parte bărbătească şi parte femeiască”,
cum spune apostolul Pavel, toţi fiind
egali în faţa lui Dumnezeu. Este drept
însă că în spaţiul european creştinii
tind să devină minoritari, aşa că a
venit, probabil, momentul să ne cerem
drepturile de minoritari, printre
ele numărându-se, poate, şi dreptul
la respect.
