Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Amorul şi matematica - Lista lui Leporello de Ioana Pârvulescu

Poate că cea mai cunoscută listă din istoria culturii este a lui Leporello, din Don Giovanni. Stând în preajma unui om - cum să-i spunem - deosebit de activ, pe care îl judecă, dar cu invidie, Leporello este unul dintre primii servitori care-şi asumă rolul modest şi orgolios de cronicar, de diarist. Se ştie că primele jurnale din istoria culturii sunt un fel de agende, liste de cumpărături, preţuri etc., în care, mai mult din întâmplare, se strecoară şi câte o povestioară. În ce-l priveşte, Leporello ţine socoteala femeilor pe la care a trecut stăpânul lui, notează probabil numele, vârsta, starea socială, şi câteva caracteristici fizice. Ca s-o potolească şi s-o vindece pe Donna Elvira, când aceasta îşi dă seama că e înşelată, Leporello devine din cronicar, narator, evocă într-un frumos crescendo cuceririle lui Don Giovanni şi-şi transformă stăpânul în personaj. Intuieşte deci funcţia de catharsis a poveştii, a scrisului. (Nu altfel va face, mult mai târziu însă şi de pe o poziţie opusă, admirativă, Serenus Zeitblom din Doctor Faustus de Thomas Mann). Jurnalul lui Leporello, prezentat pe scenă când sub formă de carte groasă, când sub formă de listă făcută sul spre a fi încet desfăşurată, este deci deschis şi pus fără menajamente sub ochii Donnei Elvira: "Madamina, il catalogo e questo delle belle que amo il padron mio"... Înşelata e invitată să se convingă cu propriii ochi - "citiţi cu mine" - iar ca suprem argument sunt date cifre, după cum urmează:
În Italia şase sute patruzeci
În Germania două sute treizeci şi una
O sută în Franţa, în Turcia nouăzeci şi una
Dar în Spania sunt deja o mie trei.
Partea matematică e limpede. Donna Elvira n-are nici măcar consolarea de a fi unică în ţara ei, dimpotrivă, în Spania sunt mai multe decât oriunde, mille e tre, iar adverbul deja strecurat de crudul servitor arată că naraţiunea este cu va urma. De la demonstraţia matematică - argument indiscutabil - Leporello trece la bifarea tuturor categoriilor sociale:
Printre ele sunt fete de la ţară,
Cameriste şi orăşence,
Contese, baronese,
Marchize, principese.
Femei de toate rangurile,
cu toate siluetele şi de toate vârstele.
Don Giovanni pare să practice un comunism al sexului, nu face deosebiri de clasă ori formă, tinde către o egalizare absolută. Prin urmare, nici consolarea de a fi de neam ales nu-i rămâne Donnei Elvira. Discursul lui Leporello este catafatic, pe principiul şi..., şi..., când arată cum strânge stăpânul lui de la fiecare femeie ce are tipic, pe categorii bine determinate. Aşadar, până la un punct, conceptul de femeie este pentru Don Giovanni unul la fel de greu de explicat şi de atins cum e cel de Dumnezeu pentru mistici, el se pierde în acumulări. Dar discursurile catafatice, ştim din literatura mistică, echivalează cu discursurile apofatice, cele cu nici..., nici... Îi place orice e totuna cu nu-i place nimic:
Blondelor el obişnuieşte
Să le laude drăgălăşenia,
Brunelor fidelitatea,
Celor albe dulceaţa.
Dacă diferenţă există, ea ţine de context, de anotimp, căci, aşa cum are femei în fiecare ţară, Don Giovanni, bărbat cu simţ practic, le selectează şi în funcţie de anotimp. Să nu uităm că iernile sunt mai periculoase în vremea eroului nostru, iar când camera e încălzită cu lemne, e cald numai lângă cămin, nu şi în restul odăii: "Vuol d'iverno la grassotta / Vuol d'estate la magrotta", adică iarna pe cele care ţin de cald, trupeşe, iar vara, dimpotrivă, pe cele subţirele, chiar slabe. Pe cele înalte le găseşte "maiestuoase", dar i se par fermecătoare şi cele mici de statură - continuă necruţător Leporello. Dacă pe cele bătrâne le seduce numai de amorul artei, ca să-şi sporească lista, în schimb "Sua passion predominante / E la giovin principiante", aşadar, preferinţa lui merge, până la urmă, către o ţintă: "tinerele începătoare". Iată şi concluzia lui Leporello asupra stăpânului său, spusă sărmanei interlocutoare: fie ele cum or fi, bogate sau urâte sau frumoase, dacă au gonnella - altfel spus, marca exterioară a miezului feminin, fusta - "ştiţi ce face". Se subînţelege: ştiţi din proprie experienţă. Aici Leporello-naratorul face cu ochiul sălii, spectatorilor şi spectatoarelor. Gonnella este pentru Leporello ceea ce e pâlnia pentru Stamate, în proza lui Urmuz: feminitatea însăşi.

Nu Ştim vârsta lui Don Giovanni: "un personaj fără biografie certă, fără posibilitate de plasare în coordonate temporale ferme" (cum scrie Gabriel Liiceanu în Despre seducţie). Kierkegaard îl plasează, pe baza unui fler masculin, în preajma vârstei de 30 de ani. Nu ne rămâne decât, răspunzând invitaţiei matematice implicite a lui Leporello, să-i adunăm gonnelle-le: 640+231+100+91+1003=2065. Dacă Don Giovanni-Don Juan nu şi-a început viaţa care-i asigură renumele înainte de 20 de ani, iar un an are 365 de zile, nu rămâne decât să ne întrebăm care e media cuceririlor lui pe zi. O gonnella pe zi ar da o vârstă între 25 şi 26 de ani, una la două zile o vârstă de 31 de ani şi câteva luni - aceasta e deci opţiunea lui Kierkegaard - iar o cucerire nouă pe săptămână l-ar duce deja spre 59-60 de ani! Mai puţin de atât, una la fiecare două săptămâni, de pildă, nici nu poate fi conceput, am avea un Don Juan de 80 de ani. De-a lungul timpului, Don Giovanni de pe scenă a avut toate vârstele. Cel dintâi Don Giovanni, italianul Luigi Bassi, care a cântat în seara premierei, la Praga, în 29 octombrie 1787, era născut în 1766, avea aşadar numai 21 de ani. E de presupus că personajul de pe scenă şi-a păstrat tinereţea. Donna Anna de pe scena pragheză avea, în realitate, cu trei ani mai mult decât el, era aşadar tot foarte tânără şi e de presupus că şi interpreta Donnei Elvira, despre a cărei biografie nu se ştiu prea multe, să fi fost tot la vârsta cea mai savurată de public. Ar fi de meditat, pentru amatorii de rigori matematice în dragoste, dacă noutatea zilnică a gonnellei timp de 5-6 ani e o performanţă mai mare decât noutatea săptămânală timp de 40 de ani şi dacă un Don Juan de 59 de ani nu ar merita mai mult renumele în eternitate decât cel tânăr. Fiindcă, aşa cum se ştie, lista lui Leporello nu va mai spori: pentru a da satisfacţie publicului vremii, în care bărbaţii vor fi fost invidioşi, iar femeile indignate, Don Giovanni din dramma giocosa a lui Mozart e luat de mână de comandor şi dus în infern. Scribul amorurilor lui, Leporello, îi atrăsese atenţia că dacă nu-şi dă seama de chinul Donnei Elvira înseamnă că are o inimă de piatră sau n-are inimă deloc. Or, Don Giovanni simte pentru prima dată că are un suflet, când e deja cu un picior în iad: "Cine-mi sfâşie sufletul?"
E de reflectat şi la proporţia pe ţări. Fireşte că libretistul lui Don Giovanni, Lorenzo da Ponte, a avut la îndemână El Burlador de Sevilla y convidado de pietra (Seducătorul din Sevilla sau oaspetele de piatră - 1630) al lui Tirso de Molina şi aşa se explică, de altminteri, că cifra cea mai mare nu e în Italia, ci în Spania, unde se şi petrece drama. Totuşi e de mirare, pentru publicul de azi, că Franţa, al cărei renume libertin e bine stabilit, stă de două ori mai rău decât "recea" Germanie şi de zece ori mai rău decât Spania. Se poate deduce că faima amoroasă a unei ţări variază după dimensiunea temporală şi că, asemenea viei, al cărei pământ trebuie lăsat să se odihnească ani de zile pentru ca vinul să-şi merite faima, nici licoarea dragostei nu poate rodi la nesfârşit pe acelaşi pământ.
Nu lipsită de interes mi se pare distribuţia vocilor: în timp ce Leporello este bas buff şi Comandorul tot bas, Don Giovanni este bariton. Este, aşadar, mai "feminin" decât cei doi.

Lista lui Leporello a făcut carieră în literatura lumii, la fel ca miticul Don Juan-Giovanni. Poate prin influenţe indirecte şi inconştiente, modelul se regăseşte, în forme degradate sau aluzive, unde nu te aştepţi. Două exemple comice, ca să nu zic buffe, din literatura română. Portretul generic al femeii făcut de Kogălniceanu în Iluzii pierdute..., care contrazice punct cu punct portretul colectiv din lista lui Leporello. Totul începe cu un elogiu plin de umor făcut femeii: "O adunare cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va ave şi femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi ş...ţ ca o gazetă fără abonaţi ş...ţ ca un judecător fără proţesuri" şi aşa mai departe. Apoi vine o enumerare asemănătoare cu a lui Leporello, dar mai colorată: "mame, neveste, văduve, fete, slute, şchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustoriţe, băcăliţe, ţăgance" - însă concluzia e contrară: nu asta înseamnă femeie! Explicaţia previne nedumerirea: "Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, oare tot ce nu-i bărbat nu-i femeie?" Altfel spus, oare nu tot ce poartă gonnella e femeie? Răspunsul e tranşant şi în antiteză cu al lui Don Giovanni: "Nu! Femeia în lexiconul meu ş...ţ este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematiceşte şs.m.ţ, un ceva ce este cel mai rar lucru..."
Dar matematica şi lista sunt obligatorii în portretul lui Don Juan. Le regăsim la scriitorul-matematician Ion Barbu, a cărui faimă de seducător a fost bine stabilită. Într-un dialog cu criticul Crohmălniceanu de prin anii 50 (v. Amintiri deghizate), invocă un Leporello sui generis pentru confirmare: "Distinsul matematician Gabriel Sudan, cu care am stat împreună la aceeaşi gazdă, în Germania, a ţinut un jurnal de bord al escapadelor mele. Totul se află notat acolo, numele, zilele şi împrejurările, e o listă fără cusur şi poate fi reconstituit, după ea, măcar pentru perioada nemţească, un bilanţ bazat pe cifre precise". Barbu îşi dorea supremaţia pe teritoriul "nimfelor" şi avea de luptat pentru ea cu Vinea. În vârstă de peste 50 de ani la data discuţiei, Ion Barbu are o listă cu vreo mie mai mare decât Don Giovanni. Asemenea şarpelui, matematica se strecoară în raiul literaturii şi al muzicii, aducând cu sine perspectiva narativă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara