La sfârŞitul lunii mai şi în prima jumătate a lunii iunie, s-a desfăşurat, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cel de al treilea episod al programului Amprenta, încredinţat dansatorului şi coregrafului norvegian Brynjar Bandlien, stabilit din 2003 la Bucureşti. Amprenta Brynjar Bandlien este un eveniment realizat în parteneriat cu Institutul Goethe de la Bucureşti, cu el încheindu-se şi stagiunea 2007- 2008 de la CNDB. Ca şi în cadrul primelor doua episoade, Amprenta trei a cuprins o suită de spectacole concepute de coregraf şi de invitaţii săi, sub titulatura Zilele Strâmbe, la care s-au adăugat obişnuitele Miercuri lejere, dar şi ateliere, filme şi un Manifest strâmb - toate o pledoarie, mai mult teoretica şi mai puţin artistică, pentru minorităţile etnice şi sexuale, care nu se simt înţelese şi acceptate în spaţiul nostru românesc. S-a dorit, deci, un subiect al vremurilor pe care le trăim, pus în pagină, aşa cum ne spune curatorul acestei Amprente, de artişti cu identităţi "strâmbe". Întrucât însă, între violenţa de conţinut şi incoherenţa de limbaj a textelor şi calitatea spectacolelor este o mare distanţă, ele nu pot fi tratate decât separat.
Pe Brynjar Bandlien l-am cunoscut, în dubla sa ipostază de dansator şi coregraf, şi am scris despre el în paginile acestei reviste, cu zece ani în urmă, când a apărut prima oară pe o scenă românească, în cadrul unei premiere a Companiei Marginalii, intitulată Station Clock. Piesele prezentate atunci erau rezultatul întâlnirii lui cu un grup de dansatori români de dans contemporan, între care Florin Fieroiu şi Manuel Pelmuş, în cadrul unui atelier, devenit ulterior spectacol, produs de Fundaţia Culturală PROIET DCM. Fiecare dintre cei trei mai sus pomeniţi a conceput o piesă coregrafică şi a dansat în coregrafiile celorlalţi doi. Brynjar Bandlien a creat lucrarea Clockwork şi a fost un excelent interpret în piesele colegilor săi români. Pe scurt, dansatorul de origine norvegiană a studiat la Oslo şi la Hamburg, a lucrat ulterior la Nederlands Dans Theater 2 din Haga, iar din 1998 lucrează ca artist independent, pe diferite scene europene, în colaborare cu alţi artişti, dintre care vom pomeni doar pe cei cunoscuţi publicului românesc, Manuel Pelmuş, Vera Mantero şi Antonia Livingstone. Piesa Still, pe care a prezentat-o şi în Amprenta sa bucureşteană, a avut premiera, tot în acest an, la Oslo. Ca şi Manuel Pelmuş şi Brynjar Bandlien este preocupat de punctul de pornire al mişcării, chestionând şi explorând, nu atât mişcarea cât nemişcarea. Trei siluete, trei interpreţi, chiar Brynjar Bandlien, care semnează direcţia artistică, şi alături de el Pedro Gómez Ega×a şi Thomas Conway, au pornit de la podea, ca trei corpuri întinse pe paviment, care, ridicându-se la un moment dat, în timpi diferiţi, au evoluat în sensuri şi conţinuturi de mişcare proprii. Demersul lor s-a apropiat, în bună măsură, de istoria unor mişcări, aşa cum a fost ea abordată de Maria Baroncea în piesa Odă artificialului, din Amprenta trecută, a lui Mihai Mihalcea.
Nu am putut urmări toate manifestările artistice desfăşurate pe parcursul a trei săptămâni, dar, dintre cele văzute, piesa The Part, în viziunea şi interpretarea Antonijei Livingstone - artistă din Montreal, care dansează însă mai mult în Europa - o consider punctul forte al acestui program trei. Aparent un joc liber, părţile care au alcătuit Partea cea mare a spectacolului, dovedeau de fapt stăpânirea unor tehnici de mişcare (neconvenţională) şi a unor tehnici vocale (tot neconvenţionale) remarcabile. Artista s-a mişcat cu o dezinvoltură nemaiîntâlnită în tot spaţiul pe care îl avea la dispoziţie, cu pătrunderi şi în afara lui, în nişe şi culoare şi a creat singură totul: luminile, decorul mereu schimbat, chiar şi aspectul ambientului ce i s-a oferit (scoţând din balamale o uşă a Centrului şi punând-o în altă parte), înglobând în piesa ei o persoană care trecea întâmplător pe un culoar şi aducând împreună cu ea o canapea. A fost o balerină, nu pe frânghie ci pe o scândură pusă pe un butuc, pe care se balansa în mişcare, a fost o actriţă, fără cuvinte, evocând prin modulaţiile sonore ale vocii o întreagă scenă dramatică, erotică, comică. Dar, de fapt, marele ei dar este naturaleţea şi spontaneitatea. Artista ne avertizase că The Part (nu) este dans, (nu) este teatru şi ambele ambiguităţi sunt adevărate, şi că personajul (nu) este singur, şi, într-adevăr, publicul a fost continuu un partener amuzat al tuturor demersurilor ei, sucindu-se pe scaune, pentru a-i urmări deplasările prin spaţiu, cu totul neprevăzute. La sfârşit, ne-a dat ea nouă flori, după ce, oricum, ne cucerise inimile.
Un amestec de arte vizuale, instalaţii, desene proiectate cinematografic, puţină dramaturgie şi puţină muzică şi mişcare, dar nu a artistului ci a obiectelor şi desenelor, a alcătuit piesa Birds, concepută de Pedro Gómez Ega×a, care a cântat la acordeon, a proiectat desene cu vehicule care ar vrea să zboare, dar care, ajunse la locul de lansare, le este frică să nu cadă şi se aneantizează, dispar din peisaj şi, în fine, a pus în mişcare un sistem solar miniatural. Columbian de origine, stabilit însă în Norvegia, el este precumpănitor un artist vizual, la care desenele, construcţiile, maşinăriile sunt cele care "spun povestea".
În cadrul acestei Amprente, am mai venit în contact cu o structură, Practicable, concepută de un grup de artişti, care se ocupă cu studierea mişcării corporale şi cu problemele de stil, ajungând la concluzia - pe care o împărtăşesc întru totul - că "procesul de producere a unei forme îi determină sensul şi conţinutul". În deschiderea serii, intitulată Dans(Practicable), am urmărit un fragment din lucrarea unui membru al acestei structuri, Federic de Carlo, The Stage and myself - un joc între spaţiul scenic, care pare să fi înghiţit chipul artistului, care dansează fără ca publicul să-i poată vedea capul acoperit de o glugă şi gestica artificială a aceluiaşi, cerşind aplauze, cu chipul descoperit. După acest preambul, a urmat piesa principală a spectacolului, interpretată de Frédéric Gies, alt membru al structurii, artist francez, care trăieşte însă la Berlin, lucrarea sa fiind o suită de partituri de mişcare, cu multe schimbări de ritmică şi dinamică.
În fine, seria de manifestări artistice s-a încheiat cu Poarta sărutului, în viziunea lui Brynjar Bandlien şi Manuel Pelmuş, dar şi cu contribuţia aiuritoare a lui Ştefan Tiron, din fericire însă şi cu o altă contribuţie, de reală valoare, a lui Matei Stîrcea-Crăciun. Citind înaintea spectacolului textul lui Ştefan Tiron, am început prin a mă minuna cum poate cineva să se ocupe de un subiect şi să nu ştie măcar cum se scrie corect numele artistului la care se referă, Constantin Brâncuşi (scris Brincusi în progrmul de sală) şi am continuat prin a-mi spune: iată, după Eminescu i-a venit rândul şi lui Brâncuşi să fie terfelit. Noroc că Jean Cassou îl socoteşte "unul dintre cei mai mari sculptori din toate timpurile"(Prefaţă la monografia Brancusi de Ionel Jianu, Paris, 1963, p.9) şi că, mai mult chiar decât francezii, americanii îl ţin la loc de cinste în toate muzeele lor mari, cum am văzut la faţa locului. De fapt însă, textul amintit este din cale afară de confuz, ca de exemplu: "Brinculologia... a dobândit... însemnele unui cult. El posedă dimensiunea elitistă, vocabularul esoteric şi teoria întortocheată asociată cu o societate ocultă" !!! sau "A cere jurăminte de credinţă şi a preamări perfecţiunea, supremaţia şi natura divină a lui Brincusi şi a operei sale - funcţionează ca un ritual de iniţiere pentru generaţii întregi de artişti, critici de artă şi istorici ai artei" Unde o fi descoperit acest "cult" domnul Ştefan Tiron nu ne dă detalii. Dar mai spune dânsul: "A te ocupa de moştenirea lui Brincusi...necesită multă energie în scopul unei activităţi de preaslăvire în direcţia dreaptă" Deci aici este punctul nevralgic, în direcţia "dreaptă" care nu corespunde cu cea "strâmbă". Dar dacă Brâncuşi aşa era structurat şi aşa şi-a conceput opera, ce putem face? Cu puţină fantezie, putem face ce au făcut cei doi artişti, Brynjar Bandlien şi Manuel Pelmuş, care şi-au conceput propriul lor Sărut, în maniera îmbrăţişării dintre două persoane de acelaşi sex. A fost, de fapt, singurul moment artistic direct legat de tematica acestei Amprente. Către sfârşitul deosebit de frumoaselor comentarii, în parte inedite (despre marii artişti continuu se mai poate spune ceva nou), ale lui Matei Stîrcea-Crăciun, cei doi interpreţi, venind din colţuri opuse s-au apropiat, s-au lipit unul de celălalt, s-au sărutat, şi-au dus braţele unul în jurul trunchiului celuilalt, ca în sculptura lui Brâncuşi din 1908, iar după mai multe minute s-au desprins unul de celălalt şi s-au depărtat cu spatele, mergând către colţurile din care veniseră. Fără comentariile lui Ştefan Tiron momentul ar fi fost recepţionat, cu toată seninătate. Unde însă textul face explozie, fiind plin de invective şi acuze, este în Manifestul strâmb, conceput de Cosmin Costinaş. Citez dintr-o autoare deosebit de dragă mie, Marguerite Yourcenar, şi dintr-o carte care tratează aceeaşi problemă, Alexix sau tratat despre lupta zadarnică: "Brutalitatea limbajului creează impresia falsă că gândirea pe care o exprimă nu este banală şi, lăsând la o parte câteva mari excepţii, rămâne compatibilă cu un anumit conformism" (Bucureşti,1994, p.10). Este şi cazul acestui Manifest, unde sunt evocaţi " jidani, ţigani şi poponari", dar firul se pierde şi rămân doar cei din urmă. Ordinea "celorlalţi", care merg pe linia "dreaptă" este calificată drept o ordine fascistă. Ştim bine cât de greu cade acest calificativ, ca şi cel de legionar. Nu ştiu câţi legionari or mai fi în viaţă şi nici nu mi se pare că spiritul mişcării lor proliferează în prezent. În schimb, despre comuniştii de astăzi nu se pomeneşte nimic, deşi avem destui, şi cât se poate de vioi, iar doctrina lor este, din nou, înfloritoare. Or, dacă ne vor înstăpâni, din nou, cei mai sus citaţi vor fi iarăşi victime. Tot "ceilalţi" sunt acuzaţi că nu s-au opus crimelor regimului trecut. Dar minoritarii sexuali ce au putut să facă? Au fugit sau au devenit, de nevoie, informatori. Sunt apoi mai mult decât ironizate, chiar batjocorite cultura si credinţa "celorlalţi". Dragi minoritari, fiţi toleranţi! Acceptaţi diversitatea! Şi dacă consideraţi că "există o vreme a ieşitului în stradă cu curul gol" o puteţi face fără probleme, dar nu cred deloc că asta este soluţia. Tocmai voi, artiştii, trebuie să credeţi în arta voastră, şi să o folosiţi ca suprem argument, exact ca în această ultimă Amprentă. Asta este singura soluţie reală, care poate schimba mentalităţi.
